Capitolul 11

Hercule Poirot privi faţada de la Quarry House. Un exemplu solid, bine construit de arhitectură de la mijlocul epocii victoriene. Parcă şi vedea interiorul – un bufet masiv din mahon, o masă dreptunghiulară tot din mahon, în centru, o cameră pentru biliard, o bucătărie mare cu o chicinetă în spate, lespezi de piatră pe jos, o sobă mare cu cărbuni, înlocuită probabil acum de una pe curent sau pe gaz.

Observă că majoritatea ferestrelor de la etaj aveau draperiile trase. Sună la intrare. Îi deschise o femeie subţirică, cu părul cărunt, care-i spuse că domnul colonel şi doamna Weston sunt plecaţi la Londra şi se întorc abia săptămâna viitoare.

Întrebă despre Quarry Woods şi i se răspunse că era deschisă publicului fără taxă. Intrarea se afla cam la cinci minute de mers. Urma să vadă o placă pe o poartă de fier.

Găsi drumul cu > uşurinţă, intră pe poartă şi începu să coboare pe o potecă, printre pomi şi arbuşti.

Se opri deodată şi rămase cufundat în gânduri. Nu-l preocupa doar ceea ce vedea, ceea ce se afla în jurul lui. Era vorba despre nişte afirmaţii şi despre nişte fapte care, atunci când îi fuseseră prezentate, îl făcuseră – aşa cum se exprima el – să i se învârtă frenetic rotiţele. Un testament falsificat şi o fată. O fată care dispăruse, fata în favoarea căreia fusese falsificat testamentul. Un tânăr artist care venise acolo în scop profesional să transforme o carieră de piatră abandonată într-o grădină, o grădină scufundată. Din nou, Poirot privi în jurul lui şi dădu din cap apreciind expresia folosită. O grădină-carieră suna urât. Sugera zgomotul produs de spargerea pietrei, camioanele transportând cantităţi enorme de piatră pentru construirea de drumuri. Presupunea o activitate industrială. Dar o grădină scufundată – asta era ceva diferit. Îl ducea cu gândul la amintiri vagi. Deci, doamna Llewellyn-Smythe făcuse un tur al grădinilor din Irlanda organizat de National Trust. Şi el, îi veni în minte, fusese în Irlanda în urmă cu vreo cinci-şase ani. Se dusese acolo pentru a investiga furtul unei argintării vechi de familie. Anumite amănunte interesante din acel caz îi stârniseră curiozitatea şi după ce – adăugă, ca de obicei, această paranteză în gândurile sale – Îşi îndeplinise cu succes misiunea, îşi rezervase câteva zile de relaxare, călătorind şi vizitând împrejurimile.

Nu-şi putea aminti acum grădina aceea pe care se dusese s-o vadă. Undeva, se gândi, nu departe de Cork. Killarney? Nu, nu Killarney. Undeva, nu departe de Bantry Bay. Şi-o aducea aminte deoarece era total diferită de cele pe care le considerase până atunci cele mai reuşite din aceste timpuri -grădinile castelelor din Franţa, frumuseţea formală a Versaillesului. Acolo, se gândi, se plimbase cu barca cu un mic grup de oameni. N-ar fi putut să urce în barcă dacă doi luntraşi puternici nu l-ar fi ridicat în ea. Vâsliseră către o insuliţă, nu foarte interesantă, se gândise Poirot, părându-i rău că se dusese. Avea picioarele reci şi ude, iar vântul pătrundea prin impermeabilul său. Ce frumuseţe, se gândea el, ce formalitate, ce aranjamente simetrice de mare frumuseţe se puteau găsi pe această insulă stâncoasă cu pomii ei rari? O greşeală… cu siguranţă o greşeală.

Acostaseră la un mic debarcader. Pescarii îl aduseră pe uscat cu aceeaşi pricepere de care dăduseră dovadă şi la plecare. Ceilalţi membri ai grupului o luaseră înainte, vorbind şi râzând. După ce îşi aranjase impermeabilul şi îşi legase din nou şireturile la pantofi, Poirot îi urmase, pe o potecă banală cu arbuşti, tufe şi copaci rari de ambele părţi. Un parc cât se poate de puţin interesant, se gândise.

Şi atunci, oarecum brusc, ieşiseră pe o terasă care cobora în trepte. Dedesubt, peisajul care i se dezvăluise i se păruse absolut magic. Ca şi cum spirite ale naturii, de care era plină poezia irlandeză, părăsiseră dealurile lor şi creaseră acolo, nu atât cu trudă şi sudoare, cât mişcând o baghetă magică, o grădină. Privise în jos la grădină. Frumuseţea ei, florile şi arbuştii, apa din fântână, poteca din jurul acesteia te vrăjeau, splendide şi întru totul neaşteptate. Se întrebase cum arătase înainte. Părea prea simetrică pentru o carieră de piatră. O groapă adâncă aici pe terenul înalt al insulei, dincolo de care se puteau vedea apele golfului şi dealurile din partea cealaltă cu coamele lor învăluite în ceaţă – o privelişte magică. Se gândi că, probabil, această grădină o fi făcut-o pe doamna Llewellyn-Smythe să-şi dorească una asemănătoare, să aibă plăcerea de a transforma o carieră abandonată dintr-un sat cochet, curăţel, dar comun şi convenţional din acea parte a Angliei.

Şi astfel îşi căutase tipul potrivit de sclav bine plătit care să-i accepte oferta. Îl găsise pe tânărul profesionist Michael Garfield şi îl adusese aici, îi dăduse o sumă generoasă şi îi construise o casă. Michael Garfield, se gândi Poirot, nu o dezamăgise.

