Capitolul 10

Poirot se uită mulţumit la clădirea şcolii The Elms. I se permise să intre şi fu luat în primire de o persoană care părea a fi secretara directoarei. Domnişoara Emlyn se ridică de la birou ca să-l salute.

— Sunt încântată să vă întâlnesc, domnule Poirot. Am auzit multe despre dumneavoastră.

— Sunteţi foarte amabilă.

— De la o foarte veche prietenă de-a mea, domnişoara Bulstrode, fostă directoare la Meadowbank. V-o amintiţi?

— Cum să o uit? O mare personalitate.

— Da, spuse domnişoara Emlyn. Ea a făcut din Meadowbank şcoala care este azi. Oftă uşor şi adăugă: S-a mai schimbat puţin astăzi. Alte scopuri, alte metode, dar încă se menţine ca o şcoală cu prestigiu, a progresului şi, de asemenea, cu tradiţie. Ah, nu trebuie să trăim în trecut. Sunt sigură că aţi venit să mă vedeţi în legătură cu moartea lui Joyce Reynolds. Nu ştiu dacă sunteţi cu adevărat interesat de cazul ei. Îmi imaginez că e în afara preocupărilor dumneavoastră obişnuite. Aţi cunoscut-o personal sau îi ştiţi familia?

— Nu, am venit la cererea unei vechi prietene, doamna Ariadne Oliver, care stă aici şi a participat la petrecere.

— Scrie cărţi minunate, spuse domnişoara Emlyn. Am întâlnit-o o dată sau de două ori. Atunci e mult mai uşor de discutat. Atât timp cât nu sunteţi implicat emoţional, putem vorbi deschis. A fost un lucru îngrozitor. Aş spune că aşa ceva nu avea cum să se întâmple. Copiii nu erau nici prea mari, nici prea mici ca să intre într-o anumită categorie. Cred că e vorba de o crimă comisă de un psihopat. Sunteţi de acord?

— Nu, răspunse Poirot. Cred că a fost o crimă ca alte crime, comisă dintr-un anumit motiv, probabil unul sordid.

— Aşa. Şi motivul?

— Motivul a fost o remarcă făcută de Joyce; din câte ştiu, nu în timpul petrecerii, ci mai devreme, în timpul pregătirilor, la care dădeau o mână de ajutor copiii mai mari şi alte persoane. A susţinut că a văzut odată cum s-a comis o crimă.

— Au crezut-o?

— În general, nu cred c-a fost crezută.

— Acesta pare a fi cel mai rezonabil răspuns. Joyce – vă vorbesc deschis, Monsieur Poirot, pentru că nu dorim ca sentimente inutile să ne întunece judecata – era un copil cam mediocru, nici proastă, dar nici deosebit de inteligentă. Era, vă spun sincer, o mare mincinoasă. Şi prin aceasta nu mă refer la faptul că îi înşela pe alţii. Nu încerca să evite pedepsele sau să fie prinsă pe picior greşit. Se lăuda. Se lăuda cu lucruri care nu se întâmplaseră, dar care îi impresionau pe prietenii care o ascultau. Drept urmare, bineînţeles că nu erau înclinaţi să creadă minciunile ei.

— Credeţi că s-a lăudat că ar fi fost martoră la o crimă cu scopul de a i se da importanţă, de a intriga pe cineva?

— Da. Şi aş spune că persoana pe care voia s-o impresioneze era, fără îndoială, Ariadne Oliver.

— Deci, credeţi că Joyce nu a fost martoră la nici o crimă?

— Mă îndoiesc foarte mult.

— Sunteţi de părere că a inventat totul?

— N-aş zice asta. Probabil că a văzut un accident de maşină sau pe cineva care a fost rănit pe terenul de golf cu o minge -ceva ce ar fi putut fi transformat într-o întâmplare impresionantă şi să treacă drept tentativă de omor.

— Singura supoziţie pe care o putem face cu siguranţă este aceea că un ucigaş s-a aflat la petrecerea de Halloween.

— Desigur, spuse domnişoara Emlyn, fără nici o urmă de emoţie. Bineînţeles. E ceva logic, nu?

— Aveţi idee cine ar putea fi criminalul?

— Aceasta este o întrebare delicată. Până la urmă, majoritatea copiilor de la petrecere aveau între nouă şi cincisprezece ani şi bănuiesc că aproape toţi au fost sau sunt elevi la şcoala mea. Ar trebui să ştiu câte ceva despre ei. Ca şi ceva despre familiile şi mediul din care provin.

— Parcă una dintre profesoarele dumneavoastră a fost strangulată acum un an-doi de către un necunoscut.

