Capitolul XXXIV.

Scrisoare din America de Sud.

Câteva săptămâni mai târziu, Frankie primi o scrisoare care purta ştampila poştei unui stat mai puţin cunoscut, din America de Sud.

Scrisoarea suna aşa: «Dragă Frankie, Te felicit sincer! Tu şi prietenul tău marinar aţi spulberat planurile unei munci de-o viaţă. Aranjasem totul cu grijă.

Ţi-ar plăcea să le cunoşti? Prietena mea m-a trădat întrutotul (ranchiună, mă tem, femeile sunt invariabil ranchiunoase!) aşa că nu văd ce rău mi-ar mai face să mărturisesc totul. În plus, încep o nouă viaţă. Roger Bassington-ffrench a murit!

Îmi închipui că întotdeauna am fost ceea ce se cheamă „o lichea”. Nici chiar la Oxford nu m-am astâmpărat. A fost o prostie, căci treaba nu avea cum să nu fie descoperită. Tata nu m-a lăsat de căruţă, dar m-a trimis în colonii.

Acolo m-am împrietenit curând cu Moira şi gaşca ei. Era o tipă pe cinste. Deja de la cinsprezece ani era o delicventă desăvârşită. Când am cunoscut-o eu, laţul începuse să se strângă în jurul ei. Poliţia americană îi luase urma.

Ne-am plăcut. Ne-am hotărât să facem o pereche, dar, mai întâi, trebuia să ducem la împlinire câteva planuri.

Pentru început, s-a măritat cu Nicholson. În felul acesta a intrat într-o altă lume şi poliţia a pierdut-o din vedere. Nicholson tocmai venea în Anglia să întemeieze o clinică pentru bolnavii de nervi. Căuta o casă potrivită pe care s-o cumpere ieftin. Moira l-a dus la Conac.

Ea continua să lucreze cu banda ei în afacerea cu droguri. Fără s-o ştie, Nicholson îi era foarte util.

Întotdeauna am avut două ambiţii. Vroiam să fiu stăpân la Merroway şi vroiam să dispun de uriaşe sume de bani. Un Bassington-ffrench a jucat un mare rol la curtea lui Carol al II-lea. Dar, după el, familia a decăzut în mediocritate. Mă simţeam în stare să joc din nou un rol măreţ. Dar pentru asta îmi trebuiau bani.

Moira a făcut câteva călătorii în Canada, „să-şi vadă rudele”. Nicholson o adora şi credea tot ce-i spunea. Aşa fac aproape toţi bărbaţii. Datorită complicaţiilor afacerii cu droguri, a călătorit sub diverse nume. Când l-a cunoscut pe Savage, se numea doamna Templeton. Ştia totul despre Savage şi uriaşa lui avere, şi şi-a pus toate farmecele la bătaie. Savage a fost atras, dar nu suficient ca să-şi piardă bunul simţ.

Totuşi, am conceput un plan. Povestea asta o cam ştii. Omul pe care îl cunoşti sub numele de Cayman a jucat rolul soţului nesimţitor. Savage a fost convins să vină şi să stea la Vila Tudor. A făcut-o nu doar o dată. A treia oară ne-am dus planul la îndeplinire. Nu e nevoie să mai intru în asta, ştii cum s-a întâmplat. Treaba a ieşit la mare fix. Moira s-a ales cu banii şi a plecat ostentativ în străinătate, dar de fapt s-a întors la Conac, la Staverley.

Între timp, eu îmi perfectam planurile mele. Henry şi micul Tommy trebuiau înlăturaţi. În privinţa lui Tommy am avut ghinion. Două accidente bine ticluite au ieşit rău. În cazul lui Henry nu vroiam să mă încurc cu vreun accident.

După un accident la vânătoare, Henry rămăsese cu o puternică durere reumatică. I-am făcut cunoştiinţă cu morfina. De bună credinţă, a luat-o. Henry era un naiv. A devenit dependent. Planul nostru era să-l facem să ajungă la Conac şi acolo ori „să se sinucidă”, ori să ia o supradoză de morfină. De treaba asta urma să se ocupe Moira. Eu nu trebuia să fiu asociat în nici un fel.