Se duse şi se aşeză pe o bancă aşezată strategic. Îşi imagină cum ar arăta grădina scufundată primăvara. Erau fagi şi mesteceni cu scoarţa lor albă fărâmicioasă. Tufe de trandafiri albi, ienupăr pitic. Acum era toamnă, dar şi toamna încânta ochiul. Auriul şi roşul frunzelor, o floare-două, o cărare ce ducea la o alta şerpuitoare spre alte minunăţii. Erau tufe galbene de provenienţă spaniolă – Poirot nu era expert în denumirile florilor sau arbuştilor, îi plăceau doar trandafirii şi lalelele pe care le putea recunoaşte.

Dar tot ce creştea aici părea să fi crescut în voie. Nimic nu era aranjat sau forţat să crească într-un anumit loc. „Cu toate astea, se gândi Poirot, nu e chiar aşa. Totul a fost aranjat, totul a fost plănuit de la această mică plantă până la tufişul acela bogat care se ridică impunător cu frunzele sale aurii şi roşii. O, da. Totul a fost plănuit şi aranjat. Mai mult, aş zice, obligat să se supună.”

Se întrebă pe cine ascultaseră. Pe doamna Llewellyn-Smythe sau pe Michael Garfield? „Contează, îşi zise Poirot, contează.” Era sigur că doamna Llewellyn-Smythe era pricepută. Se ocupase de grădinărit mulţi ani, era, fără îndoială membră a Societăţii Regale de Horticultură, participa la expoziţii, consulta cataloage, vizita grădini. Plecase în călătorii în străinătate din pasiune pentru botanică. Ştia ce voia, spunea ce voia. Era oare suficient? Poirot se gândi că nu era chiar suficient. Ar fi putut să dea ordine grădinarilor şi s-ar fi asigurat că ordinele îi sunt îndeplinite. Dar putea – chiar putea – să vadă exact cu ochiul minţii cum ar fi arătat ordinele ei odată puse în practică? Nu în primul an al plantării lor, nici măcar în al doilea, dar lucruri pe care le-ar fi admirat doi ani mai târziu, trei ani mai târziu sau poate şase-şapte ani mai târziu. Michael Garfield, se gândi Poirot, Michael Garfield ştia ce dorea ea pentru că îi spusese ce voia, iar el ştia cum să transforme această carieră de piatră abandonată în ceva minunat, ca o oază înfloritoare din deşert. El plănuise şi realizase totul; nu se îndoia de bucuria de care e cuprins un artist căruia un client îi face o astfel de comandă. Aşa arăta pentru el un tărâm de vis ascuns într-un deal obişnuit şi cam urât şi care se va dezvolta aici. Arbuşti scumpi pentru care se vor completa cecuri importante, plante rare care vor putea fi obţinute doar prin bunăvoinţa unui prieten, dar şi lucruri simple, necesare, care nu ar costa aproape nimic. Primăvara chiar pe malul din stânga lui vor apărea ciuboţica-cucului, modestele lor frunze verzi adunate sus în mănunchi îi sugerau asta.

„În Anglia, îşi spuse Poirot, oamenii îţi arată răzoarele lor cu flori, te conduc să îţi arate trandafirii şi vorbesc la nesfârşit despre grădinile lor cu irişi şi, ca să-ţi demonstreze că apreciază una dintre marile frumuseţi ale Angliei, te duc acolo într-o zi când soarele străluceşte, fagii sunt înverziţi, iar dedesubt sunt zambile sălbatice. Da, este o privelişte minunată, dar mi-a fost arătată de prea multe ori. Prefer… „ Şirul gândurilor i se întrerupse încercând să se hotărască ce preferă. „O plimbare cu maşina pe drumurile din Devon. Un drum cu serpentine printr-o mare de ciuboţica-cucului de un galben pal, delicat şi fragil cu parfumul lor dulce, îmbietor, amăgitor, care reprezintă inconfundabilul miros al primăverii.

Aici nu se găsesc doar arbuşti rari. Se observă şi primăvara, şi toamna, mici ciclame sălbatice, apoi şofranul de toamnă. E un loc frumos.”

Se întrebă cum erau oamenii care locuiau acum în Quarry House. Le ştia numele: un colonel ieşit la pensie şi soţia sa, dar, cu siguranţă, Spence ar putea să-i povestească mai multe despre ei. Avea sentimentul că oricine era acum proprietarul nu o preţuia ca răposata doamnă Llewellyn-Smythe. Se ridică şi o luă pe potecă. Era o potecă nivelată cu atenţie, uşor de străbătut de o persoană în vârstă, fără trepte strâmte, obositoare, şi la câte o cotitură se găsea câte o bancă aparent rustică, dar mai puţin rustică decât ai fi crezut. De fapt, unghiul pentru spate şi pentru picioare era extrem de confortabil. Poirot se gândi: „Aş vrea să-l întâlnesc pe acest Michael Garfield. A făcut o treabă bună aici. Ştie meserie, e un proiectant talentat, a ales oameni cu experienţă pentru a-i îndeplini ordinele şi am impresia că a reuşit s-o facă pe patroană să creadă că planurile fuseseră în întregime ale ei. Dar nu cred că au fost doar ale ei. Majoritatea au fost ale lui. Da, mi-ar plăcea să-l cunosc. Dar mai e în căsuţă… Sau în bungalow-ul… Construit pentru el, bănuiesc… „

Privi uimit la mica depresiune ce se afla la picioarele sale, înconjurată de potecă până în partea cealaltă. Admiră un anume arbust cu crengi roşii şi aurii care înfăţişau ceva ce Poirot nu ştia dacă într-adevăr se afla acolo sau era doar efectul unei umbre, al soarelui şi al frunzelor.