— Vă referiţi la Janet White? O tânără de vreo douăzeci şi patru de ani. O fată timidă. Din câte ştim, ieşise singură la plimbare. Poate că stabilise să se întâlnească cu un tânăr. Era atrăgătoare pentru bărbaţi, fără să stârnească pasiuni. Nu s-a descoperit cine a ucis-o. Poliţia a anchetat mai mulţi tineri sau le-a cerut să-i ajute în timpul cercetărilor, cum se obişnuieşte, dar nu au găsit suficiente probe pentru a inculpa pe vreunul. O afacere urâtă, din punctul lor de vedere. Ca şi din al meu.

— Amândoi avem un principiu în comun. Dezaprobăm crima. Domnişoara Emlyn îl privi câteva clipe. Nu-şi schimbă expresia, dar Poirot avu senzaţia că e măsurat cu foarte multă grijă.

— Îmi place felul cum vă exprimaţi, spuse ea. Din ce citeşti şi auzi astăzi, se pare că, sub anumite aspecte, crima este încet, dar sigur acceptată de o mare parte a comunităţii.

Rămase pe gânduri preţ de câteva momente şi nici Poirot nu vorbi. I se păru că ea se gândeşte la un plan de acţiune. Se ridică şi apăsă pe sonerie.

— Cred că ar fi mai bine să vorbiţi cu domnişoara Whittaker. La vreo cinci minute după plecarea domnişoarei Emlyn, uşa se deschise şi o femeie de patruzeci de ani îşi făcu apariţia. Avea părul roşcat, tuns scurt şi intră cu pas vioi.

— Domnule Poirot? Întrebă ea. Vă pot ajuta cu ceva? Domnişoara Emlyn e de părere că da.

— Dacă domnişoara Emlyn crede asta, atunci cu siguranţă că puteţi. O cred pe cuvânt.

— O cunoaşteţi?

— Am întâlnit-o în după-amiaza asta.

— Dar v-aţi făcut repede o părere despre ea.

— Sper că o să-mi daţi dreptate. Elizabeth Whittaker oftă uşor.

— O, da, aveţi dreptate. Presupun că e în legătură cu moartea lui Joyce Reynolds. Nu ştiu exact cum de aţi aflat de asta. De la poliţie? Clătină din cap oarecum nemulţumită.

— Nu, nu de la poliţie. Personal, de la o prietenă. Femeia luă un scaun, îl trase puţin ca să stea faţă-n faţă.

— Da, ce doriţi să ştiţi?

— Nu cred că e cazul să pierdem timpul cu întrebări lipsite de importanţă. S-a întâmplat ceva în seara aceea la petrecere, ceva ce ar fi foarte bine să aflu. Aşa e?

— Da.

— Aţi fost prezentă?

— Da, am fost la petrecere. Rămase pe gânduri o vreme. A fost o petrecere foarte reuşită. Foarte bine organizată. Vreo treizeci de persoane, inclusiv ajutoare de tot felul. Copii, tineri, adulţi şi câteva servitoare prin preajmă.

— Aţi luat parte la pregătirile din dimineaţa sau din după-amiaza aceea?

— Nu prea era mare lucru de făcut. Doamna Drake e foarte pricepută să pună lucrurile la punct cu puţine ajutoare. A trebuit să ne ocupăm doar de pregătirile domestice.

— Înţeleg. Dar aţi participat la petrecere ca invitată.

— Da.

— Şi ce s-a întâmplat?

— Aţi aflat deja cum s-a desfăşurat petrecerea, fără îndoială. Aţi vrea să ştiţi dacă am observat ceva anume care ar putea avea vreo semnificaţie? Vă rog să mă credeţi că nu doresc să vă răpesc din timp.

— Sunt sigur. Da, domnişoară Whittaker, povestiţi-mi direct.

— Totul a decurs aşa cum fusese prevăzut. Ultimul eveniment semăna mai mult cu o petrecere de Crăciun, sau asociată Crăciunului, decât cu Halloweenul. Snapdragonul, un platou cu stafide flambate în coniac şi cei prezenţi se repezeau să apuce stafidele… Se ţipă, se râde. Se făcuse foarte cald în cameră din cauza platoului în flăcări, aşa că am ieşit pe hol. Atunci am văzut-o pe doamna Drake ieşind din toaleta de la primul etaj. Ducea un vas mare cu frunze şi flori de toamnă. S-a oprit, pentru o clipă, la colţul scării, înainte de o coborî. Se uita în jos spre casa scării, dar nu în direcţia mea. De fapt, se uita spre celălalt capăt al holului unde este o uşă care dă în bibliotecă. Este exact în partea opusă uşii de la sufragerie. Cum spuneam, privea într-acolo şi se oprise o clipă înainte de a cobori. Răsucea încet vasul -un obiect destul de incomod şi de greu, probabil, plin cu apă. Îl răsucea cu grijă ca să-l poată ţine cu o mână la piept şi cu cealaltă să se sprijine de balustradă, căci ajunsese acolo unde aceasta o coteşte uşor în jos. A rămas acolo câteva momente, fără să se uite la vas, ci la holul de dedesubt. Şi deodată, a făcut un gest neaşteptat… Un gest pe care l-aş descrie… Da, ca şi cum ceva ar fi speriat-o. Aşa de tare, încât a scăpat vasul, iar acesta s-a vărsat, stropind-o cu apă, şi s-a făcut zob pe pardoseala holului.

