Capitolul XXXI.

Frankie pune o întrebare.

Epuizată de toate aventurile ei, Frankie dormi până dimineaţă târziu. Era zece şi jumătate când coborî în cămăruţa unde se lua cafeaua şi îl găsi pe Bobby aşteptând-o.

— Bună, Frankie, iată-te în sfârşit!

— Nu fi atât de îngrozitor de energic, dragul meu, spuse Frankie lăsându-se într-un scaun.

— Ce mănânci? Au egrefin şi ouă şi costiţă şi şuncă rece.

— Am să iau nişte pâine prăjită şi un ceai slab, spuse Frankie cu ochii la el. Ce-i cu tine?

— Trebuie că e săculeţul cu nisip. Probabil mi-a înlăturat blocajele din creier. Mă simt plin de viaţă şi de idei sclipitoare şi am un chef nebun să ies şi să fac ceva.

— Ei bine, de ce nu ieşi?

— Am ieşit, şi ultima jumătate de oră am fost cu inspectorul Hammond. Deocamdată, va trebui s-o lăsăm ca glumă, Frankie.

— Dar…

— Am spus deocamdată. Trebuie să dăm de capătul afacerii ăsteia, Frankie. Suntem pe drumul cel bun şi tot ce avem de făcut este să-i dăm de capăt. Nu vreau ca Roger Bassington-ffrench să fie acuzat de răpire. Vreau să fie acuzat de crimă.

— Iar noi o să-l prindem, spuse Frankie reînsufleţindu-se.

— Aşa mai merge, o lăudă Bobby. Bea un ceai.

— Cum se simte Moira?

— Destul de rău. Şi-a revenit într-o stare de nervi cumplită. Pare înţepenită de spaimă. A plecat la Londra… la o clinică din Queen's Gate. Spune că acolo se va simţi în siguranţă. Aici era îngrozită.

— Niciodată n-a stat bine cu nervii.

— Cu un criminal cu sânge rece ca Roger Bassington-ffrench în vecinătate, oricine ar fi speriat de moarte.

— El nu vrea s-o omoare pe ea. Pe noi ne vânează.

— Deocamdată probabil e prea ocupat cu propria-i persoană ca să-şi facă griji pentru noi. Da, Frankie, trebuie să rezolvăm afacerea asta. Toată treaba trebuie să fi început cu moartea lui John Savage şi cu testamentul. Aici e ceva care nu e în regulă. Fie testamentul a fost plastografiat, fie Savage a fost omorât, sau aşa ceva.

— Dacă Bassington-ffrench a fost amestecat, e foarte posibil ca testamentul să fi fost falsificat, spuse gânditoare Frankie. Se pare că plastografia e specialitatea lui.

— Se poate să fi fost şi plastografie şi crimă. Va trebui să aflăm.

Frankie dădu din cap.

— Am notiţele pe care le-am făcut după ce am văzut testamentul. Martori au fost Rose Chudleigh, bucătăreasă, şi Albert Mere, grădinar. Ar trebui să-i găsim uşor. Apoi mai sunt şi avocaţii care l-au întocmit, Elford şi Leigh. Din câte spunea domnul Spragge, o firmă foarte respectabilă.

— Corect, vom începe de azi. Tu cred că te descurci cu avocaţii mai bine decât mine. Eu îi voi căuta pe Rose Chudleigh şi pe Albert Mere.

— Ce-i cu Badger?

— El nu se scoală niciodată mai devreme de prânz, n-ai de ce să-ţi faci griji în privinţa lui.

— Va trebui să-i redresăm afacerea. La urma urmelor, chiar că mi-a salvat viaţa.

— Şi pe urmă, iar o ia la vale, spuse Bobby. Oh, apropo, ce părere ai de asta?

Îi întinse o bucată murdară de carton. Era o fotografie.

— Domnul Cayman, spuse pe loc Frankie. Când ai pus mâna pe ea? Unde?

— Noaptea trecută. Alunecase după telefon.

— Atunci, se pare că e limpede cine erau domnul şi doamna Templeton. Stai puţin.

Tocmai se apropia chelneriţa, aducând pâinea prăjită. Frankie îi arătă fotografia.

— Îl cunoşti? Întrebă ea.