„Oare ce văd? Se întrebă Poirot. E rezultatul unei vrăji? Ar putea fi. În locul ăsta, da. Văd o fiinţă umană?… Sau e… oare ce-o fi?” Mintea lui îl purtă spre nişte aventuri de acum mulţi ani, pe care le botezase „Muncile lui Hercule”. De fapt, se gândi, nu se afla într-o grădină englezească. Avea o atmosferă aparte. Încercă să se concentreze. Magică, precum o vrajă, frumoasă, copleşitor de frumoasă, dar sălbatică. Dacă ai regiza o scenă de teatru, ai avea propriile nimfe, fauni, frumuseţe grecească, şi ai avea teamă. Da, se gândi el, în această grădină scufundată există teamă. Ce-a zis sora lui Spence? Ceva despre o crimă care a avut loc în cariera de piatră cu ani în urmă? Pietrele fuseseră pătate de sânge, şi apoi crima fusese uitată, totul îngropat, venise Michael Garfield, proiectase şi construise o grădină de o frumuseţe rară şi o femeie mai în vârstă, care nu mai avea mulţi ani de trăit, îi dăduse banii pentru ea.

Acum văzu un tânăr stând de partea cealaltă a depresiunii, încadrat de frunze roşietice şi aurii, un tânăr de o frumuseţe ieşită din comun. Astăzi, oamenii nu se mai gândesc astfel la tineri. Se spune despre un tânăr că este sexy sau înnebunitor de atrăgător, iar aceste dovezi de preţuire sunt adesea justificabile. Un bărbat cu o faţă colţuroasă, un bărbat cu părul unsuros, nepieptănat, ale cărui trăsături sunt neobişnuite. Dacă spuneai, o spuneai apologetic, de parcă lăudai nişte calităţi de mult apuse. Fetele sexy nu-l mai doresc pe Orfeu cu lăuta sa, ci pe un cântăreţ de muzică pop cu o voce răguşită, ochi expresivi şi părul vâlvoi.

Poirot se ridică şi merse de-a lungul potecii. Când ajunse de cealaltă parte, tânărul ieşi dintre copaci să-l salute. Tinereţea părea că-l caracterizează, deşi Poirot observă că nu era chiar aşa de tânăr. Era trecut de treizeci de ani, se apropia de patruzeci. Avea un zâmbet foarte, foarte slab. Nu era un zâmbet de întâmpinare, ci mai degrabă unul de recunoaştere tacită. Era înalt, zvelt, cu trăsături de o mare perfecţiune pe care numai un sculptor antic le-ar fi putut realiza. Avea ochii negri, iar părul negru îi venea ca o scufie sau ca un coif din zale. Pentru o clipă, Poirot se gândi dacă el şi acest bărbat nu se întâlneau în toiul unei repetiţii pentru o reprezentaţie. „Dacă aşa stau lucrurile, se gândi Poirot, uitându-se la galoşii săi, eu, vai de mine! Trebuie să mă duc la garderobieră să mă echipez cum se cuvine.”

— Poate că am încălcat proprietatea, începu. Dacă e aşa, îmi cer scuze. Nu sunt de pe aici, am sosit ieri.

— Nu cred că se poate numi încălcare de domeniu. Vocea îi era foarte liniştită; era politicoasă, dar, curios, neinteresată, de parcă ar fi fost cu gândul undeva departe. Nu este chiar deschisă publicului, dar oamenii se mai plimbă pe aici. Bătrânul colonel Weston şi soţia lui nu se supără. S-ar supăra dacă s-ar produce vreo stricăciune, dar e puţin probabil.

— Nici o urmă de vandalism, remarcă Poirot, uitându-se în jurul lui. Nu se vede nimic nelalocul lui, nici măcar un coş pentru gunoaie. Asta e foarte neobişnuit, nu? Şi pare părăsit… Ciudat. Te-ai fi gândit ca pe aici să se plimbe îndrăgostiţii.

— Îndrăgostiţii nu vin pe aici, spuse tânărul. Se pare că dintr-un anumit motiv aduce ghinion.

— Sunteţi cumva arhitectul? Sau mă înşel?

— Mă cheamă Michael Garfield, spuse tânărul.

— Mi-am închipuit eu, zise Poirot. Arătă cu mâna în jurul lui. Dumneavoastră aţi făcut totul?

— Da.

— Este foarte frumos. Cumva, ţi se pare neobişnuit când ceva atât de frumos este construit, s-o spunem sincer, în această parte anostă a peisajului britanic. Vă felicit! Cred că sunteţi mulţumit de ceea ce aţi realizat.

— Mă întreb dacă cineva e vreodată mulţumit.

— Mi se pare că aţi făcut-o pentru doamna Llewellyn-Smythe. Cred că nu mai este printre noi. Acum e un colonel şi o doamnă Weston. Ei sunt proprietarii?

— Da. Au luat-o ieftin. Este o casă mare, masivă, greu de întreţinut – nu e ceea ce îşi doresc majoritatea oamenilor. Mi-a lăsat-o moştenire.

— Şi dumneavoastră aţi vândut-o?

— Da, am vândut-o.

— Dar nu şi Quarry Garden?

— Ba da. Am dat Quarry Garden împreună cu casa, practic le-am băgat-o pe gât, cum se spune.

— De ce? Se miră Poirot. Mi se pare interesant. Nu vă supăraţi dacă sunt puţin curios?

— Întrebările dumneavoastră nu sunt tocmai obişnuite.

— Nu întreb pentru fapte, ci pentru motive. De ce a făcut A aşa şi aşa? De ce B a făcut altceva? De ce a fost comportamentul lui C diferit de cel al lui A şi B?

— Ar trebui să staţi de vorbă cu un specialist, răspunse Michael. E o problemă – sau cel puţin asta ni se spune astăzi – de gene sau de cromozomi. Aranjamentul, tiparul şi altele.

