Capitolul XXV.

Domnul Spragge vorbeşte.

În cele din urmă Frankie rosti cu greu:

— Cum aţi aflat?

Nu intenţionase deloc să spună asta. De fapt, o clipă mai târziu îşi muşcă limba, dar vorbele fuseseră deja rostite şi domnul Spragge n-ar fi fost avocat dacă nu s-ar fi prins că ele conţineau recunoaştere.

— Aşadar ştiţi ceva despre afacerea asta, lady Frances?

— Da, spuse Frankie.

Se opri, inspiră adânc şi continuă:

— Toată treaba e chiar opera mea, domnule Spragge.

— Sunt înmărmurit.

În glasul său se dădea o luptă între juristul jignit şi avocatul devotat al familiei.

— Cum s-a ajuns aici? Întrebă el.

— A fost doar o glumă, spuse Frankie slab. Vroiam… Vroiam să facem ceva.

— Şi cine a avut ideea să se plaseze în postura mea?

Frankie se uită la el şi, apelând încă o dată la inteligenţa ei, luă o hotărâre rapidă.

— Tânărul duce de No… Se opri. Nu pot să dau nume. N-ar fi cinstit.

Dar ştia că situaţia se întorsese în favoarea ei. Era îndoielnic că domnul Spragge ar fi iertat îndrăzneala unui simplu fiu de vicar, dar slăbiciunea lui pentru numele nobile îl făcea să primească îngăduitor impertinenţa unui duce. Redeveni blajin.

— Oh, dumneavoastră, tinerii! Dumneavoastră, tinerii! Murmură el, agitându-şi arătătorul. În ce necazuri vă mai băgaţi! Aţi fi surprinsă să aflaţi, lady Frances, câte complicaţii juridice s-ar putea naşte dintr-o glumă nevinovată. Dintr-un prea mare simţ al umorului, câteodată poate ieşi ceva extrem de greu de soluţionat în instanţă.

— Sunteţi un om absolut minunat! Spuse cu sinceritate Frankie. Nimeni n-ar fi fost atât de înţelegător ca dumneavoastră. Mi-e foarte ruşine.

— Nu, nu, lady Frances, spuse părinteşte domnul Spragge.

— Ba nu, chiar mi-e ruşine. Îmi închipui că v-a spus doamna Rivington… Ce v-a spus exact?

— Cred că am aici scrisoarea. Am deschis-o doar acum o jumătate de oră.

Domnul Sparge îi dădu scrisoarea cu un aer care spunea: „Uitaţi, vedeţi cu ochii dumneavoastră la ce v-a dus propria prostie.”

Dragă domnule Spragge (scrisese doamna Rivington), e o prostie din partea mea, dar tocmai mi-am amintit ceva ce cred că v-ar fi ajutat în ziua în care aţi trecut pe la mine. Alan Carstairs a menţionat că avea de gând să se ducă într-un loc numit Chipping Somerton. Nu ştiu dacă asta vă va fi de vreun ajutor.

Am fost foarte captivată de ce mi-aţi povestit despre cazul Maltravers.

Cu adâncă simpatie, A dumneavoastră Edith Rivington”

— Vă daţi seama că problema ar fi putut fi foarte serioasă, spuse domnul Spragge cu severitate, dar cu o severitate amestecată cu bunăvoinţă. M-am gândit că e vorba de o afacere dubioasă. Fie în legătură cu cazul Maltravers, fie cu clientul meu, domnul Carstairs…

Frankie îl întrerupse.

— Alan Cartairs era clientul dumneavoatră? Întrebă ea tulburată.

— Da. M-a consultat când a fost ultima dată în Anglia, acum o lună. Îl cunoaşteţi pe domnul Carstairs, lady Frances?

— Aş putea spune că da.

— O persoană cât se poate de atrăgătoare. A adus în biroul meu un suflu de… Ăă… Spaţii întinse.

— A venit să vă consulte în legătură cu testamentul domnului Savage, nu-i aşa?

— Ah, deci dumneavoastră l-aţi sfătuit să vină la mine? Nu-şi amintea exact cine. Îmi pare rău că n-am putut să fac mai multe pentru el.

