Capitolul 9

Doctorul Ferguson era un bărbat de şaizeci de ani, de origine scoţiană, foarte direct din fire. Îl măsură din cap până-n picioare pe Poirot cu nişte ochi pătrunzători pe sub sprâncenele stufoase şi spuse:

— Despre ce e vorba? Luaţi loc. Aveţi grijă cu piciorul ăla de la scaun. E cam şubred. Ar trebui să vă explic, începu doctorul Ferguson. Toată lumea ştie totul într-un loc ca acesta. Scriitoarea aceea v-a adus aici ca pe cel mai mare detectiv lăsat de Dumnezeu pe pământ ca să-i uluiţi pe poliţişti. Cam aşa e, nu?

— Parţial, spuse Poirot. Am venit să vizitez un vechi prieten, pe fostul comisar Spence, care locuieşte împreună cu sora lui.

— Spence? Hmm. Un tip de ispravă acest Spence. Genul de buldog. Un ofiţer de poliţie cinstit, de şcoală veche. Nu se lasă uns, nu e violent, nici prost. Foarte corect!

— L-aţi caracterizat foarte bine.

— Ei bine, ce i-aţi povestit şi ce v-a povestit el? Întrebă Ferguson.

— Atât el, cât şi inspectorul Raglan au fost foarte amabili. Sper să fiţi şi dumneavoastră la fel.

— N-am de ce să fiu amabil, spuse Ferguson. Nu ştiu ce s-a întâmplat. O copilă este băgată cu capul într-o găleată şi moare înecată în toiul unei petreceri. Urâtă treabă. Luaţi seamă că a da gata un copil nu mai surprinde astăzi. Am fost chemat să examinez mulţi copii ucişi în ultimii şapte-zece ani… Mult prea mulţi. Mulţi oameni ar trebui să se afle în ospicii, dar nu sunt. Nu mai există locuri libere. Umblă peste tot, vorbesc frumos, sunt educaţi, arată ca toţi ceilalţi, căutând pe cineva căruia să-i facă rău. Şi se distrează. Totuşi, n-o fac, de obicei, la o petrecere. Sunt prea multe şanse să fie prinşi, dar cred că noutatea îl atrage şi pe un criminal cu probleme mintale.

— Aveţi idee cine a ucis-o?

— Aveţi impresia că aceasta e o întrebare la care pot să răspund aşa, pur şi simplu? Ar trebui să am nişte dovezi, nu? Să fiu sigur.

— Aţi putea bănui.

— Oricine poate bănui. Dacă sunt chemat la un pacient, trebuie să ghicesc dacă băiatul o să aibă pojar sau e o alergie de la stridii ori de la perne din puf. Trebuie să întreb ca să aflu ce a mâncat, ce a băut, pe ce a dormit sau cu ce alţi copii a intrat în contact. Dacă a mers într-un autobuz aglomerat cu copiii doamnei Smith sau cu ai doamnei Robinson, care au pojar, şi încă alte câteva lucruri. Apoi, presupun care dintre diferitele posibilităţi este cauza, şi asta, vă spun, se numeşte diagnostic. Nu te grăbeşti ca să fii sigur.

— Aţi cunoscut-o pe copilă?

— Desigur. Era una dintre pacientele mele. Suntem doi medici aici – eu şi Worrall. Din întâmplare, eu sunt doctorul familiei Reynolds. Joyce era un copil sănătos. A avut bolile obişnuite ale copilăriei. Nimic ciudat sau nelalocul lui. Mânca prea mult, vorbea prea mult. Vorbitul nu i-ar fi făcut nici un rău. Mâncatul în exces îi provoca, din când în când, ceea ce înainte se numea atac biliar. A făcut oreion şi varicelă. Nimic altceva.

— Dar poate că a vorbit prea mult, cu o anumită ocazie, cum aţi sugerat că obişnuia?

— Deci ăsta e indiciul pe care-l căutaţi. Am auzit nişte zvonuri. Ceva de genul: „Ce a văzut majordomul…?”. Numai că e tragedie în loc de comedie. Aşa e?

— Ar putea fi motivul, explicaţia.

