Capitolul 12

Sediul firmei avocaţilor Fullerton, Harrison şi Leadbetter era tipic pentru o astfel de instituţie cu tradiţie şi foarte respectabilă. Timpul lăsase urme vizibile. Nu mai existau Harrisoni şi nici Leadbetteri. Era un domn Atkinson, un tânăr domn Cole şi, încă prezent, domnul Jeremy Fullerton, partenerul senior.

Un bărbat subţire, acest domn Fullerton, cu o faţă impasibilă, o voce uscată de avocat şi ochi neobişnuit de perspicace, îşi ţinea mâna pe o foaie de hârtie cu câteva cuvinte pe care tocmai le citise. Le mai citi o dată pentru a se asigura că înţelesese sensul lor. Apoi privi spre omul care îi fusese prezentat.

— Monsieur Hercule Poirot?

Îşi făcu o părere despre vizitator. Un bărbat mai în vârstă, străin, îmbrăcat foarte spilcuit, încălţat cu pantofi de lac care îi erau – ghici domnul Fullerton dintr-o privire – prea strâmţi. Semne vagi de durere îi apăreau deja la colţurile ochilor. Un dandy, un filfizon, un străin recomandat, dintre toţi oamenii, de către inspectorul Henry Raglan de la Divizia de Investigaţii Criminalistice şi, de asemenea, de comisarul Spence (pensionar) de la Scodand Yard.

— Comisarul Spence, ei? Murmură domnul Fullerton. Fullerton îl cunoştea pe Spence. Un bărbat care făcuse treabă bună la vremea sa, fusese foarte apreciat de superiori. Amintiri vagi îi trecură prin minte. Un caz remarcabil, mai deosebit decât păruse, un caz clar şi limpede. Desigur! Îşi aduse aminte că nepotul său, Robert, avusese de-a face cu el, fusese avocat. Un ucigaş psihopat, un om care nu se sinchisea să încerce să se apere, un om care voia cu tot dinadinsul să fie spânzurat (căci pe atunci îi spânzurau). Nu se dădeau cincisprezece ani sau un număr indefinit de ani în închisoare. Nu. Primeai pedeapsa capitală… Păcat că s-a renunţat la ea, aşa se gândea cu răceală domnul Fullerton. Tinerii infractori din ziua de azi cred că nu riscă prea mult dacă atacul se soldează cu moartea cuiva. După ce ai omorât victima, nu mai rămâne nici un martor care să te identifice.

Spence condusese ancheta, un tip calm, tenace, care insistase tot timpul că nu acela era făptaşul. Şi, într-adevăr, nu îl prinseseră pe vinovat, iar persoana care descoperise că prinseseră pe cine nu trebuia era un fel de amator, un străin. Un detectiv pensionat din politia belgiană. Mai tânăr pe atunci. Acum probabil senil, reflectă domnul Fullerton, dar totuşi, trebuia să fie prudent. I se cereau informaţii, informaţii care, până la urmă, n-ar fi reprezentat o greşeală să le ofere, din moment ce nu vedea în ce măsură informaţiile sale puteau fi de folos în această anchetă – uciderea unui copil.

Domnul Fullerton se gândea că şi-ar fi putut face o idee despre cel care comisese crima, dar nu era atât de sigur pe cât ar fi vrut, deoarece erau cel puţin trei suspecţi în acest caz. Oricare dintre cei trei tineri iresponsabili ar fi putut fi făptaşul. Cuvintele i se învălmăşeau prin minte. Retardaţi mintal. Examen psihiatric. Aşa s-ar fi terminat întreaga afacere, fără îndoială. Cu toate astea, să îneci un copil la o petrecere – asta era cu totul altceva faţă de nenumăraţii şcolari care nu ajungeau acasă, care acceptaseră să se urce într-o maşină străină, deşi fuseseră avertizaţi de nenumărate ori să refuze, care fuseseră găsiţi într-un crâng din apropiere sau într-o carieră de piatră. O carieră de piatră… Când se întâmplase asta? Acum mulţi, mulţi ani. Toate astea îi luară câteva minute după care domnul Fullerton tuşi uşor astmatic şi spuse:

— Monsieur Hercule Poirot, cu ce vă pot ajuta? Cred că e în legătură cu fetiţa asta, Joyce Reynolds. Urâtă treabă, foarte urâtă. Nu prea văd eu ce v-aş fi de folos. Ştiu doar câteva lucruri.