— Înţeleg, zise Poirot. Se opri câteva clipe, şi o studie atent. Observă că avea ochii ageri, inteligenţi. Voiau să-i afle părerea despre ceea ce tocmai îi povestise. Ce credeţi că s-a întâmplat de s-a speriat?

— Reflectând, după aceea, m-am gândit că văzuse ceva.

— V-aţi gândit că văzuse ceva? Repetă Poirot meditativ. De exemplu?

— Privirea îi era îndreptată, după cum v-am spus, spre uşa bibliotecii. Se poate ca ea să fi văzut uşa sau clanţa mişcându-se, ori ceva mai mult decât atât. Ar fi putut vedea pe cineva deschizând uşa pregătindu-se să iasă. Sau poate a văzut pe cineva la care nu se aştepta.

— Vă uitaţi şi dumneavoastră la uşă?

— Nu. Mă uitam în direcţia opusă, în sus spre scară, la doamna Drake.

— Şi sunteţi sigură că a văzut ceva care a speriat-o?

— Da. Nimic altceva, doar o uşă deschizându-se şi o persoană, cineva pe care nu se aştepta să-l vadă ieşind. Dar suficient ca s-o facă să slăbească strânsoarea şi să scape vasul cu flori plină cu apă.

— Aţi văzut pe cineva ieşind pe uşa aceea?

— Nu. Nu mă uitam acolo. Nu cred că a ieşit cineva pe hol. Oricine o fi fost s-a retras din nou în cameră.

— Ce-a făcut atunci doamna Drake?

— A exclamat contrariată în timp ce cobora: „Uite ce-am făcut! Ce mizerie!” A lovit nişte cioburi cu piciorul. Am ajutat-o să măture şi să le strângă grămadă într-un colţ. Practic, nu se putea curăţa totul în clipa aceea. Copiii începeau să iasă din camera unde se juca Snapdragon. Am luat o cârpă şi am şters puţin, iar la scurt timp petrecerea s-a încheiat.

— Doamna Drake nu a spus nimic despre sperietură, nu s-a referit la ceea ce ar fi speriat-o?

— Nu, deloc.

— Dar credeţi că s-a speriat?

— Monsieur Poirot, vă gândiţi cumva că dau prea mare importanţă unui fleac?

— Nu. Nu cred deloc asta. Am întâlnit-o pe doamna Drake doar o dată, adăugă gânditor, când m-am dus la ea acasă împreună cu prietena mea, doamna Oliver, să vedem… Ceea ce am zice dacă am vrea să fim melodramatici… Scena crimei. În scurtul timp pe care l-am avut la dispoziţie, doamna Drake nu mi-a lăsat impresia unei femei care se lasă impresionată foarte uşor. Sunteţi de acord cu mine?

— Desigur. Tocmai de aceea şi eu, de atunci, m-am tot întrebat.

— Nu aţi întrebat-o nimic în acel moment?

— N-aveam nici un motiv. Dacă gazda are ghinionul să spargă una dintre cele mai frumoase vaze din sticlă, şi s-o facă bucăţi, nu se cuvine ca unul dintre invitaţi s-o întrebe: „Ce naiba te-a apucat s-o faci ţăndări?” – acuzând-o în felul acesta de neîndemânare, ceea ce, vă asigur, nu o caracterizează pe doamna Drake.

— Şi după aceea, aţi spus că petrecerea s-a terminat. Copiii cu mamele sau prietenii lor au plecat, iar Joyce nu era de găsit. Acum ştim că Joyce se afla în spatele uşii de la bibliotecă, moartă. Aşadar, cine ar fi putut fi cel care voia să iasă pe uşa bibliotecii, puţin mai devreme, dar, auzind voci, a închis-o la loc, făcându-şi apariţia mai târziu când holul era plin de oameni, luându-şi la revedere, punându-şi hainele etc. Presupun că abia după descoperirea cadavrului aţi început să vă gândiţi la ceea ce aţi văzut, nu-i aşa, domnişoară Whittaker?

— Aşa e. Domnişoara Whittaker se ridică. Mă tem că nu mai am nimic să vă povestesc. Poate că şi asta a fost o prostie.

— Dar demnă de atenţie. Tot ce e demn de atenţie merită ţinut minte. Apropo, aş dori să vă mai pun o întrebare. De fapt, două.

