Capitolul XXVII.

„Fratele meu a fost ucis”

Vineri dimineaţa, Bentley-ul verde trase în faţa hotelului de lângă gara din Ambledever.

Frankie îi telegrafiase lui Bobby (pe numele George Parker, aşa cum conveniseră) că s-ar putea să fie citată să depună mărturie la ancheta privind moartea lui Henry Bassington-ffrench şi că, în drum spre acolo, va trece prin Ambledever.

Aşteptase o telegramă de răspuns care să stabilească un loc de întâlnire, dar cum nu primise nimic, venise direct la hotel.

— Domnul Parker, domnişoară? Spuse uşierul. Nu cred să stea aici vreun domn cu numele ăsta, dar mă duc să mă interesez.

Se întoarse după câteva minute.

— A sosit aici miercuri seară, domnişoară. Şi-a lăsat bagajul şi a spus că s-ar putea să nu se întoarcă prea curând. Geamantanul e încă aici, dar domnul nu s-a întors.

Lui Frankie i se făcu rău. Se prinse de o masă ca să nu cadă. Omul o privi cu îngrijorare.

— Nu vă simţiţi bine, domnişoară?

Frankie clătină din cap.

— E în regulă, reuşi ea să spună. N-a lăsat nici un mesaj?

Uşierul plecă iar şi se întoarse clătinând din cap.

— Nu e decât o telegramă sosită pe numele lui. O privi curios. Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară?

Frankie negă printr-o mişcare din cap.

Deocamdată nu vroia decât să plece. Avea nevoie de timp să se gândească ce era de făcut.

— E în regulă, spuse ea şi, urcându-se în Bentley, porni din loc.

Privind în urma ei, omul dădu din cap atotştiutor. „I-a tras clapa!” gândi el. „A dezamăgit-o! A lăsat-o cu ochi-n soare! Bună bucăţică! Mă întreb, oare el cum arată?”

O întrebă pe tânăra de la recepţie, dar aceasta nu ştia.

— Doi granguri, spuse liftierul cu înţelepciune. Trebuia să se căsătorească pe ascuns, dar tipul a şters-o.

Între timp, Frankie gonea spre Staverley, cu mintea plină de gânduri contradictorii.

De ce Bobby nu se întorsese la hotel? Puteau exista doar două motive: ori era în urmărire – iar această urmărire îl ţinea undeva, departe – ori… Ori se întâmplase ceva rău.

Bentley-ul se abătu periculos de la sensul de mers. Frankie îl redresă tocmai la timp.

Era o prostie din partea ei să-şi închipuie una ca asta! Bine-nţeles că Bobby era teafăr! Era în urmărire, atâta tot – în urmărire!

Dar de ce – întrebă altă voce – nu-i trimisese nici un cuvânt, ca s-o liniştească?

Asta era mai greu de explicat, dar existau explicaţii: împrejurări dificile, nu avusese timp sau posibilitatea de a o face, şi apoi, Bobby ştia că ea, Frankie, n-ar fi tremurat pentru el. Totul era în regulă, trebuia să fie!

Ancheta trecu aidoma unui vis. Erau acolo şi Roger, şi Sylvia, care arată superb în doliu. Făcea o figură impresionantă şi mişcătoare. Frankie se pomeni admirând-o ca şi cum ar fi admirat o actriţă pe scenă.

Procedura se desfăşură cu mare tact. Familia Basington-ffrench era simpatizată în zonă, şi se făcu totul pentru ca sentimentele văduvei şi ale fratelui decedatului să fie cruţate.

Frankie şi Roger îşi depuseră mărturiile, dr. Nicolson o depuse pe a sa, apoi fu citită scrisoarea de adio a defunctului. Treaba se termină cât ai zice peşte şi fu dat verdictul – „Sinucidere pe fond de labilitate psihică”.

„Jalnicul” verdict, cum îl numise domnul Spragge. În mintea lui Frankie cele două evenimente se înlănţuiau. Era… Putea fi vreo legătură între ele?

Ştia că această sinucidere fusese absolut autentică, doar fusese acolo. Teoria avansată de Bobby precum că fusese crimă nici nu putea fi luată în seamă. Alibiul doctorului Nicholson era beton armat, însăşi văduva îl confirmase.

După ce dădu mâna cu Sylvia şi-i prezentă condoleanţe, procurorul plecă. Frankie şi doctorul Nicholson rămăseră în urmă.

— Cred că ai primit nişte scrisori, dragă Frankie, spuse Sylvia. Vă rog să mă scuzaţi… Am să mă duc să mă întind puţin. Totul a fost atât de îngrozitor!

Se cutremură şi părăsi camera. Nicholson o însoţi, îngânând ceva despre un somnifer.

Frankie se întoarse spre Roger.

— Roger, a dispărut Bobby.

— Dispărut?

— Da!

— Când şi cum?

Frankie îi povesti în câteva cuvinte.