— Dar, mi s-a spus că sunteţi avocatul familiei Drake.

— O, da, da. Hugo Drake, sărmanul băiat. Un tip foarte amabil. Îi cunosc de ani de zile, încă de când au cumpărat Apple Trees şi s-au mutat aici. Trist, poliomielită… A luat-o când se aflau în vacanţă, în străinătate. Din punct de vedere mintal, nu avea nimic. E trist când i se întâmplă unui bărbat care a dus o viaţă sportivă, care era bun la jocuri şi câte altele. Da, e dureros să ştii că ai rămas invalid pe viaţă.

— Din câte ştiu, v-aţi ocupat şi de problemele juridice ale doamnei Llewellyn-Smythe.

— Mătuşa, da. O femeie într-adevăr remarcabilă. S-a stabilit aici după ce a început să aibă probleme cu sănătatea, pentru a fi mai aproape de nepot şi de soţia acestuia. A cumpărat casa aia albă cât un elefant, Quarry House. A plătit mai mult decât făcea, dar banii nu o interesau. Era foarte bogată. Putea să găsească una mult mai plăcută, dar cariera de piatră o fascina. A angajat un arhitect peisagist, un foarte bun profesionist. Un flăcău frumos, cu părul lung, dar care ştia ce face. A dat lovitura cu grădina din carieră. Şi-a făcut o reputaţie, a apărut în revista Homes and Gardens. Da, doamna Llewellyn-Smythe se pricepea să-şi aleagă oamenii. Nu a fost vorba de un tânăr frumos care i-a devenit protégé. Unele femei mai în vârstă se prostesc, dar acest flăcău e deştept şi printre cei mai buni din breasla sa. Doamna Llewellyn-Smythe a murit acum aproape doi ani.

— Subit.

Fullerton îl privi pătrunzător pe Poirot.

— Nu, n-aş zice chiar asta. Avea probleme cu inima şi doctorii i-au recomandat să nu facă efort, dar era genul de femeie căreia nu-i puteai impune nimic. Nu era ipohondră. Tuşi şi continuă: Dar se pare că ne îndepărtăm de la subiectul pentru care aţi venit să staţi de vorbă cu mine.

— Nu chiar, spuse Poirot, deşi mi-ar plăcea, dacă îmi permiteţi, să vă întreb câteva lucruri despre o chestiune cu totul diferită. Câteva informaţii despre unul dintre angajaţii dumneavoastră, pe nume Lesley Ferrier.

Domnul Fullerton îl privi oarecum surprins.

— Lesley Ferrier? Să văd. Ştiţi, aproape îi uitasem numele. Da, da, desigur. Cel care a fost înjunghiat, nu-i aşa?

— Acesta e omul la care mă refer.

— Nu cred că vă pot povesti prea multe despre el. S-a întâmplat cu ceva timp în urmă. A fost înjunghiat într-o seară lângă Green Swan. Nimeni n-a fost arestat. Îndrăznesc să spun că politia bănuia cine o făcuse, dar n-au fost găsite probe.

— Motivul a fost unul sentimental? Întrebă Poirot.

— O, da, sunt aproape sigur. Din gelozie. Se încurcase cu. O femeie măritată. Soţul ei avea o cârciumă. Green Swan, în Woodleigh Common. Un local fără pretenţii. Apoi, se pare că tânărul Lesley a început să curteze o altă fată… Sau mai multe, aşa se spunea. Era genul căruia îi plăceau fetele. A intrat în bucluc o dată sau de două ori.

— Eraţi mulţumit de el ca angajat?

— L-aş descrie mai degrabă ca pe unul satisfăcător. Avea calităţile lui. Ştia cum să se poarte cu clienţii şi se pregătea cu conştiinciozitate, numai dacă ar fi dat mai multă atenţie poziţiei pe care o deţinea şi dacă ar fi ţinut mai mult la felul cum se comporta… ar fi fost de preferat să nu se încurce cu fetele, una după alta, majoritatea îi erau inferioare ca poziţie socială. A avut loc un scandal într-o seară la Green Swan, iar Lesley Ferrier a fost înjunghiat în drum spre casă.

— Să fi fost una dintre fete sau doamna Green Swan? Ce părere aveţi?

