Capitolul XXVIII.

În ceasul al doisprezecelea.

Când Frankie îşi veni în fire, primele reacţii fură deprimante. Efectele ulterioare ale cloroformului n-aveau nimic romantic. Zăcea pe o podea de lemn extrem de tare şi avea mâinile şi picioarele legate. Răsucindu-se cu chiu cu vai, se izbi violent cu capul de o cutie cu cărbuni.

Câteva minute mai târziu Frankie fu în stare, dacă nu să se ridice, cel puţin să ia aminte la zgomotele din jur.

Auzi în apropiere un geamăt slab. Îşi miji ochii şi se uită în jur. Din cât îşi putea da seama, părea să se afle într-un fel de mansardă. Singura lumină venea printr-o lucarnă din acoperiş, şi în momentul acela era prea puţină. În scurt timp avea să cadă întunericul dens. Pe pereţi atârnau câteva tablouri sparte, iar în jur distinse un pat de fier prăpădit şi nişte scaune rupte, precum şi lada de cărbuni pomenită mai înainte.

Geamătul părea să vină dintr-un colţ.

Legăturile lui Frankie nu erau foarte strânse. Îi permiteau să se mişte cam ca un crab. Se târî pe podeaua prăfuită.

— Bobby! Exclamă ea.

Era Bobby, şi el legat la mâini şi la picioare. În plus, era legat la gură cu o bucată de pânză.

Pe aceasta aproape că reuşise să şi-o înlăture. Frankie îi veni în ajutor. Deşi avea mâinile legate, le putea folosi oarecum şi, ajutându-se şi cu dinţii, făcu treaba.

Aproape înţepenit, Bobby reuşi să exclame:

— Frankie!

— Mă bucur că suntem împreună, spuse Frankie. Dar se pare că am picat de fraieri.

— Îmi închipui că e ceea ce se cheamă „să cazi în gura lupului”.

— Cum au pus mâna pe tine? După ce mi-ai scris scrisoarea?

— Ce scrisoare? N-am scris nici o scrisoare.

— Oh, înţeleg, rosti Frankie, cu ochii mari. Ce tâmpită am fost! Şi toată chestia aia cu să nu spun nimănui!

— Ascultă, Frankie, am să-ţi spun ce mi s-a întâmplat şi pe urmă continui tu treaba şi îmi povesteşti ce-ai păţit.

Îi descrise aventurile lui de la Conac şi sinistra lor urmare.

— Am fost adus în gaura asta nenorocită. Pe o tavă era nişte mâncare şi ceva de băut. Îmi era cumplit de foame, aşa că am mâncat. Cred că mâncarea a fost drogată pentru că am adormit aproape imediat. Ce zi e azi?

— Vineri.

— Am fost doborât miercuri seară. La naiba, am zăcut inconştient tot timpul ăsta. Acum povesteşte-mi ce-ai păţit tu.

Frankie îşi depănă aventurile, începând cu povestea auzită de la domnul Spragge şi încheind cu momentul în care recunoscuse în pragul uşii silueta lui Bobby.

— Iar atunci m-au adormit, sfâşi ea. Şi, oh, Bobby, m-am şi izbit cu capul de-o găleată cu cărbuni!

— Eu aş zice că e un act de vitejie din partea ta. Cu mâinile legate şi tot tacâmul. Treaba e ce facem acum? Am ţinut-o mult timp pe-a noastră, dar acum s-a întors roata.

— Măcar de i-aş fi spus lui Roger despre scrisoarea ta, se lamentă Frankie. Chiar mă gândisem s-o fac, dar în final m-am decis să-ţi urmez indicaţiile şi să nu spun absolut nimănui.

— Iar rezultatul e că nimeni nu ştie unde suntem, spuse cu gravitate Bobby. Frankie, draga mea, mă tem că te-am băgat în bucluc.

— Am fost niţel cam prea siguri de noi, spuse tristă Frankie.

— Singurul lucru pe care nu-l pricep este de ce nu ne-au dat la cap de tot. Nu cred că Nicholson s-ar fi dat în lături de la o bagatelă ca asta.

— Are el un plan, spuse Frankie cutremurându-se.

— Ar fi bine să avem şi noi unul. Trebuie să scăpăm din asta, Frankie. Dar cum?

— Putem striga.

— D-da. S-ar putea să treacă cineva şi să ne audă. Dar dacă mă gândesc că Nicholson nu ţi-a pus căluş, şansele sunt mici. Mâinile tale nu-s atât de strâns legate ca ale mele. Să vedem dacă te pot dezlega cu dinţii.

În următoarele cinci minute se dădu o luptă din care ieşi victorios dentistul lui Bobby.

— E fantastic cât de simple sunt lucrurile astea în cărţi. Nu cred c-am făcut vreo scofală, se văită Bobby.

— Ba da. Legătura s-a slăbit. Ascultă! Vine cineva.