— Ce l-aţi sfătuit să facă? Întrebă Frankie. Sau ar fi o lipsă de profesionalism dacă mi-aţi spune?

— Nu în cazul ăsta, spuse domnul Spragge. Părerea mea a fost că nu era nimic de făcut… Nimic… Doar dacă, fireşte, rudele domnului Savage erau pregătite să cheltuiască o mulţime de bani cu cazul, ceea ce am înţeles că nu erau, şi nici în situaţia de a o face. Niciodată n-am sfătuit pe cineva să aducă un caz în instanţă, decât dacă există toate şansele de succes. Legea este un animal nesigur, lady Frances. Are atâtea întortocheli încât ar surprinde o minte neavocăţească. Motto-ul meu a fost întotdeauna înţelegerea dintre părţi.

— Toată treaba a fost foarte ciudată, spuse gânditoare Frankie.

O încerca senzaţia că merge pe o podea acoperită cu cuie. În orice clipă ar fi putut călca în unul… Şi s-ar fi terminat.

— Cazurile de genul ăsta nu sunt chiar atât de neobişnuite pe cât aţi crede, spuse domnul Spragge.

— Cazuri de sinucidere? Întrebă Frankie.

— Nu, nu, mă gândeam la cazuri de influenţă nefastă. Domnul Savage era un om de afaceri dintr-o bucată, şi totuşi era ca o ceară în mâinile acestei femei. Nu mă îndoiesc că ea îşi cunoştea foarte bine interesul.

— Aş vrea să-mi povestiţi totul, în amănunţime, îndrăzni Frankie. Domnul Carstairs era… Ei bine, era atât de înfierbântat încât n-am înţeles nimic de la el.

— Cazul a fost extrem de simplu. Pot să vă expun faptele, sunt accesibile, deci nu există nici o restricţie în acest sens.

— Atunci povestiţi-mi tot.

— În noiembrie trecut, domnul Savage era în drum spre Anglia. Se întorcea din Statele Unite. După cum ştiţi, era un om extrem de bogat şi fără rude apropiate. În această călătorie a cunoscut o anume doamnă… Ăă. Doamna Templeton. Nu se cunosc foarte multe despre doamna Templeton, decât că era o femeie foarte frumoasă şi că avea undeva un soţ de faţadă.

„Familia Cayman”, gândi Frankie.

— Călătoriile astea peste ocean sunt periculoase, spuse domnul Spragge zâmbind şi clătinând din cap. E limpede că domnul Savage a fost foarte atras de această femeie. A acceptat invitaţia doamnei de a veni în vizită la vilişoara ei de la Chipping Somerton. N-am putut să aflu exact cât de des s-a dus acolo, dar, fără nici o îndoială, influenţa doamnei Templeton asupra lui devenise tot mai puternică. Apoi s-a întâmplat tragedia. De la o vreme, domnul Savage nu stătea prea bine cu sănătatea. Îi era teamă că suferă de vreo boală…

— Cancer?

— Mă rog… Da… Cancer. Acest lucru a început să-l obsedeze. Pe atunci stătea la familia Templeton. Ei l-au convins să se ducă la Londra să consulte un specialist. Aşa a făcut. Aici, lady Frances, îmi permit să am părerea mea. Acest specialist – un bărbat foarte distins care mulţi ani s-a numărat printre primii din branşa lui a jurat la anchetă că domnul Savage nu suferea de cancer şi că i-o spusese, dar că domnul Savage era atât de obsedat de propia sa convingere încât n-a putut accepta adevărul când i-a fost spus. Acum, absolut fără prejudecăţi, şi cunoscând cum e cu lumea medicilor, eu cred că se poate ca lucrurile să fi stat puţin diferit… Dacă simptomele domnului Savage l-au nedumerit pe doctor, se poate ca el să fi vorbit cu gravitate despre anumite tratamente costisitoare, să se fi schimbat la faţă, şi, în timp ce-l liniştea că nu era vorba de cancer, să fi creat impresia că ceva era cu adevărat grav. Domnul Savage, care auzise deja că doctorii ascund de obicei pacienţilor că suferă de cancer, se poate să fi interpretat lucrurile în lumina asta. Vorbele liniştitoare ale doctorului nu erau adevărate… Avea boala pe care credea că o are… Oricum, domnul Savage s-a întors la Chipping Somerton într-o stare de adâncă depresiune psihică. Prevedea o moarte lentă şi chinuitoare. Am înţeles că câţiva din familia sa muriseră de cancer şi el era hotărât să nu treacă prin chinurile prin care trecuseră aceştia. A chemat un avocat, un foarte reputat membru al unei firme serioase, iar acesta i-a întocmit pe loc un testament pe care domnul Savage l-a semnat şi l-a dat spre păstrare avocatului. În aceeaşi zi, domnul Savage a luat o supradoză de cloral, lăsând în urmă o scrisoare în care spunea că prefera o moarte rapidă şi fără chinuri uneia lungi şi istovitoare.

