Capitolul XXVI.

Aventura nocturnă.

Absenţa inexplicabilă a Moirei îl îngrijora pe Bobby mai mult decât vroia să recunoască. Îşi spunea întruna că era absurd să se grăbească să tragă concluzii, că ţinea de domeniul fanteziei să creadă că Moira fusese omorâtă într-o casă plină de posibili martori, că, probabil, exista o explicaţie cât se poate de simplă şi că, în cel mai rău caz, Moira putea fi doar prizonieră la Conac.

Nici o clipă nu vroia să creadă că Moira plecase din proprie iniţiativă. Era convins că n-ar fi plecat aşa, fără să-i lase o vorbă. În plus, ea susţinuse cu hotărâre că nu avea unde să se ducă.

Nu, aici era clar mâna sinistrului dr. Nicholson. Trebuie că îşi dăduse seama cumva de acţiunile Moirei şi contraatacase. Moira era prizonieră undeva între zidurile sumbrului Conac, fără posibilitatea de a comunica.

Dar nu mai putea să rămână prizonieră. Bobby credea orbeşte în fiecare cuvât al Moirei. Temerile ei nu erau rodul imaginaţiei bolnave sau al deprimării – erau purul adevăr.

Nicholson avea de gând să scape de soţia lui. Planurile îi eşuaseră în câteva rânduri. Acum, împărtăşind altora temerile ei, Moira îi forţase mâna. Trebuia să acţioneze rapid sau deloc.

Oare ar fi avut curaj să acţioneze?

Bobby credea că da. Probabil că Nicholson îşi zicea că, chiar dacă străinii ăştia îşi aplecaseră urechea la vorbele soţiei lui, nu aveau nici o dovadă. În plus, probabil credea că trebuia să se ocupe numai de Frankie. Era posibil s-o fi bănuit încă de la început – întrebările lui referitoare la „accident” indicau asta – însă în ceea ce îl privea pe şoferul lui lady Frances, Bobby nu credea că el personal era bănuit că era altceva decât părea.

Da, Nicholson ar fi acţionat. Trupul Moirei ar fi fost găsit probabil undeva, departe de Staverley. Sau poate, aruncat în mare.

Ori pe fundul unei prăpăstii. Bobby era aproape sigur că treaba ar fi părut „accident”. Nicholson era specialist în accidente.

Cu toate acestea, Bobby îşi spunea că plănuirea şi punerea la punct ale unui asemenea accident necesitau timp… Nu mult, dar destul.

Forţându-i-se mâna, Nicholson se vedea nevoit să acţioneze mai repede decât anticipase. Dar chiar şi aşa, trebuiau să treacă măcar douăzeci şi patru de ore până să pună vreun plan în aplicare.

Bobby avea de gând s-o găsească pe Moira înainte de scurgerea acestui timp. Dacă Moira era la Conac.

După ce o lăsă pe Frankie în Brook Street, începu să-şi pună planurile în aplicare. Consideră înţelept să stea departe de garaj. Din câte ştia, acesta putea să fie supravegheat. Ca Hawkins, nu dăduse de bănuit. Acum, însă, Hawkins trebuia să dispară.

În acea seară, un tânăr cu mustaţă, într-un costum ieftin, albastru închis, ajunse în tumultosul orăşel Ambledever. Trase la un hotel lângă gară şi se înregistră sub numele de George Parker. După ce îşi lăsă bagajele, ieşi în oraş şi se interesă de închirierea unei motociclete.

La ora zece a aceleaşi seri, un motociclist cu cască şi ochelari mari trecu prin Staverley şi făcu popas pe o porţiune de drum, nu departe de Conac.

Împingând repede motocicleta după nişte tufe, Bobby se uită în lungul drumului. Era pustiu.

Apoi o luă pe lângă zid şi ajunse la uşiţă. Era tot descuiată. Aruncând încă o privire în lungul drumului ca să se asigure că nu era văzut, Bobby se strecură rapid înăuntru, îşi băgă mâna în buzunarul cu revolverul. Atingerea lui îi crea o senzaţie liniştitoare.

Curtea Conacului era tăcută.

Bobby rânji în sinea sa amintindu-şi poveştile de groază în care ticăloşii ţineau în preajma lor un ghepard sau alte fiare aţâţate care să se ocupe de intruşi.

Dr. Nicholson se mulţumea cu nişte amărâte de zăvoare şi gratii, şi chiar şi aşa părea destul de neglijent. Uşiţa ar fi trebuit să stea închisă.

„Nici fiare sălbatice, nici fire cu curent electric…” gândi Bobby. „Omul ăsta e ruşinos de înapoiat.”