Elizabeth Whittaker se aşeză din nou.

— Vă rog, întrebaţi-mă tot ce doriţi.

— Vă amintiţi exact ordinea în care s-au petrecut lucrurile la petrecere?

— Cred că da. Elizabeth Whittaker reflectă câteva clipe. A început cu întrecerea măturilor. Mături decorate. S-au dat trei sau patru premii diferite pentru asta. Apoi a fost un fel de concurs cu baloane pe care le loveau cu pumnul. Un joc mai distractiv pentru încălzirea copiilor. Apoi treaba cu oglinzile, când fetele s-au dus într-o cămăruţă şi au ţinut în mână o oglinjoară în care s-a reflectat chipul unui băiat sau al unui tânăr.

— Cum s-a realizat asta?

— O, foarte uşor. Cadrul de sus al uşii a fost scos, astfel diferite feţe se uitau prin el şi erau reflectate în oglinda ţinută de fată.

— Fetele ştiau cine era cel pe care îl vedeau în oglindă?

— Cred că unele ştiau, altele nu. Băieţii erau machiaţi ca să arate diferit. Ştiţi şi dumneavoastră, o mască, o perucă, perciuni, o barbă, efecte cu briantină colorată. Pe majoritatea băieţilor îi cunoşteau, aşa că au fost incluşi şi vreo doi-trei străini. Oricum, am auzit o mulţime de râsete, spuse domnişoara Whittaker, manifestându-şi pentru câteva clipe un gen de dispreţ academic pentru astfel de distracţii. După aceea au urmat o cursă cu obstacole şi faină îndesată într-o cană, răsturnată, cu o monedă de şase penny deasupra şi fiecare tăia o felie. Când făina se vărsa, persoana ieşea din competiţie, iar ceilalţi rămâneau până când ultimul câştiga moneda. Apoi s-a dansat şi s-a servit cina. Momentul culminant l-a reprezentat Snapdragonul.

— Când aţi văzut-o ultima dată pe Joyce?

— N-am idee, răspunse Elizabeth Whittaker. N-am cunoscut-o foarte bine. Nu era în clasa mea. N-a lăsat impresia unei fete interesante ca s-o urmăresc. Îmi aduc aminte că am văzut-o tăind faina pentru că a fost atât de stângace, încât a dărâmat-o aproape imediat. Deci atunci trăia… Dar asta era destul de devreme.

— N-aţi văzut-o intrând în bibliotecă însoţită de cineva?

— Bineînţeles că nu. V-aş fi spus asta de la bun început. Asta ar fi fost semnificativ şi important.

— Şi acum, spuse Poirot, a doua întrebare sau set de întrebări. De cât timp lucraţi la şcoala asta?

— Toamna asta se împlinesc şase ani.

— Şi predaţi…

— Matematică şi latină.

— Vă amintiţi de-o tânără care a predat aici acum doi ani, Janet White?

Elizabeth Whittaker înţepeni. Se ridică pe jumătate, apoi se aşeză la loc.

— Dar asta… Asta n-are nici o legătură cu toate astea, nu?

— Ar putea să aibă, spuse Poirot.

— Dar cum? În ce fel?

„Cercurile şcolare sunt mai prost informate decât bârfitoarele satului”, se gândi Poirot.

— Joyce a pretins în faţa unor martori că acum câţiva ani a fost martoră la o crimă. Credeţi că ar putea fi cea comisă în cazul lui Janet White? Cum a murit Janet White?

— A fost strangulată, într-o noapte, în timp ce se întorcea de la şcoală.

— Singură?

— Probabil că nu singură.

— Dar nu cu Nora Ambrose?

— Ce ştiţi despre Nora Ambrose?

— Deocamdată nimic, recunoscu Poirot, dar m-ar interesa să aflu. Cum erau ele, Janet White şi Nora Ambrose?

— Erau foarte preocupate de erotism, zise Elizabeth Whittaker, dar în moduri diferite. Cum ar fi putut Joyce să vadă aşa ceva sau să ştie ceva? Crima s-a petrecut pe o alee aproape de Quarry Wood. Ar fi avut cam zece-unsprezece ani.

— Care din ele avea prieten? Întrebă Poirot. Nora sau Janet?

— Toate astea aparţin trecutului.

— Păcatele vechi aruncă umbre lungi”, cită Poirot. Cu cât îmbătrânim, cu atât înţelegem mai bine adevărul zicalei. Unde este Nora Ambrose acum?

— A plecat de la şcoală şi a găsit un alt post în nordul Angliei – era, desigur, foarte supărată. Erau… Foarte bune prietene.

— Poliţia nu a rezolvat cazul?

Domnişoara Whittaker scutură din cap. Se ridică şi se uită la ceas.

— Trebuie să plec.

— Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi povestit.