Capitolul XXIV.

Pe urmele familiei Cayman.

Bobby reuşi cu greu să-şi păstreze atitudinea imperturbabilă de şofer la vederea lui Frankie ieşind singură.

— Înapoi la Staverley, Hawkins! Spuse Frankie pentru urechile infirmierei.

Maşina porni şi ieşi pe poartă. Când ajunseră pe o porţiune de drum pustie, Bobby trase la marginea drumului şi se uită întrebător la Frankie.

— Cum e?

Frankie, cam palidă, răspunse:

— Bobby, nu-mi place. Aparent, Moira a plecat.

— A plecat? În dimineaţa asta?

— Sau aseară.

— Fără să ne spună nimic?

— Eu pur şi simplu nu cred. Tipul a minţit, sunt sigură.

Bobby păli. Îngână:

— Prea târziu! Am fost tâmpiţi! Nu trebuia s-o lăsăm ieri să se întoarcă aici.

— Doar nu crezi că e… moartă? Întrebă şoptit Frankie, cu glasul tremurând.

— Nu! Răspunse cu tărie Bobby, parcă vrând să se convingă pe sine însuşi.

Un timp tăcură amândoi, apoi Bobby rosti calm.

— Trebuie să fie încă în viaţă, pentru că doctorul n-ar fi avut timp să se descotorosească de cadavru. Moartea ei ar trebui să pară întâmplătoare şi fără să dea de gândit. Nu, trebuie că zace pe undeva drogată şi cred că… Părerea mea e că încă e la Conac.

— La Conac?

— La Conac.

— Şi ce e de făcut?

Bobby se gândi o clipă.

— Tu nu cred că poţi face ceva, spuse el. Mai bine te-ai întoarce la Londra. Spuneai că vrei să iei urma familiei Cayman. Mergi pe pista asta.

— Oh, Bobby!

— Draga mea, aici nu poţi să ajuţi cu nimic. Eşti cunoscută, chiar foarte cunoscută. Ai anunţat că pleci… Ce mai poţi să faci? Nu poţi să rămâi la Merroway, şi nici să vii să stai la Angler's Arms. Ţi s-ar duce vestea pretutindeni. Nu, trebuie să pleci. Nicholson poate să bănuiască, dar nu poate fi sigur că ştii ceva. Tu te întorci la Londra, iar eu rămân aici.

— La Angler's Arms?

— Nu, cred că de-acum şoferul tău va dispare. Îmi voi muta reşedinţa la Ambledever – asta-i la zece mile de aici – iar dacă Moira e încă în casa aia blestemată, am s-o găsesc.

Frankie şovăi.

— O să fii atent, Bobby?

— Am să fiu viclean ca un şarpe.

Frankie cedă cu inima destul de îndoită. Ce spusese Bobby era înţelept. Ea personal nu mai putea face nimic acolo.

Bobby o duse la Londra. Văzându-se singură în casa din Brook Street, Frankie se simţi brusc nenorocită.

În tot cazul, nu era ea aia să stea cu mâinile în sân. În acea după-amiază, în jurul orei trei, o tânără îmbrăcată elegant dar sobru, cu ochelari şi alură gravă se apropie de St. Leonard's Gardens cu un teanc de broşuri şi pliante.

St. Leonard's Gardens era o adunătură de case sumbre din cale afară, majoritatea din ele într-o stare destul de dărăpănată. Locul avea o atmosferă ce părea să spună că „văzuse şi zilele mai bune” cândva.

Frankie înainta în lungul străzii uitându-se la numerele caselor.

Deodată se opri în loc şi se încruntă. La numărul 17, o plăcuţă anunţa că locuinţa era de vânzare sau de închiriat fără mobilă.

Frankie renunţă pe loc la ochelari şi la aerul grav. Se părea că nu era nevoie de propagandă electorală.

Având numele câtorva agenţii imobiliare, Frankie alese două şi le scrise pe-o foaie. Apoi, planul de bătaie fiind stabilit, trecu la aplicarea lui în practică.

Prima agenţie vizitată aparţinea domnilor Gordon & Porter din Praed Street.

Bună dimineaţa, spuse Frankie. M-ar interesa să aflu adresa unui anume domn Cayman. A locuit până de curând în St. Leonard's Gardens la nr. 7.

— Într-adevăr, spuse tânărul căruia i se adresase Frankie. Numai că pentru puţin timp, nu-i aşa? Ştiţi, noi îi reprezentăm pe proprietari. Domnul Cayman a luat cu chirie casa pentru un trimestru, deoarece aştepta să primească din clipă în clipă o slujbă în străinătate. Cred că, de fapt, a şi primit-o.

— Să înţeleg că nu aveţi noua lui adresă?

— Mă tem că nu. A încheiat socotelile cu noi şi asta a fost tot.

— Dar trebuie să fi avut un domiciliu stabil când a închiriat casa.