— O, da. Aveţi dreptate. Dar sunt şi alte motive. Dezechilibrul mintal a devenit răspunsul în zilele noastre. În orice caz, mai mereu, e invocat la tribunal. Nimeni n-a avut nimic de câştigat după moartea ei, nimeni nu o ura. Dar mi se pare că, în ziua de azi, explicaţia nu mai trebuie căutată la copii, ci în altă parte. Motivul e în mintea ucigaşului. În mintea lui dezechilibrată, malefică sau perversă. Oricum aţi vrea s-o numiţi. Nu sunt psihiatru. Sunt momente când obosesc să aud cuvintele astea: „Arestat preventiv pentru un examen psihiatric”, după ce un flăcău a intrat pe furiş undeva, a spart oglinzi, a înhăţat nişte sticle cu whisky, a furat argintăria şi i-a dat în cap unei bătrâne. Nu contează ce a făcut. Trimite-l la un examen psihiatric.

— Şi pe cine aţi trimite, în acest caz, la un examen psihiatric?

— Vă referiţi la cei care erau de faţă în noaptea crimei?

— Da.

— Criminalul trebuie să fi fost acolo, nu? Altfel nu ar fi avut loc crima. Corect? Se afla printre invitaţi, printre ajutoare sau a intrat pe fereastră cu gânduri rele. Probabil că ştia casa. Poate c-a mai fost pe acolo, dând târcoale. Să luăm bărbatul sau băiatul nostru. Vrea să omoare pe cineva. Nimic ieşit din comun. În Medchester am avut un caz asemănător. A ieşit la iveală după şase-şapte ani. Un băiat de treisprezece ani. A vrut să omoare pe cineva, aşa că a omorât un copil de nouă ani, a furat o maşină, a condus vreo zece kilometri până la un crâng, i-a dat foc acolo, a fugit şi din câte ştim a dus o viaţă liniştită până la douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani. Ţineţi minte că ne bazăm doar pe mărturia lui, se poate să fi comis şi altele. Poate că da. A descoperit că îi face plăcere să omoare oameni. Să nu credeţi că a omorât prea mulţi, altfel poliţia l-ar fi descoperit până acum. Dar, din când în când, simţea această nevoie. Examenul psihiatric: a comis crime în momente de dezechilibru mintal. Încerc să cred că aşa ceva s-a întâmplat şi aici. Ceva asemănător. Slavă Domnului, nu sunt psihiatru. Am câţiva prieteni psihiatri. Unii sunt oameni cu bun-simţ. Alţii… Aş merge până acolo încât aş zice că le-ar trebui şi lor un examen psihiatric. Acest individ care a omorât-o pe Joyce are, probabil, părinţi cumsecade, se poartă normal, arată bine. Nimeni nu şi-ar închipui că ar fi ceva în neregulă cu el. Aţi muşcat vreodată dintr-un măr frumos, roşu şi gustos şi lângă cotor ceva neplăcut iese la suprafaţă şi-ţi face scârbă? Li se întâmplă multor oameni. În ziua de azi, mai multora decât înainte.

— Şi personal nu aveţi nici o bănuială?

— Nu aş îndrăzni să pun diagnosticul de ucigaş fără să am dovezi.

— Totuşi, sunteţi de acord că trebuie să fi fost cineva prezent la petrecere. Nu există o crimă fără un criminal.

— Se poate cu uşurinţă în unele povestiri poliţiste. Poate că scriitoarea dumneavoastră preferată aşa le scrie. Dar în cazul de faţă sunt de acord. Ucigaşul trebuie să fi fost acolo. Un invitat, o servitoare, cineva care a intrat pe fereastră. Destul de uşor, dacă a studiat înainte cum se închide fereastra. Cuiva cu creierul bolnav trebuie să-i fi venit o asemenea idee, că ar fi distractiv să omori pe cineva la o petrecere de Halloween. Asta e de ajuns ca să începeţi, nu? Cineva care a fost la petrecere.

De sub sprâncenele stufoase, o pereche de ochi licăreau la Poirot.

— Şi eu am fost acolo. M-am dus târziu, să văd ce se întâmplă. Dădu din cap cu putere şi adăugă: Da, asta-i problema, nu? Ca o ştire mondenă din ziare:

Printre cei prezenţi a fost… Un Ucigaş.