Capitolul XXX.

Evadarea.

Bărbatul de pe podea îi privea lung. Pince-nez-ul şi pălăria îi zburaseră. Nu mai putea fi vorba de vreo nouă încercare de deghizare. În dreptul sprâncenelor urmele de machiaj erau vizibile, dar altminteri era chipul plăcut al lui Roger Basington-ffrench.

Vorbi cu glasul său plăcut de tenor, pe tonul unuia care vorbeşte cu sine însuşi.

— Foarte interesant, spuse. Şi doar ştiam că nici un om legat ca dumneata n-ar fi putut să-şi arunce cizma spre luminator. Dar cum cizma era pe grămada de cioburi, am considerat că erau cauza şi efectul şi am presupus că, deşi era imposibil, imposibilul fusese realizat. O interesantă constatare a limitelor creierului.

Cum nimeni nu vorbi, continuă pe acelaşi ton meditativ.

— Aşadar, aţi câştigat runda. Cât se poate de neaşteptat şi extrem de regretabil. Credeam că v-am dus frumuşel de nas.

— Ne-ai dus, spuse Frankie. Presupun că tu ai plastografiat scrisoarea de la Bobby, nu?

— Mă pricep oarecum la asta, spuse modest Roger.

— Şi Bobby?

Zăcând pe spate şi zâmbind agreabil, Roger păru să aibă o deosebită plăcere să-i lumineze.

— Ştiam că avea să se ducă la Conac. Nu a trebuit decât să-l aştept printre tufele de lângă potecă. Eram chiar în spatele lui când s-a retras după ce căzuse destul de stângaci din copac. Am lăsat să se stingă zarva, apoi l-am pocnit în moalele capului cu un săculeţ cu nisip. Tot ce-am avut de făcut apoi a fost să-l car până la maşina care mă aştepta, să-l bag în portbagaj şi să-l aduc aici.

— Şi Moira? Întrebă Bobby. Ai momit-o şi pe ea în vreun fel?

Roger chicoti. Întrebarea părea să-l amuze.

— Plastografia este o artă foarte folositoare, dragul meu Jones, spuse el.

— Porcule! Strigă Bobby.

Frankie interveni. Era încă extrem de curioasă, iar prizonierul părea să fie dispus la confidenţe.

— De ce te-ai dat drept dr. Nicholson? Întrebă ea.

— De ce, chiar? Roger părea să-şi pună întrebarea sieşi. Cred că, în parte, din amuzament, ca să văd dacă vă pot păcăli. Eraţi atât de siguri că bietul Nicholson era vârât pănă-n gât în treaba asta. Râse, şi Frankie se înroşi. Şi asta numai pentru că te-a luat niţel la întrebări despre detaliile accidentului tău. Asta e obiceiul lui iritant – acurateţea detaliilor.

— Şi chiar e complet nevinovat? Întrebă Frankie.

— Ca un prunc, răspunse Roger. Dar mi-a făcut un mare serviciu. Mi-a atras atenţia asupra accidentului tău. Asta şi un alt incident m-au făcut să-mi dau seama că nu erai tânăra inocentă care păreai. Iar apoi, în ziua în care ai dat telefon, eram lângă tine şi am auzit clar vocea şoferului tău spunându-ţi „Frankie”. Am un auz foarte bun. Ţi-am sugerat să merg la Londra cu tine, şi ai fost de acord… Dar ai fost foarte uşurată când m-am răzgândit. După aceea… Se opri şi, atât cât îi permiteau legăturile, dădu din umeri. Era destul de amuzant să vă văd lucrând împotriva lui Nicholson. Sărmanul, el e un tâmpit inofensiv, dar arată exact ca supercriminalii din filme. M-am gândit să vă las sa credeţi mai departe că el e. În definitiv, nu se ştie niciodată. Chiar şi cele mai bune planuri dau greş, după cum dovedeşte situaţia mea actuală.

— Trebuie să-mi mai spui un lucru, spuse Frankie. Aproape că am înnebunit de curiozitate. Cine e Evans?

— Oh! Exclamă Bassington-ffrench. Aşadar, nu ştii?

Începu să râdă, şi râse mult timp.

— Destul de amuzant, spuse într-un târziu. Asta dovedeşte cât de proşti pot fi unii.

— Te referi la noi? Întrebă Frankie.

— Nu. În cazul de faţă mă refer la mine. Ştii, dacă nu ştii cine e Evans, nu cred că am să-ţi spun. Am s-o păstrez pentru mine, ca pe-un mic secret personal.

Situaţia era curioasă. Roata se învârtise în favoarea lor, şi totuşi, într-un fel ciudat, Roger le furase victoria.

Zăcând pe podea, un prizonier legat burduf, el era cel ce domina situaţia.

— Pot să întreb ce planuri aveţi? Întrebă Roger.

Nimeni nu se gândise la vreun plan. Bobby mormăi cu îndoială ceva despre poliţie.

— E cel mai bun lucru, spuse vesel Roger. Dă-le telefon şi predă-mă. Acuzarea va fi răpire de persoane, presupun. Nu prea pot nega asta. Se uită la Frankie. Voi mărturisi că am făcut-o din pasiune.

Frankie roşi.

— Dar cu crima cum rămâne? Întrebă ea.

— Draga mea, n-ai nici o dovadă. Absolut niciuna. Mai gândeşte-te şi vei vedea că n-ai.

— Badger, tu rămâi aici şi stai cu ochii pe el, spuse Bobby. Cobor la parter să sun la poliţie.

— Ai grijă, spuse Frankie. Nu ştim câţi pot fi în casă.