— Stătea la un hotel… Cred că GWR Paddington Station… Îl ştiţi dumneavoastră.

— Îmi puteţi da câteva amănunte? Tatonă Frankie.

— A plătit în avans chiria şi o sumă care să acopere cheltuielile cu lumina şi gazele.

Frankie se simţi descurajată. Îl văzu pe tânăr privind-o curios. Agenţii imobiliari au obiceiul de a-şi „categorisi” clienţii. Tânărul găsea interesul lui Frankie pentru familia Caymean cam deplasat, era limpede.

— Îmi datorează o mulţime de bani, minţi Frankie.

Tânărul se arătă şocat.

Foarte îndatoritor cu femeile frumoase aflate la necaz, răscoli dosarele cu corespondenţă şi făcu tot ce putu, dar nici urmă de domnul Cayman sau de ultima lui locuinţă.

Frankie îi mulţumi şi plecă. Luă un taxi până la agenţia următoare. Nu pierdu timpul repetând procedura. Prima agenţie fusese cea care îi închiriase casa lui Cayman.

Frankie ceru un permis pentru a vizita câteva case.

De data asta, pentru a evita surprinderea funcţionarului, spuse că era în căutarea unei locuinţe ieftine pentru a deschide un cămin de fete.

Pentru început luă cheile casei de la numărul 17 din St. Leonard's şi încă a trei pe care nu avea de gând să le viziteze.

„Noroc că funcţionarul n-a ţinut să mă însoţească”, gândi Frankie. Dar poate că asta se făcea doar când era vorba de case mobilate.

Frankie deschise uşa casei de la numărul 17 şi nările îi fură năpădite de mirosul mucegăit de casă părăsită.

Era o casă neîmbietoare, zugrăvită sărăcăcios. Zugrăveala era scorojită şi murdară. Frankie o cercetă cu atenţie, de la mansardă până în pivniţă. Nu se făcuse curăţenie la plecare. Bucăţi de sfoară, ziare vechi, nişte cuie şi unelte ciudate zăceau pe podele. Dar Frankie nu găsi nimic cu caracter personal, în afara unui rest de scrisoare.

Singurul lucru care i se păru că ar fi putut avea vreo semnificaţie era un mers al trenurilor ce zăcea deschis pe unul din pervazurile ferestrelor. Nici imul din numele de la pagina deschisă nu indica ceva anume, dar Frankie le copie în carneţel ca pe o slabă compensaţie pentru tot ce sperase să găsească.

În ceea ce privea depistarea urmelor familiei Cayman, o dăduse în bară.

Se consolă cu gândul că era de aşteptat. Dacă cei doi erau certaţi cu legea, era firesc să-şi fi luat măsuri de precauţie ca să nu fie depistaţi. Cel puţin, avea acum o confirmare a bănuielilor lor. Foarte dezamăgită, Frankie se întoarse la agenţie, înapoie cheile şi minţi că va lua legătura cu ei în câteva zile.

O luă pe jos spre Park, simţindu-se deprimată şi întrebându-se ce să facă în continuare. Meditaţia îi fu întreruptă de o rafală bruscă şi violentă de ploaie. Cum nu se vedea nici un taxi, Frankie îşi apără pălăria favorită şi se repezi în staţia de metrou din apropiere. Luă un bilet până la Piccadilly Circus şi cumpără câteva ziare de la un chioşc.

Urcată în metroul aproape pustiu la acea oră a zilei, îşi smulse cu hotărâre gândurile de la problema care o supăra şi, deschizând un ziar, se strădui să se concentreze asupra conţinutului lui.

Citi pe sărite, un fragment ici şi colo.

Accidente de circulaţie soldate cu morţi. Dispariţia misterioasă a unei eleve. Dineul de la Claridge's al lui lady Peterhampton. Convalescenţa lui sir John Milkington, accidentul cu iahtul Astradora, faimosul lui iaht, care aparţinuse domnului John – Savage, milionarul, acum decedat. Era o ambarcaţiune ghinionistă? Cel care o proiectase îşi găsise moartea într-un accident… Domnul Savage se sinucisese. Sir John Milkington scăpase ca prin minune de la moarte.

Frankie lăsă ziarul şi făcu un efort să-şi amintească.

Numele domnului Savage fusese menţionat de două ori – o dată de către Bobby când povestise conversaţia avută cu doamna Rivington.

Alan Carstairs fusese prieten cu John Savage. Doamna Rivington avusese o vagă bănuială că prezenţa lui Carstais în Anglia fusese legată de moartea lui Savage. Savage se sinucisese pentru că credea că are cancer.

„Dacă, să presupunem, Alan Carstairs nu fusese satisfăcut de motivul morţii prietenului său?”, gândi Frankie. Dacă venise să facă cercetări în legătură cu asta? Dacă aici, în circumstanţele în care s-a produs moartea lui Savage, s-a jucat primul act al dramei în care apărea şi Bobby?