Chelnăriţa privi fotografia cu capul uşor aplecat într-o parte.

— Păi, l-am văzut pe domnu… Dar nu ştiu de unde să-l iau. Oh, da, e domnul care are Vila Tudor – domnu' Templeton. Acum sunt plecaţi… Cred că undeva în străinătate.

— Ce fel de om era? Întrebă Frankie.

— N-aş putea spune. Nu prea veneau pe aici… Doar din când în când în weekend. Nimeni nu i-a prea văzut. Doamna Templeton era o doamnă drăguţă. Dar nu luaseră de mult Vila Tudor, când un domn foarte bogat a murit şi i-a lăsat doamnei Templeton toţi banii, aşa că s-au dus să trăiască în străinătate. Totuşi, n-au vândut vila. Cred că o închiriază la diverşi oameni pentru weekend. Dar nu îmi închipui că, având acum atâţia bani, s-ar întoarce să locuiască aici.

— Aveau o bucătărească pe care o chema Rose Chudleigh, nu-i aşa? Întrebă Frankie.

Dar pe fată nu părea s-o intereseze bucătăresele. Să primeşti o avere de la un gentleman bogat – asta-i întărâta imaginaţia. Răspunzând că n-ar putea spune, se retrase ducând ceainicul gol.

— E clar ca lumina zilei, spuse Frankie. Au şters putina, dar au păstrat casa ca loc de întâlnire pentru restul bandei.

Căzură de acord să procedeze cum stabiliseră. Frankie luă Bentley-ul şi porni la drum, iar Bobby plecă în căutarea grădinarului Albert Mere.

Se întâlniră la ora prânzului.

— Ei bine? Întrebă Bobby.

Frankie clătină din cap.

— Plastografia iese din discuţie. Vorbea cu deznădejde. Am stat mult de vorbă cu domnul Elford… E un scump. Îi ajunseseră la ureche păţaniile noastre din noaptea trecută şi vroia să cunoască mai multe detalii. Cred că n-au prea multă distracţie pe aici. În tot cazul, l-am făcut curând să-mi ciugulească din palmă. Apoi am discutat cazul Savage… Am minţit că am cunoscut o rudă a lui Savage şi că ruda aceea a făcut aluzie la plastografie. La asta, bătrânelul a sărit în sus – nici nu încape vorbă de aşa ceva! N-a fost o problemă de scrisori sau altceva în genul ăsta. A stat de vorbă personal cu domnul Savage, iar domnul Savage a insistat ca testamentul să fie întocmit pe loc. Domnul Elford vroia să plece la birou şi să-l întocmească aşa cum se cuvenea – ştii cum lucrează ei… Hârtii peste hârtii pentru orice fleac.

— Nu ştiu. Nu mi-am făcut nici un testament.

— Eu da – două. Al doilea în dimineaţa asta. Trebuia să găsesc un pretext ca să vorbesc cu un avocat.

— Cui ţi-ai lăsat banii?

— Ţie.

— A fost o nechibzuinţă, nu crezi? Dacă Roger Bassington-ffrench reuşea să-ţi vină de hac, probabil că eu aş fi fost spânzurat pentru asta!

— Nu m-am gândit la asta. Ei bine, cum spuneam, domnul Savage s-a enervat foarte tare şi i-a ordonat domnului Elford să întocmească testamentul pe loc, iar servitoarea şi grădinarul au semnat ca martori, după care domnul Elford l-a luat cu el spre păstrare.

— Asta pare să excludă falsificarea, admise Bobby.

— Ştiu. Nu poate fi vorba de plastografie când ai văzut cu ochii tăi cum omul în cauză şi-a depus semnătura. Cât despre afacerea cu crima, o să ne fie greu să descoperim acum ceva. Doctorul care a fost chemat atunci a murit între timp. Cel pe care l-am văzut aseară e nou… E aici de vreo două luni.

— Se pare că avem de a face cu destule decese nefericite.

— De ce, cine a mai murit?

— Albert Mere.

— Crezi că toţi au fost eliminaţi?

— Prea au murit mulţi. În privinţa lui Albert Mere nu ştiu ce să zic… Avea şaptezeci şi doi de ani, sărmanul.