— Tocmai aţi spus că nu sunteţi complet mulţumit fiindcă nimeni n-a fost vreodată. Cea care v-a angajat, patroana dumneavoastră, sau cum îi spuneaţi… A fost satisfăcută de această frumuseţe?

— Până la un anumit punct. Am văzut asta. Era uşor de mulţumit.

— Asta pare puţin probabil. Am aflat că avea peste şaizeci de ani. Şaizeci şi cinci cel puţin. Sunt oamenii de vârsta asta vreodată mulţumiţi?

— Am asigurat-o că tot ceea ce realizasem era conform instrucţiunilor, imaginaţiei şi ideilor ei.

— Şi aşa a fost?

— Mă întrebaţi serios?

— Nu, spuse Poirot. Nu, sincer să fiu, nu.

— Pentru a avea succes în viaţă, zise Michael Garfield, trebuie să faci ceea ce-ţi place, să-ţi satisfaci înclinaţiile artistice pe care le ai, dar trebuie să fii şi negustor… Să-ţi vinzi marfa. Altfel, eşti obligat să îndeplineşti ideile altora, într-o manieră care nu concordă cu cea personală. În general am pus în practică ideile mele şi le-am vândut, le-am negociat, mai bine zis, cu clientul care m-a angajat să-i îndeplinesc planurile şi intenţiile sale. Nu e o metodă greu de învăţat. Nu e o mare diferenţă între asta şi a-i vinde unui copil ouă cu coajă roşie în loc de albă. Clientul trebuie asigurat că sunt cele mai bune, cele mai potrivite. Esenţa vieţii la ţară. Să spunem, preferinţele pentru găini? Ouă maronii, de fermă, de la ţară. Nu le vinzi dacă spui: „Sunt doar ouă. Există o singură diferenţă între ele: sunt proaspete sau nu”.

— Sunteţi un tânăr neobişnuit, spuse Poirot. „Arogant”, adăugă în gând.

— Poate.

— Aţi făcut aici un loc foarte frumos. Aţi adăugat viziune pietrei brute, exploatate în interes industrial, fără grijă pentru ideea de frumos. V-aţi folosit imaginaţia şi aţi pus-o în practică, reuşind să adunaţi şi banii necesari pentru acest demers. Vă felicit. Toată stima mea. Stima unui om în vârstă care se apropie de sfârşitul unei munci de-o viaţă.

— Dar, deocamdată, sunteţi încă în activitate?

— Atunci ştiţi cine sunt?

Poirot era extrem de încântat. Îi plăcea ca oamenii să-l recunoască. Se temea că în ziua de azi mulţi nu mai puteau.

— Sunteţi pe urma petelor de sânge. Prin locurile acestea deja se ştie. E o comunitate mică, veştile circulă. O altă celebritate v-a adus aici.

— A, vă referiţi la doamna Oliver.

— Ariadne Oliver. O autoare de bestselleruri. Oamenii vor să discute cu ea, să afle ce părere are despre grevele studenţeşti, socialism, moda fetelor, libertatea sexuală şi multe alte lucruri care n-o privesc.

— Da, da, deplorabil, zise Poirot. Am observat că nu învaţă multe de la doamna Oliver. Află doar că îi plac merele. Asta se ştie de cel puţin douăzeci de ani, dar o tot repetă cu un zâmbet plăcut. Deşi, acum mă tem că nu-i mai plac.

— Merele v-au adus aici, nu?

— Merele de la o petrecere de Halloween, răspunse Poirot. Aţi fost la petrecere?

— Nu.

— Aţi avut noroc.

— Noroc? Michael Garfield repetă cuvântul uşor surprins.

— Să te numeri printre invitaţii la o petrecere unde s-a petrecut o crimă nu este o experienţă plăcută. Probabil n-aţi avut de-a face cu aşa ceva, dar credeţi-mă că aveţi noroc pentru că – Poirot îşi luă un aer aferat – il y a des ennuis, vous comprenez? Oamenii vor să afle ore, date, pun întrebări impertinente. O cunoşteaţi pe copilă?

— O, da. Familia Reynolds este foarte cunoscută prin părţile astea. Îi ştiu pe majoritatea celor care locuiesc pe aici. Ne ştim cu toţii, noi, cei din Woodleigh Common, deşi într-o măsură diferită. Câteva intimităţi, câteva prietenii, simple cunoştinţe şi aşa mai departe.

— Cum era Joyce?

— Era… Cum să vă spun?… Nu strălucea. Avea o voce cam neplăcută. Stridentă. Asta e tot ce îmi aduc aminte despre ea. Nu prea mă dau în vânt după copii. Cei mai mulţi mă plictisesc. Joyce mă plictisea. Când vorbea, povestea numai despre ea.

— Nu vi se părea curioasă? Michael Garfield păru uşor surprins.

— Nu cred. Aşa era?

— După părerea mea, oamenii care nu sunt curioşi nu sunt ucişi. Oamenii sunt ucişi pentru bani, de teamă sau din dragoste. Ai de unde să alegi, dar ai nevoie de un punct de pornire… Se opri şi se uită la ceas. Trebuie să plec. Am o întâlnire. Încă o dată, felicitările mele.

O luă pe drum în jos, păşind cu grijă pe potecă. Era bucuros că nu se încălţase cu pantofii strâmţi de lac.

Michael Garfield nu era singura persoană cu care avea să se întâlnească în acea zi, în grădina scufundată. Când ajunse jos, observă că trei poteci porneau în direcţii diferite. La capătul celei din mijloc, stând pe un trunchi răsturnat de copac, îl aştepta o fetiţă.

— Presupun că dumneavoastră sunteţi domnul Poirot, nu-i aşa?