Se rostogoli, depărtându-se de el. Un pas greu, apăsat, urca scara. Apoi se auzi zgomotul cheii răsucite în broască. Uşa se deschise încetişor.

— Ce fac păsărelele mele? Rosti glasul dr. Nicholson.

Ţinea o lumânare în mână, şi deşi purta o pălărie bine trasă pe ochi şi un pardesiu cu gulerul ridicat, glasul l-ar fi trădat oriunde s-ar fi aflat.

Scutură glumeţ din cap.

— E ruşinos din partea dumitale, dragă domnişoară, să cazi atât de uşor în cursă.

Nici Frankie, nici Bobby nu răspunseră. Nicholson era atât de clar stăpân pe situaţie încât era greu de ştiut ce să spui.

Nicholson puse lumânarea pe un scaun.

— În orice caz, daţi-mi voie să văd dacă vă simţiţi confortabil.

Examină legăturile lui Bobby, dădu aprobator din cap, apoi trecu la Frankie. Aici clătină din cap.

— După cum pe drept se spunea în tinereţea mea, degetele au fost făcute înaintea furculiţelor, iar dinţii înaintea degetelor. Dinţii tânărului dumitale prieten au fost foarte activi, după cum văd.

Într-un colţ, se afla un scaun greu din stejar, cu spătarul rupt.

Nicholson o ridică pe Frankie, o puse pe scaun şi o legă bine de el.

— Îmi închipui că nu-i prea confortabil, nu? Întrebă el. Ei bine, nu-i pentru mult timp.

Lui Frankie îi veni glasul.

— Ce-o să faceţi cu noi?

Nicholson se îndreptă spre uşă şi luă lumânarea.

— M-ai tachinat, lady Frances, că mă interesează prea mult accidentele. Poate că da. În orice caz, am să risc încă un accident.

— Cum adică? Întrebă Bobby.

— Să vă spun? Da, cred că am să vă spun. Lady Frances Derwent, la volanul maşinii, şi avându-l pe scaunul de lângă ea pe şoferul său, ratează o curbă şi maşina iese de pe carosabil şi se prăbuşeşte în prăpastie. Amândoi mor.

Urmă o scurtă pauză, apoi Bobby spuse:

— S-ar putea să nu murim. Planurile eşuează uneori. Unul de-al dumneavoastră a dat greş în Wales.

— Toleranţa dumitale la morfină a fost cu certitudine remarcabilă şi, din punctul nostru de vedere, regretabilă. Dar nu trebuie să-ţi faci griji de data asta. Dumneata şi lady Frances veţi fi morţi de-a binelea când vi se vor descoperi cadavrele.

Bobby se cutremură fără să vrea. Glasul lui Nicholson avea o notă stranie… Era tonul unui artist care îşi contemplă capodopera.

„Savurează treaba”, gândi Bobby. „Chiar o savurează”. Deşi n-avea încotro, se hotărî să nu-i dea prilej să se mai amuze. Rosti nepăsător.

— Faceţi o greşeală… Mai ales în privinţa lui lady Frances.

— Da, spuse Frankie. În acea foarte iscusită scrisoare mi-aţi spus să nu spun nimănui. Ei bine, am făcut doar o excepţie. I-am spus lui Roger Bassington-ffrench. El ştie totul despre dumneavoastră. Dacă ni se întâmplă ceva, va şti cine e răspunzător de asta. Ar fi mai bine să ne daţi drumul şi să părăsiţi cât mai repede ţara.

Nicholson rămase tăcut câteva clipe. Apoi spuse:

— Un bluf bun.

Se întoarse spre uşă.

— Şi cum rămâne cu soţia ta, porcule? Strigă Bobby renunţând pe loc la politeţe. Ai omorât-o şi pe ea?

— Moira este încă în viaţă, răspunse Nicholson. Sincer, nu ştiu cât va mai fi. Depinde de împrejurări.

Făcu o plecăciune ironică.

— Au revoir, spuse. Îmi mai trebuie vreo două ore să-mi pun la punct aranjamentele. Vă puteţi distra dezbătând problema. N-am să vă pun căluş, decât dacă va fi nevoie. Aţi înţeles? La primul strigăt de ajutor mă întorc şi rezolv problema.

Ieşi şi încuie din nou uşa.

— Nu e adevărat, spuse Bobby. Nu poate fi adevărat. Toate astea nu se întâmplă.

Dar nu putea să nu simtă că aveau să se întâmple… Că li se vor întâmpla şi lui, şi lui Frankie.

— În cărţi există întotdeauna o salvare în ceasul al doisprezecelea, spuse Frankie, încercând să fie optimistă.

Dar nu se simţea prea optimistă. De fapt, era cu moralul la pământ.

— Toată treaba-i de-a dreptul imposibilă, spuse Bobby, ca şi cum s-ar fi certat cu cineva. E atât de fantastică! Însuşi Nicholson a fost absolut ireal. Mi-aş dori să existe o salvare de ultimă oră, dar nu văd cine ne-ar putea salva.