— Perfect. În cazul lui vom accepta că a fost o moarte naturală. Dar Rose Chudleigh? Ai fost mai norocos?

— Da. După ce a plecat de la familia Templeton, s-a dus să lucreze undeva în nord, dar s-a întors şi s-a măritat cu un bărbat cu care era în vorbă de vreo şaptesprezece ani. Din păcate, e cam sărmană cu duhul. Pare să nu-şi amintească nimic despre nimeni. Poate reuşeşti tu să scoţi ceva de la ea.

— Sigur am să scot. Mă pricep la neghiobi. Apropo, unde-i Badger?

— Doamne Sfinte! Am uitat de tot de el! S-a trezit şi a ieşit din cameră, iar după câteva momente s-a întors. Era somnoros. El la ora asta se trezeşte. Camerista a bătut de vreo patru ori la uşa lui, dar nu i-a răspuns.

— Ei bine, să mergem la toantă, spuse Frankie ridicându-se. Şi pe urmă, trebuie să-mi cumpăr o periuţă de dinţi şi o cămaşă de noapte şi un burete şi alte lucruri necesare unei existenţe civilizate. Noaptea trecută am fost atât de aproape de moarte că nu m-am gândit şi la altceva. De-abia mi-am scos hainele, că am şi căzut frântă.

— Ştiu. Şi eu la fel.

— Să mergem să vorbim cu Rose Chudleigh.

Rose Chudleigh, acum doamna Pratt, locuia într-o căsuţă înţesată de mobilă şi câini de porţelan. Doamna Pratt era o femeie mai mult decât solidă, cu aspect de bovină, cu ochi ca de peşte şi toate semnele de adenoidă.

— După cum vezi, m-am întors, spuse Bobby.

Doamna Pratt respiră greu şi îi privi fără curiozitate.

— Faptul că ai locuit cu familia Templeton ne-a făcut tare curioşi, spuse Frankie.

— Da, doamnă, spuse doamna Pratt.

— Sunt plecaţi în străinătate, parcă, continuă Frankie încercând să dea impresia că era o prietenă bună a familiei Templeton.

— Aşa am auzit, confirmă doamna Pratt.

— Ai stat la ei ceva timp, nu?

— Am ce? Întrebă doamna Pratt.

— Ai lucrat la familia Templeton ceva timp, răspunse Frankie vorbind rar şi clar.

— N-aş spune asta, doamnă. Doar două luni.

— Oh! Credeam că mai mult.

— Aia a fost Gladys, doamnă. Menajera. Ea a stat acolo şase luni.

— Deci aţi fost două?

— Chiar aşa. Menajera şi cu mine, care eram bucătăreasă.

— Erai acolo când a murit domnul Savage, nu-i aşa?

— Poftim?

— Erai acolo când a murit domnul Savage?

— Domnul Templeton n-a murit… Cel puţin eu n-am auzit. A plecat în străinătate.

— Nu domnul Templeton – domnul Savage, spuse Bobby. Doamna Prott îl privi tâmp.

— Domnul care i-a lăsat toţi banii doamnei Templeton, spuse Frankie.

Prin ochii doamnei Prott trecu ceva asemănător priceperii.

— Oh, da, doamnă, domnul pentru care s-a făcut o anchetă.

— Aşa-i, spuse Frankie încântată de succesul ei. Venea pe aici destul de des, nu?

— N-aş putea spune, doamnă. Înţelegeţi, eu tocmai venisem. Gladys trebuie să ştie.

— Dar ai semnat ca martoră testamentul, nu?

Doamna Pratt se uită prostită.

— Te-ai dus şi l-ai văzut semnând o hârtie şi ai semnat-o şi dumneata?

Femeia păru că se luminează.

— Da, doamnă. Eu şi Albert. Nu mai făcusem asta şi nu mi-a plăcut. I-am spus lui Gladys că nu-i ca atunci când semnezi şi gata, dar Gladys mi-a spus că trebuie că toate erau în regulă, că era şi domnul Elford acolo, care era un domn cumsecade şi mai era şi avocat.

— Mai precis, cum s-a întâmplat? Întrebă Bobby.

— Poftim?

— Cine te-a chemat să semnezi? Întrebă Frankie.