„E posibil”, îşi spuse Frankie. „Da, e posibil”.

Căzu pe gânduri întrebându-se cum să abordeze mai bine acest aspect al problemei. Nu avea nici o idee cine erau prietenii sau rudele lui Savage.

Atunci o fulgeră o idee – testamentul lui. Dacă era ceva în neregulă cu moartea lui, testamentul putea să ofere o soluţie.

Frankie ştia că există un loc în Londra unde, contra unui şiling, puteai să citeşti testamentul. Dar nu-şi amintea unde era.

Metroul opri în staţie, şi Frankie văzu că era Britsh Museum. Avusese de gând să ajungă la Oxford Circus, unde să schimbe şi să mai meargă două staţii.

Sări şi coborî. În stradă, îi veni o idee. După cinci minute de mers pe jos, ajunse la sediul firmei domnilor Spragge, Spragge, Jenkinson & Spragge.

Frankie fu primită cu respect şi condusă imediat în ascunzătoarea domnului Spragge, cel mai în vârstă membru al firmei.

Domnul Spragge era foarte simpatic. Avea un glas adânc persuasiv pe care clienţii aristrocraţi îl găseau deosebit de liniştitor când veneau la el să-i scoată din vreo încurcătură. Circula zvonul că domnul Spragge cunoştea mai multe secrete compromiţătoare despre familiile nobile decât oricare alt londonez.

— Ne faceţi o mare plăcere, lady Frances, spuse domnul Spragge. Luaţi loc, vă rog. Sunteţi sigură că fotoliul acela e confortabil? Da, da. Vremea e de-a dreptul încântătoare, nu-i aşa? O vară superbă. Şi cum se simte lordul Marchigton? Bine, nădăjduiesc?

Frankie îi răspunse la întrebări, apoi domnul Spragge îşi scoase ochelarii şi îşi luă un aer mai oficial.

— Şi-acum, lady Frances, spuse el, cărui fapt datorez plăcerea acestei vizite în… Modestul meu birou?

„Şantaj?” întrebau sprâncenele lui ridicate. „Scrisori indiscrete? O legătură cu un tânăr necorespunzător? V-a dat în judecată croitorul?”

Întrebările erau, însă, foarte discrete aşa cum i se potrivea unui avocat cu experienţa şi venitul domnului Spragge.

— Vreau să mă uit într-un testament, spuse Frankie. Şi nu ştiu unde să mă duc şi ce să fac. Dar există undeva un loc unde dai un şiling, nu?

— Somerset House. Dar ce testament? Cred că pot să vă spun tot ce doriţi despre… Ăă… Testamentele din familia dumneavoastră. Firma noastră are onoarea să întocmească de foarte mulţi ani testamente pentru familia dumneavoastră.

— Nu e un testament de familie, spuse Frankie.

— Nu?

Domnul Spragge avea o putere hipnotică de a-şi face clienţii să i se destăinuie. Nici Frankie nu rezistă, şi sfârşi prin a-i povesti.

— Vroiam să văd testamentul domnului Savage… John Savage.

— Într-adevăr? Glasul domnului Savage trăda o uimire sinceră. Nu se aşteptase la asta. Asta-i extraordinar… Extraordinar.

Glasul său avea ceva atât de neobişnuit încât Frankie îl privi cu surprindere.

— Serios, spuse domnul Spragge. Serios, nu ştiu ce să fac. Poate îmi puteţi spune şi motivul pentru care doriţi să vedeţi acel testament, lady Frances?

— Nu, spuse încetişor Frankie. Mă tem că nu pot.

O fulgeră gândul că, din cine ştie ce motiv, domnul Spragge se comporta cu totul altfel decât de obicei. Părea îngrijorat.

— Cred că s-ar cuveni să vă avertizez, spuse domnul Spragge.

— Să mă avertizaţi?

— Da. Indicaţiile sunt vagi, foarte vagi, dar e limpede că ceva nu e în regulă aici. Pentru nimic în lume n-aş vrea să vă ştiu implicată în vreo afacere dubioasă.

Cât despre asta, Frankie i-ar fi putut spune că era deja implicată până-n gât într-o afacere pe care el ar fi dezaprobat-o categoric. Dar se mulţumi doar să se uite întrebătoare la el.

— Toată treaba pare o coincidenţă – extraordinară, continuă domnul Spragge. Ceva e clar în neregulă… Clar. Dar în momentul de faţă n-am libertatea să spun ce anume.

Frankie continuă să-l privească întrebător.

— Tocmai mi-a fost adusă la cunoştinţă o mică informaţie, spuse domnul Spragge cu un aer indignat.

Cineva s-a dat drept domnul Spragge, adică eu, lady Frances. Ce spuneţi de asta?

Dar Frankie, cuprinsă brusc de panică, nu reuşi să articuleze nici un cuvânt.