Îşi spunea asta mai mult ca să prindă curaj. De câte ori se gândea la Moira, inima i se strângea ca într-un cleşte.

Chipul ei îi apăru în minte… Buzele tremurânde… Ochii mari, înspăimântaţi… Cam tot pe la ora aceea o văzuse prima oară.

Îşi aminti cum o prinsese în braţe ca s-o susţină, şi se înfioră…

Moira… Unde era ea acum? Ce-i făcuse doctorul acela smintit? Măcar de-ar mai fi în viaţă…

„Trebuie să fie!”, îşi zise Bobby strângând din dinţi. „Nici nu vreau să mă gândesc la asta!”

Porni cu grijă în recunoaştere în jurul casei. O parte din ferestrele de la etaj erau luminate, la fel şi una de la parter.

Bobby se furişă înspre aceasta. Storurile erau trase, dar între ele rămăsese o mică crăpătură. Bobby puse un genunchi pe pervazul ferestrei, se ridică şi privi prin crăpătură.

Văzu umărul şi braţul unui bărbat mişcându-se ca şi cum scria ceva. La un moment dat, bărbatul îşi schimbă poziţia şi Bobby îi văzu profilul. Era Nicholson.

Total inconştient de faptul că era privit; doctorul scria absorbit. Un soi de fascinaţie ciudată puse stăpânire pe Bobby. Omul era atât de aproape de el încât, dacă n-ar fi fost geamul, ar fi putut întinde mâna şi l-ar fi atins.

Bobby simţi că acum, pentru prima oară, îl vedea cu adevărat. Era o imagine care emana forţă: nasul mare, viril, bărbia proeminentă, maxilarul puternic, bine ras. Urechile mici, lipite de cap, aveau lobul aproape una cu obrazul. Bobby îşi aduse aminte că se spunea că astfel de urechi aveau o anume semnificaţie.

Doctorul continuă să scrie calm, fără grabă. Se opri o clipă ca pentru a găsi un cuvânt potrivit, apoi îşi reluă scrisul. Stiloul se mişca pe hârtie sigur şi constant. O dată, Nicholson îşi scoase ochelarii, îi şterse şi şi-i puse iar.

În cele din urmă, oftând, Bobby se lăsă să alunece la pământ, fără zgomot. Se părea că Nicholson avea de gând să scrie încă mult timp. Acum era momentul prielnic să intre în casă.

Dacă ar fi putut să intre printr-o fereastră de la etaj, în timp ce doctorul scria jos în biroul său, ar fi avut tot timpul să cerceteze clădirea.

Dădu ocol casei şi alese o fereastră de la primul etaj. Partea de sus a ferestrei era deschisă, dar în cameră nu era lumină, deci nu era ocupată în acel moment. În plus, un copac foarte apropiat de perete promitea o cale uşoară de acces.

Cât ai clipi, Bobby fu în copac. Totul părea că merge bine şi tocmai întinse mâna spre pervazul ferestrei când se auzi o trosnitură iar în momentul următor craca pe care stătea se rupse şi Bobby fu aruncat cu capul în jos într-o tufă cu hortensii de dedesubt. Din fericire, tufa îi atenuă căderea.

Fereastra biroului lui Nicholson era pe aceeaşi parte a casei, ceva mai departe. Bobby auzi exclamaţia doctorului şi, în clipa următoare, fereastra se deschise larg. Revenindu-şi din şocul căderii, Bobby sări în picioare, se desprinse dintre hortensii şi o luă la fugă pe partea umbrită a potecii care ducea la uşiţa din gard. După câţiva metri se aruncă în tufişurile de pe margine.

Auzi voci şi văzu lumini mişcându-se pe lângă hortensiile rupte şi călcate în picioare. Bobby rămase nemişcat şi îşi ţinu răsuflarea. Puteau să vină pe potecă. Dacă era aşa, găsind uşa deschisă, probabil aveau să tragă concluzia că cineva evadase pe acolo şi nu aveau să-şi continue cercetările.

Totuşi, minutele treceau şi nu venea nimeni. La un moment dat, Bobby îl auzi pe Nicholson întrebând ceva. Nu auzi întrebarea, ci doar răspunsul dat de un glas răguşit şi cam necioplit.

— Toţi sunt prezenţi şi în ordine, domnule. Am controlat.

Zgomotele se pierdură treptat şi luminile dispărură. Se părea că se întorseseră în casă.

Cu mare precauţie, Bobby ieşi din ascunzătoare, înaintă pe potecă cu urechile ciulite. Era liniştite. Făcu câţiva paşi spre casă.

Atunci, din întuneric, ceva îl lovi în moalele capului. Căzu în faţă… Inconştient.