— Stăpâna, domnule. A venit la bucătărie şi mi-a spus că trebuie să mă duc să-l iau pe Albert şi să mergem amândoi în camera cea mai bună (din care se mutase cu o seară în urmă ca să-l lase pe domnul… Ăă… Gentleman) şi acolo l-am văzut pe domnul în pat… Se întorsese de la Londra şi se dusese direct la culcare… Şi arăta tare bolnav. Nu-l mai văzusem până atunci. Dar arăta groaznic, şi era acolo şi domnul Elford, şi vorbea tare drăguţ şi ne-a spus că n-are de ce să ne fie frică şi că trebuia să semnez unde semnase şi domnul, şi eu am scris şi „bucătăreasă” şi adresa, şi Albert a făcut la fel,18

Pe urmă m-am dus tremurând toată la Gladys şi i-am spus că nu mai văzusem un domn să semene atât de tare cu moartea, iar Gladys mi-a spus că seara trecută arătase ca lumea şi că trebuie să-l fi supărat ceva la Londra. Plecase la Londra foarte devreme, când nimeni nu se trezise încă. Şi pe urmă i-am spus că nu-mi place să-mi scriu numele pe nimic, iar Gladys mi-a spus că era în regulă căci era acolo şi domnul Elford.

— Şi domnul Savage… Gentlemanul a murit… Când?

— Dimineaţa următoare, doamnă. S-a încuiat în noaptea aia în camera lui şi nu a lăsat pe nimeni să se apropie de el, iar când Gladys l-a strigat dimineaţă era ţeapăn de-a binelea şi mort şi lângă el era proptită o scrisoare. „Pentru procuror”, scria pe ea. Oh, asta a întors-o pe dos pe Gladys! Şi pe urmă a fost ancheta şi toate celelalte. După vreo două luni, doamna Templeton mi-a spus că pleacă să locuiască în străinătate. Dar mi-a găsit un loc bun în nord, cu o leafă mare, şi mi-a dat un cadou frumos. Foarte cumsecade, doamna Templeton.

Deja doamna Pratt era mândră de limbuţia ei.

Frankie se ridică.

— Mi-a plăcut să aud toate astea, spuse ea. Scoase din poşetă o bancnotă. Lasă-mă să-ţi fac… Ăă… Un mic cadou. Te-am reţinut atâta timp din treburile dumitale.

— Vă mulţumesc din suflet, doamnă. Să aveţi o zi bună şi dumneavoastră şi domnul dumneavoastră.

Frankie se înroşi şi se retrase destul de rapid. Bobby o urmă după câteva minute. Părea preocupat.

— Se pare că ne-a spus tot ce ştie, spuse el.

— Da. Şi treaba se leagă. Pare că nu există nici un dubiu că Savage chiar şi-a făcut testamentul, şi presupun că teama lui de cancer a fost autentică. Nu prea puteau mitui un doctor din Harley Street. Cred că au profitat de faptul că-şi făcuse testamentul şi l-au lichidat repede ca să nu apuce să se răzgândească. Dar nu ştiu cum am putea dovedi că l-au lichidat.

— Ştiu. Am putea bănui că doamna T. i-a dat „ceva să-l adoarmă”, dar nu putem dovedi. Am putea bănui că Bassington-ffrench a plastografiat scrisoarea către procuror, dar nici asta n-o putem dovedi. Îmi închipui că scrisoarea a fost distrusă imediat după ce a fost prezentată ca probă la anchetă.

— Aşa că ne-am întors la vechea noastră problemă – ce naiba se tem atât de mult Bassington-ffrench şi compania că am putea descoperi?

— Nu te izbeşte nimic în mod deosebit?

— Nu, nu cred… Poate doar un singur lucru. De ce doamna Templeton a trimis după grădinar să vină să semneze ca martor când menajera era în casă? De ce nu i-au cerut menajerei să semneze?

— E ciudat ce spui, Frankie.

Glasul lui Bobby suna atât de straniu că Frankie îl privi surprinsă.

— De ce?

— Pentru că am rămas în urmă ca să-i cer doamnei Pratt numele şi adresa lui Gladys.

— Şi?

— Numele menajerei e Evans!