Avea vocea limpede ca un clopoţel. Era o făptură delicată, încadrându-se de minune în grădina scufundată. O driadă sau un spiriduş.

— Aşa mă cheamă, spuse Poirot.

— Am venit să vă văd, spuse fetiţa. Veniţi să beţi ceaiul cu noi, nu?

— Cu doamna Buder şi cu doamna Oliver? Da.

— Exact, mămica şi mătuşa Ariadne. Adăugă oarecum severă: Aţi întârziat.

— Îmi pare rău. M-am oprit să stau de vorbă cu cineva.

— Da, v-am văzut. Aţi stat de vorbă cu Michael, nu?

— Îl cunoşti?

— Sigur. Locuim aici de mult. Îi cunosc pe toţi.

Poirot se întreba câţi ani avea. O întrebă, iar ea îi răspunse:

— Doisprezece ani. La anul mă duc la o şcoală cu internat.

— Te bucuri sau îţi pare rău?

— Nu ştiu ce să zic până nu ajung acolo. Nu cred că-mi mai place aici aşa cum îmi plăcea înainte. Adăugă: Cred că ar fi bine să veniţi cu mine, vă rog.

— Bineînţeles, bineînţeles. Îmi cer scuze pentru întârziere.

— O, nu contează.

— Cum te cheamă?

— Miranda.

— Ţi se potriveşte, spuse Poirot.

— Vă gândiţi la Shakespeare?

— Da. L-ai studiat la şcoală?

— Da. Domnişoara Emlyn ne citeşte din el. Am rugat-o pe mama să-mi citească mai mult. Îmi place. Sună minunat. A brave new world6. Nu există aşa ceva, nu-i aşa?

— Nu crezi în ea?

— Dumneavoastră credeţi?

— Întotdeauna există o lume minunată, spuse Poirot, dar numai pentru oamenii deosebiţi. Cei norocoşi. Cei care-şi creează această lume în sufletul lor.

— O, înţeleg, spuse Miranda, cu un aer de parcă ar vedea asta cu cea mai mare uşurinţă, deşi ceea ce putea să-şi imagineze îi stârni curiozitatea lui Poirot. Se întoarse, o luă pe potecă şi spuse: Pe aici, nu e departe. Putem intra prin gardul de la grădina noastră. Apoi privi peste umăr şi arătă cu degetul. Acolo, în mijloc, era fântâna.

— O fântână?

— Cu mulţi ani în urmă. Cred că e încă acolo, sub arbuşti, azalee şi altele. Ştiţi, a fost spartă. Oamenii au luat bucăţi din ea, dar nimeni n-a construit una nouă.

— Păcat.

— Nu ştiu, nu sunt sigură. Vă plac fântânile?

— Ça dépend, spuse Poirot.

— Ştiu puţină franceză, recunoscu Miranda. Înseamnă „depinde”, nu?

— Da, asta înseamnă. Pari foarte bine-crescută.

— Toată lumea e de părere că domnişoara Emlyn este o profesoară foarte bună. Este directoarea noastră. Este îngrozitor de severă şi cam posacă, dar ne spune lucruri extraordinar de interesante.

— Atunci înseamnă că este într-adevăr o profesoară bună, zise Hercule Poirot. Cunoşti locul ăsta foarte bine – se pare că ştii toate potecile. Vii des aici?

— O, da, e unul dintre locurile mele preferate de plimbare. Când vin aici, nimeni nu ştie unde sunt. Mă urc în copaci… Stau pe ramuri şi observ. Îmi place să privesc ce se întâmplă.

— Ce fel de lucruri?

— Cel mai adesea păsări şi veveriţe. Păsările sunt tare certăreţe, nu? Nu ca în poezia în care se spune că „păsările în cuibuşoarele lor se-mpacă”. Nu este adevărat, nu? Şi mă mai uit şi la veveriţe.

— Şi la oameni?

— Câteodată. Dar nu prea vin oameni pe aici.

— Mă întreb de ce?

— Cred că le e frică.

— De ce să le fie frică?

— Pentru că cineva a fost omorât aici cu mulţi ani în urmă. Înainte să se construiască grădina. La origini a fost o carieră şi apoi o balastieră sau ceva cu pietriş şi acolo au găsit-o.

Credeţi că este adevărată vechea zicală – „Te naşti să fii spânzurat sau înecat”?

— În prezent nimeni nu se naşte ca să fie spânzurat. În ţara asta nimeni nu mai este spânzurat.

— Dar în alte ţări sunt spânzuraţi. Îi spânzură pe străzi. Am citit în ziare.

— Aha. Crezi că e un lucru bun sau rău?

Răspunsul Mirandei nu fu strict la întrebare, dar lui Poirot i se păru mulţumitor.

— Joyce a fost înecată. Mămica n-a vrut să-mi spună, dar este o prostie, nu? Am doisprezece ani.

— Erai prietenă cu Joyce?

— Da. A fost, într-un fel, o prietenă foarte bună. Uneori îmi povestea lucruri interesante. Despre elefanţi şi rajahi. Odată a fost în India. Mi-ar plăcea să mă duc în India. Eu şi Joyce ne spuneam toate secretele. Eu, spre deosebire de mămica, nu prea am ce să povestesc. Ştiţi, mămica a fost în Grecia. Acolo s-a cunoscut cu mătuşa Ariadne, dar pe mine nu m-a luat.

— Cine ţi-a povestit despre Joyce?

— Doamna Perring, bucătăreasa noastră. Stătea de vorbă cu doamna Minden, care vine la curăţenie. Cineva a ţinut-o cu capul într-o găleată plină cu apă.

— Ai idee cine ar fi putut fi?

— Nu cred. Ele nu păreau să ştie, dar, sincer, sunt cam prostuţe.

