Capitolul XXXIII.

Senzaţie la Orient Café.

Se ştie cum reuşiră Bobby şi Frankie să iasă din oficiul poştal fără să se dea de gol.

O dată afară, ca la un semn, se uitară unul la altul şi izbucniră într-un râs nebun.

— La vicariat… Tot timpul ăsta! Icni Bobby.

— Şi eu mă gândeam la sute de Evans! Se lamentă Frankie.

— Acum înţeleg de ce a fost atât de amuzat Bassington-ffrench când şi-a dat seama că habar n-avem cine era Evans!

— Şi e normal ca din punctul lor de vedere treaba să fie pericolul. Tu şi Evans locuiţi sub acelaşi acoperiş.

— Şi-acum spre Marchbolt, spuse Bobby.

— Înapoi la draga noastră casă.

— La naiba, trebuie să facem ceva pentru Badger. Ai ceva bani, Frankie?

Frankie deschise poşeta şi scoase un pumn de bancnote.

— Dă-i-le şi spune-i să aranjeze ceva cu creditorii, şi mai spune-i că tata o să cumpere garajul şi o să-l pună pe el şef.

— Pefect. Totul e să ne mişcăm repede.

— De ce atâta grabă?

— Nu ştiu… Am sentimentul că s-ar putea întâmpla ceva.

— Groaznic. Să plecăm repede.

— Eu am să aranjez cu Badger. Tu mergi şi porneşte maşina.

După cinci minute ieşeau în viteză din Chipping Somerton. Bobby nu se putea plânge de lipsă de viteză.

Totuşi, Frankie spuse pe neaşteptate:

— Uite, Bobby, nu mergem destul de repede.

Bobby se uită la acul indicator de viteză care în acel moment arăta optzeci de mile la oră şi remarcă sec:

— Nu văd ce am putea face.

— Am putea lua un taxi aerian. Suntem doar la şapte mile de Medeshot Aerodrome.

— Fii serioasă!

— Aşa am ajunge acasă în două ore.

— Bine. Să luăm un taxi aerian.

Întreaga poveste începea să ia caracterul fantastic al unui vis. De ce graba asta nebună de-a ajunge la Marchbolt? Bobby nu ştia să spună. Bănuia că nici Frankie nu ştia. Era doar un presentiment.

La Medeshot, Frankie întrebă de domnul Donald King şi la un moment dat apăru un tânăr cu aspect neîngrijit care păru uşor mirat s-o vadă.

— Bună, Frankie, spuse el. Nu te-am văzut de-un veac. Ce doreşti?

— Vreau un taxi aerian. Tu te ocupi cu asta, nu?

— Da. Unde vrei să mergi?

— Vreau să ajung repede acasă.

Domnul Donald King ridică din sprâncene.

— Asta-i tot? Întrebă el.

— Nu prea. Dar e ideea principală.

— Foarte bine, aranjăm imediat.

— Am să-ţi dau un cec.

După cinci minute îşi luară zborul.

— Frankie, de ce faci asta? Întrebă Bobby.

— Habar n-am. Dar simt că trebuie. Tu nu?

— Ciudat, şi eu. Însă nu ştiu de ce. În definitiv, doamna Robert n-o să dispară zburând pe o coadă de mătură.

— Ba s-ar putea. Nu uita că nu ştim ce pune la cale Bassington-ffrench.

— Asta-i adevărat, spuse gânditor Bobby.

Se făcuse târziu când ajunseră la destinaţie. Aeroplanul îi lăsă în Park şi cinci minute mai târziu goneau spre Marchbolt în Chrysler-ul lordului Marchington.

Traseră în faţa porţii vicariatului, aleea vicariatului nepermiţând maşinilor luxoase să întoarcă. Săriră şi o luară la fugă pe alee.

„Am să mă dezmeticesc curând”, gândi Bobby. „Oare ce facem şi de ce?”

În prag stătea o siluetă sveltă. Bobby şi Frankie o recunoscură imediat.

— Moira! Strigă Frankie. Moira se întoarse. Se clătină uşor.

— Oh! Mă bucur că vă văd. Nu ştiu ce să fac.

— Dar ce naiba te aduce aici?

— Cred că acelaşi lucru care v-a adus pe voi.

— Ai descoperit cine e Evans? Întrebă Bobby. Moira confirmă din cap.

— Da, e o poveste lungă…

— Vino înăuntru, spuse Bobby. Dar Moira se trase înapoi.