Şi atunci a intrat în joc prostul de Carstairs. Se pare că Savage îi scrisese de pe vapor, incluzând chiar şi o fotografie a Moirei. Curând după aceea Carstairs a plecat într-o călătorie. Când s-a întors din pustiuri şi a auzit despre moartea lui Savage şi despre testament, a devenit foarte bănuitor. Povestea nu i-a sunat bine, n-a crezut-o. Era convins că Savage nu era îngrijorat de moartea lui, şi n-a crezut că s-ar fi speriat atât de tare de cancer. De asemenea, felul în care suna testamentul i s-a părut necaracteristic lui Savage. El era un adevărat om de afaceri, şi chiar de-ar fi fost dispus să aibă o aventură cu o doamnă frumoasă, nu i-ar fi lăsat o sumă uriaşă, şi restul în scopuri caritabile. Chestia cu caritatea a fost ideea mea. Suna foarte respectabil şi corect.

Carstairs a venit încoace hotărât să cerceteze afacerea. A început să adulmece.

Şi iarăşi am avut ghinion. Nişte prieteni l-au adus la masă şi a văzut pe pian fotografia Moirei şi a recunoscut-o ca fiind femeia despre care îi scrisese Savage. S-a dus la Chipping Somerton şi a început să-şi bage nasul şi pe acolo.

Moirei şi mie a început să ne ţâţâie inima… Deşi uneori cred că fără motiv. Dar Carstairs era un tip isteţ.

M-am dus la Chipping Somerrton după el. N-a reuşit să dea de urma bucătăresei – Rose Chudleigh. Plecase în nord, dar a dat de Evans, a aflat că se măritase şi că plecase la Marchebolt.

Treaba devenea serioasă. Dacă Evans o identifica pe doamna Templeton ca fiind una şi aceeaşi persoană cu doamna Nicholson, lucrurile s-ar fi complicat teribil. În acelaşi timp, la vremea respectivă fusese în casă şi nu ştiam ce şi cât ar putea cunoaşte.

Am hotărât că amicul Carstairs trebuia înlăturat. Devenise o pacoste. Şansa mi-a venit în ajutor. Eram în spatele lui, aproape, când a urcat ceaţa dinspre mare. M-am strecurat mai aproape şi l-am împins în prăpastie.

Dar eram încă în dilemă. Nu ştiam ce dovadă incriminatoare putea avea asupra lui. Totuşi, prietenul tău marinar mi-a făcut perfect jocul. M-a lăsat singur cu cadavrul, suficient cât să-mi ating scopul. Carstairs avea o fotografie a Moirei, o obţinuse de la fotograf, probabil pentru identificare. Am luat-o şi am înlocuit-o cu fotografia unei femei din bandă.

Totul a ieşit bine. Falşii soră şi cumnat l-au identificat. Treaba părea să fi reuşit satisfăcător. Şi atunci tu şi prietenul tău aţi tulburat apele. Se părea că, înainte de a muri, Carstairs şi-a recăpătat cunoştinţa şi a pomenit de Evans… Iar Evans lucra de fapt la vicariat.

La ora asta recunosc că am intrat în panică şi că ne-am cam pierdut capul. Moira a insistat că Bobby trebuie scos din joc. Am încercat un plan care a dat greş. Apoi Moira a spus că se va ocupa de asta. S-a dus cu maşina la Marchbolt. A profitat de o ocazie foarte bună, şi i-a strecurat morfină în bere în timp ce dormea. Dar diavolul n-a dat ortu popii. Asta a fost ghinion curat.

După cum ţi-am mai spus, interogatoriul lui Nicholson m-a făcut să mă întreb dacă într-adevăr erai ceea ce păreai că eşti. Dar imaginează-ţi ce şoc a avut Moira când s-a strecurat într-o noapte să se întâlnească cu mine şi s-a pomenit faţă-n faţă cu Bobby! L-a recunoscut pe loc. Nu-i de mirare că s-a speriat atât de tare că aproape să moară. Apoi şi-a dat seama că el nu pe ea o bănuia, aşa că a intrat în joc.

A venit la han şi i-a turnat nişte istorioare. El le-a înghiţit ca un mieluşel. Ea i-a spus că Alan Carstairs era un fost iubit şi a născocit povestea cu frica ei cumplită de Nicholson. De asemenea, a făcut tot posibilul să-ţi înlăture bănuielile în ceea ce mă privea. La fel am făcut şi eu referitor la ea, descriind-o ca pe-o făptură slabă, neajutorată – pe Moira, care e în stare să lichideze o mulţime de oameni fără să clipească!