— Tu ştii, Miranda?

— N-am fost acolo. Mă durea gâtul şi aveam temperatură, aşa că mămica nu m-a luat la petrecere. Dar cred că ştiu. Pentru că a fost înecată. De aceea v-am întrebat dacă oamenii se nasc ca să moară înecaţi. Trecem pe aici, prin gardul viu. Aveţi grijă la haine.

Poirot o urmă. Intrarea prin gardul viu dinspre Quarry Garden era mai potrivită pentru silueta subţire de spiriduş a călăuzei sale…

— De fapt era chiar largă pentru ea. Oricum, fu grijulie cu Poirot, avertizându-l în legătură cu tufişurile cu spini şi dând la o parte ceea ce se putea agăţa de el. Ieşiră într-un loc din grădină aflat lângă un morman de bălegar şi o luară pe după o construcţie abandonată, având forma unui castravete, unde se aflau două tomberoane. De acolo, printr-o grădiniţă cu trandafiri, se ajungea cu uşurinţă la bungalow. Miranda îl conduse printr-o uşă glisantă, anunţând cu modestia şi mândria unui colecţionar care tocmai procurase un specimen rar de cărăbuş.

— L-am adus.

— Miranda, doar nu l-ai adus prin gardul viu, nu? Trebuie să ocoleşti pe potecă, pe la intrarea laterală.

— Asta e drumul cel mai bun, spuse Miranda. Rapid şi scurt.

— Şi bănuiesc că mult mai neplăcut.

— Am uitat, zise doamna Oliver. V-am prezentat prietenei mele, doamna Butler, nu?

— Bineînţeles. La poştă.

Prezentarea respectivă fusese o chestiune de câteva momente, la o coadă în faţa ghişeului. Acum, Poirot putea s-o studieze pe prietena doamnei Oliver mai îndeaproape, înainte nu remarcase decât o femeie subţire cu o eşarfă pe cap şi un impermeabil. Judith Buder avea vreo treizeci şi cinci de ani şi, dacă fiica ei semăna cu o driadă sau o nimfă a pădurii, Judith aducea mai mult cu o fiinţă a apelor. Ar fi putut fi o fecioară a Rinului. Părul ei lung şi blond îi atârna liber pe umeri, avea trupul delicat, o faţă lungă cu obraji supţi, ochi mari, verzi precum marea, tiviţi cu gene lungi.

— Mă bucur nespus că vă pot mulţumi cum se cuvine, Monsieur Poirot, spuse doamna Butler. A fost frumos din partea dumneavoastră să veniţi aici, când v-a rugat Ariadne.

— Când prietena mea, doamna Oliver, mă roagă să fac ceva, întotdeauna trebuie să mă supun, răspunse Poirot.

— Ce prostie! Exclamă doamna Oliver.

— Ea e sigură, foarte sigură, că veţi descoperi totul despre afacerea asta îngrijorătoare. Miranda, dragă, te duci până la bucătărie? Găseşti plăcintele pe tava de deasupra cuptorului.

Miranda dispăru. Plecând, îi zâmbi mamei sale, cu un aer cunoscător, parcă spunând: „Mă îndepărtează pentru câteva momente.

— Am încercat să nu afle, spuse mama Mirandei, despre lucrul îngrozitor care s-a petrecut, dar cred că de la bun început n-aveam şanse de reuşită.

— Într-adevăr, admise Poirot. Nimic nu circulă mai repede într-o localitate decât o ştire despre un dezastru, mai ales despre o nenorocire. Şi oricum, adăugă el, nu poţi trece prin viaţă fără să ştii ce se întâmplă în jurul tău. Iar copiii par foarte atenţi la lucrurile astea.

— Nu ştiu dacă Burns sau Sir Walter Scott a afirmat undeva: „Există un individ printre voi care ia notiţe”, spuse doamna Oliver, şi el ştia cu siguranţă despre ce vorbea.

— Joyce Reynold şi-a notat, în mod sigur, ceea ce părea a fi o crimă, sugeră doamna Buder. E greu de crezut.

— Credeţi că Joyce a observat?

— Adică să fi văzut aşa ceva şi să nu fi vorbit mai devreme despre asta? Nu prea-i stătea în fire.

— Primul lucru pe care toată lumea mi-l spune aici, zise Poirot pe un ton blând, este că Joyce Reynolds era o mincinoasă.

— E posibil ca un copil să inventeze ceva şi apoi acest lucru să se adeverească, sublinie Judith Buder.

— Acesta reprezintă punctul central de unde pornim, spuse Poirot. Joyce Reynolds a fost, fără îndoială, ucisă.

— Şi aţi pornit. Probabil ştiţi deja totul despre asta, comentă doamna Oliver.

— Madame, nu mă întrebaţi lucruri imposibile. Întotdeauna vă grăbiţi.

— De ce nu? În ziua de azi nimeni n-ar obţine nimic dacă nu s-ar grăbi.

Chiar atunci Miranda se întoarse cu un platou cu plăcinte.

— Să le pun aici? Cred că aţi terminat de vorbit până acum, nu? Sau vreţi să vă mai aduc ceva de la bucătărie?

O undă de ironie putea fi detectată în tonul ei. Doamna Butier luă un ceainic georgian din argint, deschise samovarul electric pe care îl stinsese înainte de a începe să fiarbă, îl turnă în ceainic şi servi ceaiul. Miranda împărţi plăcintele calde şi sandviciuri cu castraveţi cu o eleganţă desăvârşită.

— Eu şi Ariadne ne-am întâlnit în Grecia, spuse Judith.