— Nu e un caz în care să ştii ceva precis. Cred că poliţia a considerat că a fost vorba de gelozie… Dar… Ridică din umeri.

— Dar nu sunteţi sigur?

— O, se mai întâmplă, spuse domnul Fullerton. „Nici iadul nu e atât de furios ca o femeie umilită”.9 Citatul ăsta se aude mereu la tribunal. Uneori este adevărat.

— Dar înţeleg că dumneavoastră personal nu sunteţi absolut sigur că aşa se prezintă situaţia în acest caz.

— Păi, aş fi vrut mai multe dovezi. Şi cei de la poliţie ar fi preferat mai multe dovezi, dar cred că procurorul a lăsat-o baltă.

— Ar fi putut fi cu totul altceva?

— O, da. Sunt mai multe teorii. Ferrier nu era o fire prea stabilă. Bine-crescut. O mamă drăguţă – văduvă. Tatăl nu prea de soi. A scăpat la mustaţă din câteva încurcături. Mare ghinion pe soţia lui. Tânărul nostru îi semăna în unele privinţe tatălui. A avut de-a face o dată sau de două ori cu un grup cam suspect. I-am acordat totuşi încredere. Era încă tânăr, dar l-am avertizat că se înhăita cu cine nu trebuia. Cu oameni implicaţi îndeaproape în tranzacţii dubioase la limita legii. Sincer să fiu, dacă nu era mama sa, nu l-aş fi ţinut. Era tânăr, capabil, i-am dat un avertisment sau două, sperând să-şi facă efectul, dar sunt atât de multe tentaţii în ziua de azi. Şi au tot crescut în ultimii zece ani.

— Credeţi că cineva l-a şantajat cu ceva?

— E foarte posibil. Grupările astea, bande este un cuvânt cam melodramatic… Îţi asumi un anumit risc când intri în ele. Dacă ţi se năzare să te retragi, atunci un cuţit înfipt în spate nu e ceva neobişnuit.

— N-a existat nici un martor?

— Nu. Nimeni n-a văzut nimic. Sigur că nu. Oricine a acceptat s-o facă şi-ar fi aranjat totul. Un alibi la ora şi la locul potrivit etc.

— Cineva ar fi putut să vadă. Cineva la care nu s-ar fi aşteptat nimeni. Un copil, de exemplu.

— În toiul nopţii? Pe lângă Green Swan? Nu e o idee credibilă, Monsieur Poirot.

— Un copil, insistă Poirot, care ar putea să-şi amintească. Un copil care se întorcea acasă de la o prietenă. Poate că era aproape de casa ei. Ar fi putut merge pe o potecă şi să fi văzut ceva prin gardul viu.

— Zău, Monsieur Poirot, ce imaginaţie aveţi! Ceea ce-mi spuneţi mi se pare puţin probabil.

— Mie nu mi se pare imposibil. Copiii văd multe lucruri. Îi găseşti pe unde nu te aştepţi.

— Dar, cu siguranţă, când ajung acasă povestesc tot ce au văzut.

— Poate că nu, îl contrazise Poirot. Poate că nu au fost siguri de ceea ce au văzut. Mai ales dacă ceea ce au văzut i-a speriat puţin. Copiii nu se duc întotdeauna acasă şi povestesc un accident de pe stradă sau vreo scenă neaşteptată de violenţă la care au asistat. Copiii îşi păstrează secretele foarte bine. Le păstrează şi se gândesc la ele. Câteodată le place să ştie un secret pe care-l ţin doar pentru ei.

— Le-ar povesti mamelor lor, insistă domnul Fullerton.

— Nu sunt sigur de asta, zise Poirot. Din experienţă am învăţat că sunt foarte multe lucruri pe care copiii nu le spun mamelor lor.

— Pot să ştiu de ce vă interesează aşa de mult cazul lui Lesley Ferrier? Regretabila moarte violentă a unui tânăr, cum, din păcate, sunt multe altele printre noi.

— Nu ştiam nimic despre el. Dar voiam să aflu ceva despre el pentru că moartea lui violentă a survenit nu cu mulţi ani în urmă. Asta m-ar interesa.