— Şi de atunci n-a mai fost văzut? Întrebă Roger.

— Nu. Ce părere ai?

— Nu-mi place afacerea asta, răspunse încetişor Roger.

Inima lui Frankie se opri.

— Doar nu crezi…

— Oh, s-ar putea să nu fie nimic, dar… Sst, uite-l pe Nicholson. Doctorul intrase cu mersul său uşor. Îşi freca mâinile şi zâmbea.

— A ieşit foarte bine, spuse el. Chiar foarte bine. Dr. Davidson a avut foarte mult tact şi consideraţie. Suntem norocoşi că-l avem ca procuror local.

— Cred că da, spuse mecanic Frankie.

— Contează foarte mult, lady Frances. Conducerea unei anchete depinde în totalitate de procuror. Are puteri nelimitate. El poate face ca lucrurile să fie uşoare sau grele, în cazul de faţă, totul a mers perfect.

— De fapt, a fost un spectacol bun, spuse grav Frankie. Nicholson o privi surprins.

— Ştiu ce vrea să spună lady Frances, rosti Roger. Şi eu simt la fel. Fratele meu a fost ucis, doctore.

În ochii doctorului apăru o expresie uluită. Roger, care stătea în spatele lui, n-o văzu, dar lui Frankie nu-i scăpă.

— Cred ceea ce spun, rosti Roger împiedicându-l pe Nicholson să vorbească. A fost crimă, deşi oamenii legii consideră că n-a fost. Criminalii care l-au făcut pe fratele meu să devină sclavul drogurilor sunt tot atât de răspunzători ca şi când ei l-ar fi împuşcat.

Se răsuci, iar ochii lui furioşi priveau fix în cei ai doctorului.

— Am de gând să reglez conturile cu ei, spuse el şi vorbele sunară ca o ameninţare.

Privirea doctorului cedă. Clătină din cap cu tristeţe.

— Nu pot spune că nu sunt de acord cu dumneata, spuse el. Ştiu mai multe ca dumneata despre consumul de droguri, domnule Bassington-ffrench. Să determini un om să ia droguri e una dintre cele mai teribile crime.

Ideile lui Frankie i se învălmăşeau în minte, dar una revenea cu insistenţă.

„Nu se poate”, îşi spunea. „Ar fi prea monstruos. Şi totuşi… Întreg alibiul lui se bazează pe cuvântul ei. Dar în cazul ăsta… „

Nici nu-şi dăduse seama că Nicholson îi vorbea.

— Aţi venit cu maşina, lady Frances? Nici un accident de data asta?

Frankie simţi că pur şi simplu urăşte zâmbetul acela.

— Nu, răspunse ea. Cred că-i păcat să vorbim prea mult de accidente… Nu credeţi?

Se întrebă dacă i se păruse sau într-adevăr pleoapele doctorului se zbătură o clipă.

— Probabil de data asta v-a adus şoferul, nu?

— Şoferul meu a dispărut, răspunse Frankie.

Îl privi drept.

— Serios?

— Ultima dată când a fost văzut se îndrepta spre Conac, continuă Frankie.

Sprâncenele lui Nicholson se ridicară.

— Chiar aşa? Am… Vreo zână în bucătărie? Glasul îi suna amuzat. Nu prea cred.

— În tot cazul, acolo a fost văzut, spuse Frankie.

— Vorbiţi pe un ton dramatic, lady Frances. Probabil că acordaţi prea multă atenţie bârfelor locale. Bârfa nu e deloc demnă de crezare. Am auzit cele mai trăsnite poveşti. Se opri. Tonul i se modifică uşor. Mi-a ajuns la ureche chiar şi o poveste precum că soţia mea şi şoferul dumneavoastră au fost văzuţi stând de vorbă jos, lângă râu. Făcu încă o pauză. Cred că este un tânăr cu adevărat superior, lady Frances.

„Asta să fie?” gândi Frankie. „Are de gând să susţină că soţia lui a fugit cu şoferul meu? Asta e micul lui joc?”

Cu glas tare, spuse:

— Hawkins este mai presus de un şofer de rând.

— Aşa pare, spuse Nicholson.

Se întoarse spre Roger.

— Trebuie să plec. Crede-mă, am toată compasiunea pentru dumneata şi pentru doamna Bassington-ffrench.

Roger ieşi în hol cu el. Frankie îi urmă. Pe masa din hol se aflau două scrisori pentru ea. Una era o notă de plată. Cealaltă…

Inima îi zvâcni.

Pe cealaltă era scrisul lui Bobby.

Nicholson şi Bobby stăteau în pragul uşii.

Frankie deschise scrisoarea.

