Capitolul XXXII.

Evans Frankie icni.

Bobby vorbi emoţionat.

— Înţelegi, ai pus aceeaşi întrebare pe care a pus-o şi Carstairs. De ce nu i-au cerut menajerei? De ce nu i-au cerut lui Evans?

— Oh, Bobby, am găsit în sfârşit!

— Acelaşi lucru trebuie să-l fi izbit şi pe Carstairs. Adulmeca prin jur, ca şi noi, căutând ceva putred… Şi l-a izbit treaba asta, aşa cum ne-a izbit pe noi. Ba mai mult, cred că ăsta a fost motivul pentru care a venit în Wales. Gladys Evans este un nume galez… Probabil Evans era numele ei de fată. A urmărit-o până la Marchbolt. Iar cineva l-a urmărit pe el… Şi aşa n-a mai apucat să dea de ea.

— De ce nu i-au cerut lui Evans să semneze? Întrebă Frankie. Trebuie să fi existat un motiv. E un lucru atât de mărunt… Şi totuşi important. Când ai în casă două servitoare, de ce să chemi grădinarul?

— Probabil din cauză că şi Chudleigh şi Albert Mere erau tăntălăi, pe când Evans era o fată isteaţă.

— Nu poate fi numai asta. Domnul Elford era de faţă, or el este un om ascuţit la minte. Oh, Bobby, în treaba asta zace cheia misterului, o simt. Măcar de-am şti care a fost motivul. De ce Chudleigh şi Mere şi nu Evans?

Se opri brusc şi îşi duse mâinile la ochi.

— Stai că vine, spuse. E ca o licărire. Într-o clipă am să ştiu.

Rămase nemişcată câteva minute, apoi îşi luă mâinile de la ochi şi îşi privi tovarăşul cu o privire ciudată.

— Bobby, dacă ai avea în casă două servitoare, de care te-ai lovi mai mult?

— De menajeră, fireşte, răspunse surprins Bobby. De bucătăreasă nu se loveşte nimeni. În primul rând, pentru că n-o vede.

— Nu, şi nici ea nu te vede pe tine. Cel mult poate să te zărească în treacăt, când şi când. Dar menajera te aşteaptă cu masa şi te priveşte, şi îţi toarnă cafeaua.

— Unde vrei să ajungi, Frankie?

— Nu puteau să-i ceară lui Evans să semneze ca martoră testamentul… Pentru că Evans ar fi ştiut că cel care îl făcuse nu era domnul Savage.

— Doamne Sfinte, Frankie, ce vrei să spui? Atunci cine era?

— Bassington-ffrench, fireşte! Nu înţelegi, s-a dat drept Savage! Pariez că Bassington-ffrench a fost cel care s-a dus la doctor şi a făcut tot tămbălăul ăla cu cancerul. Apoi a fost chemat un avocat – un străin care nu-l cunoştea pe domnul Savage, dar care era în stare să jure că l-a văzut pe domnul Savage semnând testamentul şi că acesta a fost autentificat de doi martori, dintre care unul nu-l mai văzuse niciodată pe domnul Savage, iar celălalt era probabil aproape pe orb şi e posibil ca nici el să nu-l mai fi văzut vreodată pe domnul Savage. Acum înţelegi?

— Dar unde era adevăratul Savage în tot timpul ăsta?

— Oh, a ajuns bine – mersi, apoi îmi închipui că l-au drogat şi l-au dus în mansardă unde l-au ţinut douăzeci şi patru de ore, atât cât i-a trebuit lui Bassington-ffrench să-şi joace rolul. După aceea l-au pus în pat şi i-au dat cloral, iar dimineaţa Evans l-a găsit mort.

— Dumnezeule, cred că ai brodit-o, Frankie! Dar putem s-o dovedim?

— Da… Nu… Nu ştiu. Dacă i-am arătat lui Rose Chudleigh… Pratt, adică, fotografia adevăratului Savage? Ar fi ea în stare să spună „ăsta nu-i omul care a semnat testamentul”?

— Mă îndoiesc. E toantă rău.

— Tocmai de asta a şi fost aleasă ca martor. Dar mai e ceva: Un expert ar trebui să fie în stare să descopere că semnătura a fost imitată, că e un fals.

— N-a făcut-o până acum.

— Poate din cauză că nimeni n-a ridicat problema. N-a existat un moment în care testamentul ar fi putut fi falsificat. Acum e altceva.

— Un lucru trebuie să facem, spuse Bobby. S-o găsim pe Evans. S-ar putea să ne spună o mulţime de lucruri. Nu uita, a stat la familia Templeton şase luni.

Frankie mârâi:

— Asta o să complice şi mai mult lucrurile.

— Ce zici de oficiul poştal? Propuse Bobby.

Tocmai treceau pe lângă el. Părea mai degrabă magazin general decât poştă.

Frankie intră şi declanşă atacul. Nu era nimeni în afară de poştăriţă, o tânără cu ochi curioşi.

Frankie cumpără două coli cu timbre, comentă despre vreme, apoi spuse:

— Dar cred că pe aici vremea-i mai bună decât prin părţile mele. Locuiesc în Wales, la Marchbolt. Nici nu ştiţi cât plouă pe la noi.

Tânăra spuse că şi ei aveau parte de destulă ploaie şi că de sărbătoarea Băncii plouase ceva de groază.

Frankie spuse:

— Avem pe cineva în Wales care a venit de prin părţile astea. Mă întreb dacă o cunoaşteţi. O chema Evans – Gladys Evans.

Tânăra nu bănui nimic.

— Vai, desigur. A lucrat aici. La Vila Tudor. Dar nu era de pe aici. Venise din Wales, apoi s-a întors la ea acasă şi s-a măritat. Acum o cheamă Robert.

— Aşa-i, spuse Frankie. Mi-aţi putea da adresa ei? Am împrumutat de la ea un fulgarin şi am uitat să i-l dau înapoi. Dacă i-aş şti adresa, i l-aş trimite prin poştă.

— Cred că o am. Primesc din când în când câte o carte poştală de la ea. Şi ea şi soţul ei lucrează în aceeaşi casă, la cineva. Aşteptaţi o clipă.

Se îndepărtă şi cotrobăi într-un colţ. La un moment dat se întoarse cu o bucată de hârtie.

— Uitaţi, spuse, întinzând hârtia peste tejghea.

Bobby şi Frankie o citiră împreună. Era ultimul lucru din lume la care s-ar fi aşteptat.

„Doamna Robert, Vicariatul din Marchbolt, Wales”.