— Nu, nu, spuse ea repede. Să mergem undeva şi să vorbim. Trebuie să vă spun ceva… Înainte de-a intra în casă. Nu e vreo cafenea sau ceva asemănător pe aici? Undeva unde am putea merge?

— Perfect, spuse Bobby îndepărtându-se fără chef. Dar de ce…

Moira bătu din picior.

— Vei înţelege când am să-ţi spun. Oh, veniţi o dată! Nu-i timp de pierdut.

În faţa grabei ei, cedară. Pe la mijlocul străzii principale se afla Orient Café – un nume oarecum pretenţios, care nu avea nimic de a face cu interiorul. Intrară toţi trei. Era o oră de acalmie – şase şi jumătate.

Se aşezară la o măsuţă din colţ şi Bobby comandă trei cafele.

— Aşadar? Întrebă el.

— Aşteptă până ne aduce cafeaua, spuse Moira.

Chelnăriţa reveni şi le puse în faţă cele trei cafele.

— Să auzim, repetă Bobby.

— Nu prea ştiu cu ce să încep, spuse Moira. S-a întâmplat în trenul spre Londra. O coincidenţă extraordinară, zău. Mergeam pe culoar.

Se opri. Era cu faţa spre uşă şi, aplecându-se, se uită fix.

— Trebuie că m-a urmărit, spuse ea.

— Cine? Strigară într-un glas Frankie şi Bobby.

— Bassington-ffrench, şopti Moira.

— L-ai văzut?

— E afară. L-am văzut cu o femeie cu părul roşu.

— Doamna Cayman, strigă Frankie.

Ea şi Bobby săriră şi alergară la uşă. Moira protestă dar niciunul nu-i dădu atenţie. Se uitară în sudul şi-n josul străzii, dar nici urmă de Bassington-ffrench.

Moira li se alătură.

— A plecat? Întrebă cu vocea tremurândă. Oh, aveţi grijă! E periculos… Groaznic de periculos.

— Nu ne poate face nimic atât timp cât suntem împreună, spuse Bobby.

— Vino-ţi în fire, Moira, spuse Frankie. Nu fi ca un iepure fricos.

— Deocamdată nu putem face nimic, spuse Bobby, luând-o spre masă. Continuă ce aveai să ne spui, Moira.

Ridică ceaşca de cafea. Frankie se dezechilibră, căzu peste el, iar cafeaua se vărsă pe masă.

— Scuză-mă, spuse Frankie.

Se întinse spre masa de alături pe care era o tăviţă cu două sticluţe, una cu ulei, cealaltă cu oţet.

Ciudăţenia purtării lui Frankie trezi atenţia lui Bobby. Frankie luă sticluţa cu oţet, o goli într-un bol de salată, apoi turnă în ea cafeaua ei.

— Te-ai ţăcănit, Frankie? Întrebă Bobby. Ce dracu faci?32

— Iau o mostră de cafea să i-o dau lui George Arbuthnot s-o analizeze, răspunse Frankie.

Se întoarse spre Moira.

— Jocul s-a terminat, Moira! Am înţeles totul adineaori, când stăteam în pragul uşii! Când l-am lovit peste cot pe Bobby şi i-am vărsat cafeaua, ţi-am văzut faţa. Ne-ai pus ceva în cafea când ne-ai făcut să alergăm la uşă după Bassington-ffrench. Jocul s-a sfârşit, doamnă Nicholson sau Templeton, sau cum vrei să-ţi zici.

— Templeton? Strigă Bobby.

— Uită-te la faţa ei, strigă Frankie. Dacă neagă, cere-i să vină la vicariat şi să vedem dacă doamna Robert n-o recunoaşte.

Bobby se uită la Moira. Îi văzu chipul, acel chip hăituit şi visător, transformându-se sub imperiul unei furii demonice. Gura frumoasă i se deschise pentru a lansa un potop de înjurături oribile.

Cotrobăi în poşetă.

Bobby era încă înmărmurit, totuşi reuşi să acţioneze repede.

Mâna lui abătu în sus pistolul.

Glontele trecu pe deasupra capului lui Frankie şi se înfipse în peretele cafenelei.

Pentru prima oară în istoria lui Orient Café, o chelnăriţă dădu fuga.

Se repezi în stradă şi începu să strige cât o ţinea gura:

— Ajutor! Crimă! Poliţia!