Capitolul XXIX.

Povestea lui Badger.

Nu era nici o clipă de pierdut. Deja de la parter se auzeau zgomote.

— Repede, Badger, prostule! Spuse Bobby. Scoate-mi o cizmă… Nu mă contrazice şi nu întreba nimic. Trage-o cumva. Arunc-o acolo în mijlocul camerei şi băgă-te sub patul ăla! Repede, n-auzi?!

Se auzeau paşi urcând scările. Cheia se răsuci.

Nicholson – falsul Nicholson – stătea în prag cu lumânarea în mână.

Îi văzu pe Bobby şi pe Frankie aşa cum îi lăsase, dar în mijlocul încăperii era o grămadă de cioburi, iar în mijlocul cioburilor o cizmă!

Nicholson se holbă uimit de la cizmă la Bobby. Piciorul stâng al lui Bobby era desculţ.

— Foarte isteţ, prietene, spuse sec. Grozav de acrobatic.

Veni lângă Bobby, îi cercetă legăturile, şi mai făcu două noduri în plus. Îl privi curios.

— Tare aş vrea să ştiu cum ai aruncat cizma aia în geamul luminatorului. Pare imposibil. Ai talente de scamator, prietene.

Se uită la amândoi, apoi în sus la luminator, ridică din umeri şi părăsi camera.

— Repede, Badger.

Badger ieşi de-a buşilea de sub pat. Îşi scoase briceagul şi în câteva clipe îi eliberă pe cei doi.

— Aşa-i mai bine, spuse Bobby întinzându-se. Phiu! Sunt înţepenit! Ei, Frankie, ce zici de prietenul nostru Nicholson?

— Ai dreptate. E Roger Bassington-ffrench. Acum că ştiu că Roger joacă rolul lui Nicholson, înţeleg treaba. În tot cazul, e o performanţă bunicică.

— Am fost la Oxford cu B-b-b-basington-ffrench, spuse Badger. F-f-f-formidabil actor. S-s-soi rău, totuşi. A f-f-f-falsificat numele t-t-ta-tălui lui pe un cec. M-m-m-maică-sa a muşamalizat t-t-treaba.

Bobby şi Frankie se gândeau la acelaşi lucru. Badger, pe care nu-l consideraseră destul de deştept ca să i se destăinuie, ar fi putut să le dea tot timpul informaţii preţioase!

— Plastografie, rosti gânditoare Frankie. Scrisoarea de la tine, Bobby, era ireproşabil contrafăcută. Mă întreb de unde îţi cunoştea scrisul?

— Dacă-i amestecat în treaba cu familia Cayman, probabil că mi-a văzut scrisoarea despre afacerea Evans.

Badger rosti cu glas plângăcios:

— C-c-ce facem mai departe?

— Ne vom posta frumuşel în spatele uşii, spuse Bobby. Când prietenul nostru se întoarce, ceea ce nu cred că o să fie chiar imediat, tu şi cu mine sărim pe el şi-i facem cea mai mare surpriză din câte a trăit. Ce zici, Badger? Faci faţă?

— Absolut!

— Cât despre tine, Frankie, când îl auzi că vine, întoarce – te pe scaunul tău. Cum va deschide uşa o să te vadă şi n-o să bănuiască nimic.

— Perfect. Şi o dată ce voi doi l-aţi doborât, vin şi eu şi-l muşc de glezne sau îi fac ceva.

— Tipic femeiesc, spuse aprobator Bobby. Şi-acum, să ne aşezăm aici pe podea şi să auzim toată povestea. Vreau să ştiu ce minune ni l-a adus pe Badger prin luminator.

— Păi, v-v-vezi, după ce ai p-p-plecat, am dat de un mic b-b-bucluc.

Se opri. Treptat povestea ieşi la iveală: o poveste cu datorii, creditori, portărel – o catastrofă tipic Badger. Bobby plecase fără să lase vreo adresă, spunând doar că ia Benttley-ul şi se duce la Staverly. Aşa că la Staverly a ajuns şi Badger.

— M-am g-g-gândit că poate ai ceva b-b-bani, explică el.