— Nu sunt decât eu, spuse Roger. Toată treaba e numai opera mea.

— Nu mă încred în cuvântul tău, spuse grosolan Bobby.

Se aplecă şi verifică nodurile.

— E bine legat. Foarte solid. Mai bine am coborî cu toţii. Putem încuia uşa.

— Eşti groaznic de neîncrezător, amice, spuse Roger. Dacă vrei să-l iei, am în buzunar un pistol. Poate te va face să te simţi mai fericit, iar mie, în situaţia mea actuală, nu-mi prea foloseşte.

Ignorând tonul ironic, Bobby se aplecă şi scoase arma.

— E amabil din partea ta că ne-ai spus, zise el. Dacă vrei să ştii, chiar mă simt mai fericit.

— Bun, spuse Roger. E încărcat.

Bobby luă lumânarea şi ieşiră toţi trei din mansardă lăsându-l pe Roger zăcând pe podea. Bobby încuie uşa şi băgă cheia în buzunar. Într-o mână ţinea pistolul.

— O iau eu înainte, spuse el. Trebuie să fim foarte siguri şi să nu încurcăm acum lucrurile.

— E un tip ci-ci-ciudat, nu-i aşa? Întrebă Badger făcând semn cu capul spre uşa pe care ieşiseră.

— Ştie al dracului de bine să piardă, spuse Frankie.

Chiar şi acum, nu era pe deplin eliberată de farmecul acelui om extraordinar, Roger Bassington-ffrench.

Coborâră un grup de trepte. Totul era liniştit. Bobby se uită peste balustradă. Telefonul era în holul de dedesubt.

— Mai bine să ne uităm în camerele astea mai întâi, spuse el. Să nu fim luaţi pe la spate.

Badger deschise pe rând uşile. Din cele patru camere, trei erau goale. În a patra, o siluată subţire zăcea pe pat.

— E Moira, strigă Frankie.

Ceilalţi doi se îmbulziră. Dacă pieptul nu i s-ar fi mişcat încetişor în sus şi în jos, Moira ar fi părut moartă.

— Doarme? Întrebă Bobby.

— Cred că-i drogată, spuse Frankie.

Se uită în jur. Pe o masă de lângă fereastră, pe o tăviţă emailată se afla o seringă, iar lângă ea o lampă de spirit şi un ac pentru morfină.

— Cred că o să fie bine, dar ar trebui să chemăm un doctor, spuse Frankie.

— Să coborâm şi să dăm telefon, spuse Bobby.

Merseră în holul de jos. Lui Frankie îi era teamă că firele telefonului ar putea fi tăiate, dar teama i se dovedi nefondată. Prinseră uşor postul de poliţie, dar le trebui mult să explice cum stăteau lucrurile. Cei de la poliţie erau foarte dispuşi să ia toată povestea ca pe-o glumă bună.

Totuşi, în cele din urmă fură convinşi, şi Bobby puse cu un oftat receptorul în furcă. Explicase şi că aveau nevoie de un doctor, iar şeful poliţiei promisese să aducă unul.

Zece minute mai târziu, o maşină trase în faţa casei şi din ea coborâră un inspector şi un ofiţer de poliţie, însoţiţi de un bărbat pe care profesiunea îşi pusese pecetea.

Bobby şi Frankie îi întâmpinară şi, după ce relatară din nou toată afacerea într-un mod oarecum maşinal, o luară spre mansardă. Bobby descuie uşa… Apoi rămase uluit în prag. În mijlocul podelei se afla un morman de frânghii desfăcute. Patul era tras până sub luminator, iar pe el se afla scaunul.

Nici urmă de Roger Bassington-ffrench.

Bobby, Badger şi Frankie erau uluiţi.

— Vorbea de scamator, spuse Bobby. Trebuie că el e scamatorul scamatorilor. Cum dracu şi-a tăiat sforile?

— Trebuie să fi avut un briceag în buzunar, spuse Frankie.

— Chiar şi-aşa, cum a ajuns la el? Avea ambele mâini legate bine la spate.

Inspectorul tuşi. Fostele îndoieli îi reveniră. Era mai dispus oricând să ia toată treaba ca pe-o farsă.

Frankie şi Bobby se pomeniră povestind o poveste lungă ce cu fiecare clipă părea mai imposibilă.

Salvarea lor fu doctorul.

Dus în camera în care zăcea Moira, el declară pe loc că fusese drogată cu morfină sau cu vreun preparat din opiu.

Consideră că starea ei nu era gravă şi că avea să se trezească pe cale naturală în patru, cinci ore.

Sugeră să fie dusă imediat într-o clinică bună din vecinătate.

Nevăzând ce altceva ar putea face, Bobby şi Frankie fură de acord. După ce-şi dădură numele şi adresa inspectorului care păru să se îndoiască total de cele ale lui Frankie, li se permise să părăsească Vila Tudor şi, cu ajutorul inspectorului, fură primiţi la hanul Seven Stars din sat.

Aici, încă simţind că erau consideraţi infractori, se grăbiră să-şi ocupe camerele – una dublă pentru Bobby şi Badger, şi una cu un singur pat pentru Frankie.

La câteva minute după retragerea lor, în uşa lui se auzi un ciocănit.

Era Frankie.

— M-am gândit la ceva, spuse ea. Dacă prostul ăla de inspector insistă să creadă că am inventat toată treaba, am o dovadă că am fost adormită cu cloroform.

— Serios? Unde?

— În cutia cu cărbuni, spuse cu hotărâre Frankie.