Dragă Frankie, în sfârşit sunt pe urma vânatului. Urmează-mă cât mai degrabă la Chipping Somerton. Ar fi bine să vii cu trenul, nu cu maşina. Bentley-ul prea bate la ochi. Trenurile nu-s prea bune, dar tot acolo ajungi. Trebuie să ajungi la o casă numită Vila Tudor. Am să-ţi explic exact cum s-o găseşti. Nu întreba drumul. (Aici urmau câteva instrucţiuni precise). Ţi-e totul clar? Nu spune nimănui. (Cuvântul era subliniat puternic). Absolut nimănui.

Al tău veşnic, Bobby.

Frankie mototoli emoţionată scrisoarea în palmă.

Aşadar, totul era în regulă!

Lui Bobby nu i se întâmplase nimic îngrozitor.

Era pe pistă… Şi, din coincidenţă, pe aceeaşi pistă ca şi ea. Fusese la Somerset House să se uite la testamentul lui John Savage. Rose Emily Templeton era trecută ca soţia lui Edgar Templeton de la Vila Tudor, Chipping Somerton. Şi asta iarăşi se potrivea cu acel mers al trenurilor deschis, din casa din St. Leonard's Gardens. Chipping Somerton era una din staţiile de la acea pagină. Familia Cayman plecase la Chipping Somerton.

Totul se îmbina perfect. Se apropiau de sfârşitul cazului.

Roger Bassington-ffrench se întoarse şi veni spre ea.

— E ceva interesant în scrisorile dumitale? Întrebă într-o doară.

Frankie ezită. Oare Bobby se referise şi la Roger când îi interzisese să spună cuiva?

Apoi îşi aminti cuvântul subliniat gros… Şi îşi mai aminti şi recenta ei idee monstruoasă. Dacă lucrul ăla era adevărat, Roger i-ar putea trăda pe amândoi cu toată inocenţa. Nu îndrăznea să facă aluzie în faţa lui la propriile ei bănuieli…

Aşa că se hotărî şi spuse:

— Nu, absolut nimic.

Avea să-şi regrete amarnic hotărârea, înainte să fi trecut douăzeci şi patru de ore.

În următoarele câteva ore nu o dată regretă amarnic ordinul dat de Bobby de a nu folosi maşina. Chipping Somerton nu era chiar la mama naibii, dar trebuia să schimbi de trei ori trenul, la fiecare schimbare aşteptând o groază de timp în gară, iar pentru cineva cu firea nerăbdătoare a lui Frankie, acest procedeu lent era greu de suportat cu stoicism.

Totuşi, trebuia să recunoască faptul că Bobby avea dreptate. Bentley-ul era o maşină care atrăgea atenţia.

Scuza de a-l lăsa la Merroway fusese subţirică, dar pe moment nu găsise nimic mai bun.

Cădea întunericul când trenul lui Frankie, un tren extrem de chibzuit şi meticulos, ajunse în mica gară din Chipping Somerton. Lui Frankie i se părea mai degrabă că era miezul nopţii. Avea impresia că trenul se târâse ore în şir.

Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, tocmai începuse şi ploaia.

Frankie îşi încheie până la gât pardesiul, aruncă o ultimă privire pe scrisoarea lui Bobby la lumina unui felinar din gară, îşi întipări bine în minte drumul şi porni.

Instrucţiunile erau simplu de urmat. Frankie văzu în faţă luminile satului, o coti la stânga şi o luă în lungul tăpşanului care se întindea în susul dealului. În vârf, o luă la dreapta şi, la un moment dat, văzu micul ciorchine de case care forma satul de jos, din faţa ei, şi un brâu de pini în faţă. În cele din urmă ajunse la o poartă de lemn şi, aprinzând un chibrit, văzu pe ea scris Vila Tudor.

Nu se vedea nimeni primprejur. Frankie ridică lanţul porţii şi intră. Acum distingea conturile casei din spatele brâului de pini. Se postă între copaci, într-un loc de unde putea vedea foarte bine casa. Apoi, cu inima bătându-i ceva mai repede, imită cât putu de bine ţipătul unei bufniţe. Trecură câteva minute şi nu se întâmplă nimic. Repetă ţipătul.

Uşa vilei se deschise şi văzu o siluetă îmbrăcată în livrea de şofer uitându-se cu grijă afară. Bobby! El făcu un semn cu mâna, apoi intră lăsând uşa întredeschisă. Nici o fereastră nu era luminată. Totul era întunecat şi perfect liniştit. Frankie ieşi dintre copaci şi o luă spre uşă. Acolo trecu uşor pragul şi se strecură în holul cufundat în beznă. Se opri, încercând să se uite în jur.

— Bobby? Şopti ea.

Nasul o atenţionă. De unde ştia ea acel miros… Acel miros greu şi dulce?

Chiar în clipa în care mintea îi răspunse „cloroform”, nişte braţe puternice o înlănţuiră din spate. Deschise gura să ţipe, dar o cârpă umedă i-o astupă. Mirosul dulceag îi umplu nările.

Se zbătu cu disperare, dar în zadar. În ciuda eforturilor ei, simţi că cedează. Urechile începură să-i vâjâie… Apoi nu mai ştiu nimic…