În testamentul lui, domnul Savage lăsa suma de şapte sute de mii de lire, liberă de orice taxă, doamnei Templeton, iar restul pentru anumite opere de caritate pe care le specifica.

Domnul Spragg se lăsă pe spătarul fotoliului. Nu se simţea bine.

— Juraţii au dat jalnicul verdict de sinucidere pe fond de labilitate psihică, dar eu nu cred că puteau deduce din asta că starea psihică a domnului Savage era neapărat labilă atunci când a întocmit testamentul. Nici o instanţă n-ar interpreta-o aşa. Testamentul a fost făcut în prezenţa unui avocat a cărui părere a fost că decedatul era fără doar şi poate în posesia tuturor capacităţilor sale mintale. Nu cred nici că am putea dovedi că asupra lui s-a exercitat vreo influenţă nefastă. Domnul Savage n-a dezmoştenit pe nimeni drag sau apropiat lui, singurele sale rude fiind nişte veri de departe pe care îi vedea foarte rar. De fapt, cred că trăiau în Australia.

Domnul Spragge se opri.

— Ceea ce îl frământa pe domnul Carstairs era că un astfel de testament nu-i era deloc caracteristic domnului Savage. Acestuia nu-i plăceau operele de caritate şi fusese întotdeauna de părere că banii trebuie să rămână rudelor de sânge. Oricum, domnul Carstairs nu putea dovedi prin nici un document aceste afirmaţii şi, după cum i-am atras atenţia, oamenii îşi schimbă părerile. În contestarea acestui testament ar fi avut de a face atât cu organizaţiile caritabile, cât şi cu doamna Templeton. De altfel, testamentul fusese validat de instanţă.

— La vremea respectivă nu s-a făcut deloc vâlvă? Întrebă Frankie.

— Cum spuneam, rudele domnului Savage nu locuiau în Anglia şi cunoşteau foarte puţin despre problema în cauză. Domnul Carstairs a fost cel care a ridicat obiecţii. S-a întors dintr-o călătorie din Africa, a aflat treptat detaliile acestei afaceri şi a venit aici să vadă ce se putea face. Am fost nevoit să îi spun că, după părerea mea, nu era nimic de făcut. Din punct de vedere legal, doamna Templeton intra în posesia averii. În plus, aceasta părăsise ţara şi se mutase în sudul Franţei, parcă. A refuzat orice contact pe tema asta. I-am sugerat domnului Carstairs să ceară sfatul unui magistrat, dar el a spus că nu era nevoie şi că îşi dădea seama că, într-adevăr, nu era nimic de făcut.

— Înţeleg, spuse Frankie. Şi nu ştie nimeni nimic despre această doamnă Templeton?

Domnul Spragge clătină din cap şi îşi ţuguie buzele.

— Un om cu experienţa de viaţă a domnului Savage n-ar fi trebuit să se lase dus de nas atât de uşor, dar…

Frankie se ridică:

— Bărbaţii sunt nişte creaturi aparte, spuse ea.

Întinse mâna:

— La revedere, domnule Spragge. Aţi fost minunat, absolut minunat. Mi-e ruşine…

— Voi, tinerii ăştia inteligenţi, trebuie să aveţi mai multă grijă.

— Aţi fost un înger!

Frankie îi strânse mâna cu căldură şi plecă.

Domnul Spragge se aşeză la birou.

„Tânărul duce de…”, gândi el. Erau numai doi care puteau fi descrişi astfel. Care din ei să fi fost?