— Măcar de i-aş fi spus lui Roger!

— Poate că Nicholson crede totuşi că i-ai spus.

— Nu. N-a ţinut. Tipul e al dracului de isteţ.

— A fost prea isteţ pentru noi, rosti întunecat Bobby. Frankie, ştii ce mă supără cel mai tare în afacerea asta?

— Nu. Ce?

— Chiar şi acum, când mai avem puţin să ajungem pe lumea cealaltă, nu ştim cine e Evans.

— Să-l întrebăm, propuse Frankie. Ştii… Ultima dorinţă. Nu ne poate refuza. Sunt de acord cu tine că, pur şi simplu, nu pot muri fără să-mi fi satisfăcut curiozitatea.

Urmă o tăcere, apoi Bobby spuse:

— Crezi că ar trebui să strigăm după ajutor… ca o ultimă şansă? E cam singura pe care o avem.

— Nu încă. În primul rând, nu cred că ne-ar auzi cineva, altfel n-ar fi riscat, iar în al doilea rând, nu suport să aştept să fiu omorâtă fără să pot vorbi sau să mi se vorbească. Să lăsăm ţipătul pentru ultimul moment. E… e atât de reconfortant că pot vorbi cu tine. Glasul îi ezită uşor la ultimele cuvinte.

— Te-am băgat într-un bucluc groaznic, Frankie.

— Oh, nici o problemă! Nu puteai să mă ţii la o parte. Eu am vrut să intru. Bobby, chiar crezi că o să ne lichideze?

— Mă tem cumplit că da. E al dracului de eficient.

— Bobby, crezi acum că el a fost cel care l-a omorât pe Henry Bassington-ffrench?

— Dacă ar fi posibil.

— E posibil, ţinând cont de un lucru şi anume: Sylvia Bassington-ffrench e şi ea amestecată în treaba asta.

— Frankie!

— Ştiu. Şi eu am fost îngrozită când mi-a venit ideea asta. Dar se leagă. De ce era Sylvia atât de grea de cap în privinţa morfinei? De ce s-a opus cu înverşunare când i-am sugerat să-şi trimită bărbatul în alt loc, nu la Conac? Şi apoi, ea era în casă când s-a tras…

— S-ar putea să fi tras chiar ea.

— Oh, nu, categoric nu!

— Ba da, putea s-o facă. Şi pe urmă i-a dat cheia de la uşă lui Nicholson s-o pună în buzunarul lui Henry.

— E o nebunie, rosti Frankie cu un glas neajutorat. Ca atunci când te uiţi într-o oglindă care deformează. Toţi care păreau absolut de încredere sunt de fapt ticăloşi… Toţi oamenii drăguţi, obişnuiţi. Ar trebui să existe ceva care să-i dea de gol pe criminali… Sprâncenele, urechile, ceva.

— Dumnezeule! Strigă Bobby.

— Ce-i?

— Frankie, cel care a fost aici nu era Nicholson.

— Ai înnebunit de tot? Atunci, cine a fost?

— Nu ştiu… Dar nu Nicholson. Tot timpul am simţit că ceva nu e în regulă, dar nu ştiam ce, iar ceea ce ai spus tu acum mi-a dat cheia. În seara aceea când îl urmăream pe fereastră pe Nicholson, am remarcat mai ales că lobii urechilor lui era lipiţi de cap. Dar urechile omului din noaptea asta nu erau la fel.

— Şi ce să însemne asta? Întrebă apatică Frankie.

— Că e vorba de un actor foarte bun care joacă rolul lui Nicholson.

— Dar de ce… Cine ar putea fi?

— Bassington-ffrench, suflă Bobby. Roger Bassington-ffrench! Am identificat de la început pe cine trebuia, iar apoi, ca nişte tâmpiţi, am luat-o razna umblând după cai verzi pe pereţi.

— Bassington-ffrench, şopti Frankie. Bobby, ai dreptate. El trebuie să fie. El a fost singura persoană care a fost de faţă când l-am tachinat pe Nicholson în legătură cu accidentele.

— Deci, ne-am lămurit. Încă mai nădăjduiam ca Roger Bassington-ffrench să ne dea de urmă printr-o minune, dar acum s-a dus şi ultima speranţă. Moira este prizonieră, tu şi cu mine legaţi burduf. Nimeni altcineva n-are nici o idee unde suntem. Jocul s-a sfârşit, Frankie.

Tocmai terminase de vorbit când se auzi un zgomot deasupra. În clipa următoare, cu un zgomot teribil de geam spart, un corp greu căzu prin luminator.

Era prea întuneric ca să se poată vedea ceva.

— Ce dracu… Începu Bobby.

Dinspre mormanul de sticlă spartă se auzi un glas.

— B-b-b-bobby…

— Fir-aş al naibii! Ăsta-i Badger!