— Am căzut în mare, povesti doamna Oliver, când ne întorceam de pe una dintre insule. Se stricase vremea, iar marinarii întotdeauna strigă „săriţi” când pericolul nu este chiar atât de aproape, dar tu nu crezi că se poate întâmpla ceva, aşa că oscilezi, îţi pierzi calmul şi sari când pare să se apropie, şi, desigur, atunci se îndepărtează. Luă o pauză să-şi tragă sufletul. Judith m-a pescuit şi între noi s-a creat un fel de legătură, nu?

— Într-adevăr, aşa e, recunoscu doamna Butler. Unde mai pui că îmi place numele tău de botez. Ţi se potriveşte de minune.

— Da, cred că e un nume grecesc. Ştii, e al meu, nu e un pseudonim literar. Dar n-am păţit niciodată nimic de genul Ariadnei. N-am fost abandonată pe o insulă grecească de către iubitul meu sau ceva asemănător.

Poirot îşi duse mâna la mustaţă pentru a ascunde zâmbetul, imaginându-şi-o pe doamna Oliver în postura unei fecioare grecoaice abandonate.

Nu putem trăi cu toţii la înălţimea numelor noastre, spuse doamna Buder.

— Aşa e. Nu mi te închipui tăindu-i capul iubitului tău. Aşa s-a întâmplat cu Iudita şi Olofern7, nu-i aşa?

— A fost datoria ei patriotică, zise doamna Butler, pentru care, dacă-mi aduc bine aminte, a fost foarte lăudată şi răsplătită.

— Nu-mi aduc prea bine aminte de Iudita şi de Olofern. E o scriere apocrifă, nu? Dacă stai bine şi te gândeşti, oamenii dau copiilor nişte nume foarte ciudate… Cine a fost cel care a bătut nişte cuie în capul cuiva? Iaela sau Sisera8. Niciodată nu-mi aduc aminte care e bărbatul şi care e femeia. Cred că Iaela. Nu cred că a fost botezat vreun copil, Iaela.

— Ea i-a pus untul în faţă pe un platou regesc, spuse Miranda, oprindu-se să ia tava pentru ceai.

— Nu te uita la mine, i se adresă Judith Buder prietenei sale. N-am învăţat-o eu apocrifa pe Miranda. Ştie de la şcoală.

— Destul de neobişnuit pentru şcolile de astăzi, nu crezi? Întrebă doamna Oliver. În schimb, le predau etica.

— Nu şi doamna Emlyn, adăugă Miranda. Dânsa consideră că dacă ne ducem azi la biserică, auzim versiunea modernă a Bibliei care nu are nici o valoare literară. Ar trebui măcar să ştim proza rafinată şi versurile albe din versiunea autorizată. Mi-a plăcut foarte mult povestea cu Iaela şi Sisera, adăugă ea. Nu e ceva ce m-aş fi gândit să fac, spuse meditativ. Mă refer la bătutul unui ţăruş în capul cuiva când acesta doarme.

— Sper că nu, spuse mama ei.

— Şi cum ai scăpa de duşmanii tăi, Miranda? Întrebă Poirot.

— Aş fi foarte amabilă, spuse Miranda pe un ton uşor contemplativ. Ar fi mai greu, dar prefer asta pentru că nu-mi place să rănesc oamenii. Aş folosi un drog care să-i eutanasieze. Ar adormi, ar visa frumos şi nu s-ar mai trezi. Ridică nişte ceşti şi platoul pentru pâine şi unt. Mami, le spăl eu, dacă vrei să-i arăţi grădina domnului Poirot. Mai sunt câţiva trandafiri Queen Elizabeth la capătul aleii. Ieşi din cameră ducând cu grijă tava de ceai.

— Miranda e un copil extraordinar, spuse doamna Oliver.

— Aveţi o fiică foarte frumoasă, madame, zise Poirot.

— Da, acum este frumoasă. Dar nu ştii cum vor arăta când vor creşte mari. Se îngraşă şi arată ca nişte purceluşi. Dar acum… Acum e precum o nimfă din pădure.

— Nu-i de mirare că îndrăgeşte Quarry Garden de lângă casă.

— Uneori îmi doresc să nu-i fi plăcut atât de mult. Începi să te nelinişteşti din cauza celor care rătăcesc prin locuri retrase, chiar dacă sunt persoane apropiate sau săteni. În ziua de azi toţi se tem. De aceea… De aceea, Monsieur Poirot, trebuie să aflaţi de ce i s-a întâmplat această nenorocire lui Joyce. Pentru că până nu aflăm cine a fost nu ne vom simţi în siguranţă nici o clipă… Mă refer la copiii noştri. Ariadne, condu-l, te rog frumos, pe Monsieur Poirot în grădină. Vin şi eu imediat.

Luă farfuria şi cele două ceşti rămase şi se duse în bucătărie. Poirot şi doamna Oliver ieşiră prin uşa glisantă. Mica grădină arăta ca majoritatea grădinilor în prag de toamnă. Mai rămăseseră nişte tulpini de splinuţe şi margarete într-un colţ şi câţiva trandafiri Queen Elizabeth care îşi ţineau mândri în sus capetele lor roz. Doamna Oliver se îndreptă repede spre o bancă de piatră, se aşeză şi îi făcu semn lui Poirot să ia loc lângă ea.

— Zicea că o consideri pe Miranda o nimfa de pădure. Ce părere ai despre Judith?

— Cred că pe Judith ar fi trebuit s-o cheme Ondine, zise Poirot.

— Un spirit al apelor, da. Da, zici că de-abia a ieşit din Rin sau din mare, sau dintr-un lac de pădure. Părul ei arată de parcă a fost scufundat în apă. Cu toate astea, nu-i nimic ciudat sau smintit la ea, nu-i aşa?

— Este o femeie încântătoare, spuse Poirot.

— Ce părere ai despre ea?