Inima lui Bobby se înmuie. Să-l ajute pe Badger în afacerea lui venise el la Londra, apoi îl lăsase baltă şi plecase în urmărire cu Frankie. Şi chiar şi acum Badger nu-i reproşa nimic.

Badger nu dorise să pericliteze acţiunile misterioase ale lui Bobby, dar se gândise că o maşină ca Bentley-ul nu putea trece neobservată într-un loc de mărimea lui Staverley.

De fapt, dăduse peste maşină înainte să fi ajuns la Staverley, căci stătea în faţa unei cârciumi… Goală.

— Aşa că m-m-m-am gândit să-ţi f-f-fac o mică s-s-surpriză, continuă Badger. În spate erau nişte p-p-p-pături şi alte chestii şi n-n-n-nu era nimeni în jur. Am intrat şi le-am t-t-tras peste mine. Mă g-g-g-gândeam să-ţi trag o s-s-s-sperietură.

Ce se întâmplase de fapt fusese că din cârciumă ieşise un şofer în livrea verde şi că Badger, trăgând cu ochiul din ascunzătoarea lui, rămăsese trăsnit când constatase că şoferul nu era Bobby. Îşi zisese că faţa îi era oarecum cunoscută, dar nu ştiuse de unde s-o ia. Străinul se suise la volan şi pornise.

Badger se văzu în încurcătură. Nu ştia ce să facă. Era greu să dea explicaţii şi să se scuze, şi, oricum, nu-i uşor să stai să-i explici cuiva care goneşte eu şaizeci de mile la oră. Badger se hotărî să tacă mâlc şi să se strecoare afară după oprirea maşinii.

În final, maşina ajunse la destinaţie – Vila Tudor. Şoferul o băgă în garaj şi o lăsă acolo, dar, ieşind, încuie uşile garajului. Badger era prizonier. Într-o parte a garajului era o ferestruică şi pe ea, cum după o jumătate de oră, o văzuse pe Frankie apărând; fluierând şi intrând în casă.

Toată treaba îl zăpăcea total pe Badger. Începu să bănuiască că ceva nu e în ordine. În tot cazul, se hotărî să arunce singur o privire şi să vadă ce se întâmplă.

Folosindu-se de nişte unelte ce zăceau pe podeaua garajului, reuşi să spargă broasca şi porni în inspecţie. Toate ferestrele de la parter erau închise, dar se gândi că dacă ar intra pe luminator, putea să arunce o privire în camerele de sus. Nu avu nici o problemă cu acoperişul. De pe acoperişul garajului sări pe cel al casei, nimerind drept pe luminator. Natura şi greutatea lui Badger făcură restul.

Bobby inspiră adânc şi spuse măgulitor:

— În tot cazul, eşti o minune… O minune formidabilă! Fără tine, flăcăule, în mai puţin de o oră eu şi Frankie am fi fost două biete cadavre.

Îi povesti pe scurt acţiunile lui şi ale lui Frankie. Spre sfârşit se întrerupse.

— Vine cineva. Du-te la locul tău, Frankie. Şi-acum, să ne jucăm! Bassington-ffrench va avea parte de o surpriză cum n-a mai văzut.

Frankie luă o postură deprimată pe scaunul rupt. Bobby şi Badger stăteau pregătiţi după uşă.

Paşii urcară scara, iar pe sub uşă se ivi dunga luminoasă a lumânării. Cheia fu introdusă în broască şi răsucită, uşa se deschise. Lumina lumânării căzu pe Frankie, prăbuşită şi amărâtă pe scaun. Temnicerul trecu pragul.

În momentul următor, Bobby şi Badger zvâcniră.

Lupta fu scurtă şi decisivă. Luat absolut pe nepregătite, bărbatul fu doborât, lumânarea zbură şi fu recuperată de Frankie, iar câteva clipe mai târziu cei trei prieteni se uitau cu o plăcere răutăcioasă la trupul legat fedeleş pe podea.

— Bună seara, domnule Bassington-ffrench, spuse Bobby, şi, dacă exaltarea din glasul său avea o undă de cruzime, cine l-ar fi putut condamna? E o noapte frumoasă pentru înmormântare.