Situaţia era gravă. Bani aveam. Planul cu Henry ne reuşise. Cu Tommy nu mă grăbeam. Îmi permiteam să mai aştept un pic. Nicholson putea fi uşor înlăturat când avea să-i vină timpul. Dar tu şi Bobby eraţi o ameninţare. Bănuielile voastre erau îndreptate asupra Conacului.

Poate te interesează să ştii că Henry nu s-a sinucis. Eu lam omorât! Când stăteam de vorbă cu tine în grădină am înţeles că nu era timp de pierdut… M-am dus direct în casă şi m-am ocupat de problemă.

Avionul mi-a venit în ajutor. Am intrat în birou, m-am aşezat lângă Henry care scria şi mi-a spus: „Ascultă, bătrâne…”

Şi l-am împuşcat! Zgomotul avionului a acoperit împuşcătura. Apoi am scris o frumoasă scrisoare de adio, mi-am şters amprentele de pe revolver, am apăsat degetele lui Henry pe el şi l-am lăsat să cadă pe podea. Am pus cheia de la birou în buzunarul lui Henry şi am ieşit, încuind cu cheia uşii de la sufragerie care se potriveşte şi la birou.

Nu voi mai intra în alte amănunte. Totul a ieşit perfect. Eram cu tine în grădină când am auzit „împuşcătura” (o treabă frumuşică pe care o aranjasem în cămin). O sinucidere ca la carte! Singura persoană care putea trezi bănuielile era bietul Nicholson. Tâmpitul se întorseseră după baston sau aşa ceva!

Fireşte că vitejia cavalerească a lui Bobby a cam complicat lucrurile pentru Moira. Ea tocmai plecase la vilă. Ne-am închipuit că explicaţiile lui Nicholson privind absenţa soţiei lui aveau să vă stârnească bănuielile.

La vilă, Moira şi-a demonstrat pe deplin clasa. Din zgomotele de la etaj şi-a dat seama că fusesem pus la pământ, şi atunci şi-a injectat o doză mare de morfină şi s-a întins pe pat.

După ce voi aţi coborât să daţi telefon, s-a strecurat la mansardă şi mi-a tăiat frânghiile. Apoi morfina şi-a făcut efectul, şi la ora la care a ajuns doctorul, era cufundată într-un somn veritabil.

Dar sângele rece a început s-o lase. S-a temut că o să daţi de Evans şi o să vă prindeţi cum a fost cu moartea lui Savage şi cu testamentul. De asemenea, îi era teamă că Alan Carstairs îi scrisese lui Evans înainte de a veni la Marchbolt. S-a prefăcut că pleacă la Londra, la o clinică. În schimb, s-a grăbit spre Marchbolt… Şi s-a întâlnit cu voi în pragul uşii! Atunci i-a venit ideea să vă lichideze pe amândoi. Metodele ei erau cum se poate mai crude, dar cred că i-ar fi reuşit. Mă îndoiesc că chelnăriţa şi-ar fi reamintit prea bine cum arăta femeia care intrase în cafenea. Moira s-ar fi întors la Londra şi s-ar fi internat într-o clinică. Tu şi Bobby o dată înlăturaţi, lucrurile s-ar fi liniştit.

Dar tu ai ghicit-o… Şi şi-a pierdut capul. Iar la proces m-a tras şi pe mine în treaba asta!

Probabil începusem să mă cam plictisesc de ea…

Dar habar n-aveam că-şi dăduse seama.

Înţelegi tu, ea obţinuse banii – banii mei! O dată însurat cu ea, m-aş fi putut plictisi de ea. Mie îmi place varietatea.

Aşa că acum încep o nouă viaţă…

Şi totul vi se datorează ţie şi căposului ăla de Bobby James.

Dar nu mă îndoiesc că am să mă fac bun! Sau ar trebui să fiu rău, nu bun? Încă nu m-am transformat.

Dar, dacă nu reuşeşti de la început, încearcă, şi iar încearcă!

Adio, draga mea… Sau, poate, au revoir. Nu se ştie niciodată, nu-i aşa?

Duşmanul tău afectuos, îndrăzneţul, personajul negativ al piesei, Roger Bassington-ffrench.”»