— Încă n-am avut timp să mă gândesc. Cred că este frumoasă şi atrăgătoare, dar ceva o nelinişteşte.

— Da, cum să nu?

— Ceea ce aş vrea, madame, e să-mi spui ce ştii sau ce părere ai despre ea.

— Ei bine, am ajuns s-o cunosc destul de bine în croazieră. Ştii, poţi să-ţi mai faci doi-trei prieteni apropiaţi. Ceilalţi îţi plac, dar nu te mai deranjezi să-i mai vezi. Dar doi-trei, da. Judith a fost una dintre persoanele pe care am vrut să le revăd.

— Nu o cunoşteai înainte de croazieră?

— Nu.

— Dar ştii ceva despre ea?

— Doar lucruri obişnuite. E văduvă, zise doamna Oliver. Soţul ei a murit de mult – era pilot. Şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină. Un camion a virat de pe şoseaua principală din apropiere pe drumul de ţară, într-o seară, sau ceva asemănător. Îmi imaginez că a lăsat-o fără nici un sfanţ. A fost distrusă. Nu-i place să vorbească despre el.

— Miranda e singurul ei copil?

— Da. Judith lucrează ca secretară cu jumătate de normă, dar nu are o slujbă stabilă.

— Îi ştia pe cei care locuiau la Quarry House?

— Pe bătrânul colonel şi pe doamna Weston?

— Mă refer la fosta proprietară, doamna Llewellyn-Smythe.

— Cred că da. Parcă am auzit-o menţionând numele ăsta. Dar a murit acum vreo doi-trei ani, aşa că nu se prea mai vorbeşte despre ea. Nu îţi ajung cei vii? Întrebă doamna Oliver oarecum iritată.

— Sigur că nu, răspunse Poirot. Trebuie să-i cercetez şi pe cei care au murit sau au dispărut.

— Cine a dispărut?

— Fata au pair, răspunse Poirot.

— Da, dar dispar mai mereu, nu-i aşa? Întrebă doamna Oliver. Adică, vin pe aici, câştigă bani şi apoi se duc direct la spital pentru că sunt însărcinate şi au un copil pe care îl botează Auguste, sau Hans, sau Boris, sau vreun nume asemănător. Sau vin să se mărite, sau aleargă după vreun tânăr de care sunt îndrăgostite. N-o să-ţi vină să crezi ce lucruri îmi povestesc prietenii! Fetele astea par a fi un dar ceresc pentru mamele epuizate şi nu vrei niciodată să te desparţi de ele, dar ori îţi fură ciorapii… Ori sunt omorâte… Se opri. O! Exclamă.

— Nu-ţi face griji, spuse Poirot. Se pare că nu există nici un motiv ca o fată au pair să fie ucisă… Dimpotrivă.

— Ce vrei să spui prin „dimpotrivă”? Nu are sens.

— Poate că nu. Şi totuşi…

Îşi scoase carneţelul şi notă ceva.

— Ce scrii acolo?

— Câteva lucruri care s-au petrecut în trecut.

— Trecutul pare să nu îţi dea pace.

— Trecutul e tatăl prezentului, rosti Poirot pe un ton sentenţios. Îi întinse carneţelul. Vrei să vezi ce-am notat?

— Bineînţeles că vreau. S-ar putea să nu aibă nici un înţeles pentru mine. Lucrurile pe care dumneata le găseşti importante şi le notezi, mie nu îmi spun nimic.

Luă micul carneţel negru.

„Decese: doamna Llewellyn-Smythe (bogată). Janet White (profesoară). Funcţionarul unor avocaţi – Înjunghiat, fost condamnat pentru fals.”

Dedesubt era scris: „Fata de la operă dispare”.

— Care fată de la operă?

— Este cuvântul folosit de prietena mea, sora lui Spence, pentru ceea ce noi doi numim o fată au pair.

— De ce o fi dispărut?

— Pentru că, probabil, era pe punctul de a da socoteală în faţa justiţiei.

Poirot arătă cu degetul spre următoarea însemnare. Cuvântul era simplu: „Fals”, urmat de două semne de întrebare.

— Fals? Se miră doamna Oliver. De ce fals?

— Asta am întrebat şi eu. De ce fals?

— Ce fel de fals?

— Un testament a fost falsificat sau, mai bine zis, codicilul unui testament. Un testament în favoarea fetei au pair.

— Influenţă nefastă? Sugeră doamna Oliver.

— Falsul e ceva mult mai serios decât influenţa nefastă, zise Poirot.

— Nu văd ce legătură are asta cu uciderea bietei Joyce.

— Nici eu, admise Poirot. Dar, de aceea e interesant.

— Care e următorul cuvânt? Nu pot să-l citesc.

— Elefanţi”.

— Nu înţeleg legătura.

— S-ar putea să aibă, crede-mă, s-ar putea să aibă! Se ridică. Acum trebuie să plec. Te rog să mă scuzi faţă de gazda noastră pentru că am plecat fără să-mi iau rămas-bun. Mi-a făcut plăcere să le cunosc pe ea şi pe fiica ei cea frumoasă şi deosebită. Spune-i să aibă grijă de copil.

— Mama mi-a spus să nu mă joc niciodată cu copiii în pădure”, cită doamna Oliver. La revedere! Dacă îţi place să fii misterios, bănuiesc că o să fii în continuare. Nici măcar nu mi-ai spus ce intenţionezi să faci.

— Mâine-dimineaţă am o întâlnire cu domnii Fullerton, Harrison şi Leadbetter în Medchester.

— De ce?

— Să discutăm despre fals şi alte probleme.

— Şi apoi?

— Vreau să stau de vorbă cu anumiţi oameni care au fost prezenţi.

— La petrecere?

— Nu… la pregătirile pentru petrecere.