— Ştiţi, domnule Poirot, îi spuse domnul Fullerton, uşor provocator, nu înţeleg de ce aţi venit la mine şi ce anume vă interesează? Doar nu credeţi că există vreo legătură între moartea lui Joyce Reynolds şi cea a unui tânăr promiţător, implicat în vagi activităţi infracţionale, care a murit acum câţiva ani.

— Putem bănui orice, spuse Poirot. Trebuie să cercetăm mai îndeaproape.

— Scuzaţi-mă, dar lucrul de care ai nevoie în orice crimă este dovada.

— Probabil că aţi aflat că fetiţa moartă, Joyce, a fost auzită de mai mulţi martori spunând că ea, cu propriii ochi, văzuse o crimă.

— Într-un loc ca acesta, spuse Fullerton, auzi de obicei orice zvon care circulă. Dacă îmi permiteţi să adaug, îl auzi într-o formă atât de exagerată, încât nu îţi vine să crezi.

— Şi asta, admise Poirot, este adevărat. Joyce avea treisprezece ani. O copilă de nouă ani şi-ar fi amintit de ceea ce a văzut – un accident cu fugă de la locul faptei, o luptă sau o încăierare cu cuţite într-o noapte, sau o profesoară strangulată – toate aceste lucruri şi-ar lăsa amprenta asupra unei copile, despre care aceasta nu ar vrea să vorbească, fiind nesigură de ceea ce a văzut, dar la care s-ar putea gândi. Posibil să fi uitat de asta până când s-a întâmplat ceva ce i-a adus aminte. Sunteţi de acord că aşa s-o fi petrecut?

— O, da, da, dar… Mi se pare o supoziţie extrem de fantezistă.

— Din câte am înţeles, a mai dispărut de aici şi o fată străină. O chema Olga sau Sonia… Nu sunt sigur de numele ei de familie.

— Da, într-adevăr. Olga Seminoff.

— O persoană nu prea de încredere?

— Nu.

— A fost însoţitoarea sau infirmiera doamnei Llewellyn-Smythe, nu? Cea pe care tocmai mi-aţi descris-o? Mătuşa doamnei Drake…

— Da. A avut mai multe fete în slujba ei – şi alte două fete străine; cu una s-a certat aproape imediat şi încă una care era drăguţă, dar îngrozitor de proastă. Doamna Llewellyn-Smythe nu prea-i înghiţea pe proşti. Olga, ultima ei achiziţie, părea să-i convină foarte mult. Nu era, dacă-mi aduc bine aminte, o fată prea frumoasă. Era scundă, cam îndesată, încăpăţânată, iar vecinii nu prea o înghiţeau.

— Dar doamna Llewellyn-Smythe o plăcea, sugeră Poirot.

— Se ataşase foarte mult de ea, aşa se părea la un moment dat.

— Da, într-adevăr.

Sunt conştient că nu vă spun ceva ce nu ştiţi deja, comentă domnul Fullerton. Chestiile astea circulă ca vântul.

— Am înţeles că doamna Llewellyn-Smythe i-a lăsat o sumă foarte mare de bani acelei fete.

— A fost ceva foarte surprinzător, povesti domnul Fullerton. Doamna Llewellyn-Smythe nu-şi schimbase de mulţi ani dispoziţiile testamentare, cu excepţia adăugării unor donaţii sau schimbării vreunui destinatar, ca urmare a decesului acestuia. Cred că vă spun ceva ce deja ştiţi, dacă vă interesează problema. Mare parte a averii o lăsase întotdeauna nepotului ei, Hugo Drake, şi soţiei acestuia, care îi era vară primară şi deci tot o nepoată a doamnei Llewellyn-Smythe. Dacă unul din ei ar fi murit înaintea ei, banii i-ar fi revenit supravieţuitorului. Sume destul de importante le-a lăsat unor instituţii de binefacere şi unor servitori. Dar ceea ce s-a dovedit a fi dispoziţia finală în privinţa averii sale a fost întocmită cu vreo trei săptămâni înainte de a muri, dar nu a fost, ca până atunci, redactată de firma noastră. Era un codicil scris de mâna ei. Includea o donaţie, două – nu aşa de multe ca înainte – vechii angajaţi nu mai primeau nimic, iar restul uriaşei sale averi îi rămânea Olgăi Seminoff drept recunoştinţă pentru devotamentul şi afecţiunea arătate. O dispoziţie şocantă, în totală contradicţie cu tot ceea ce făcuse vreodată doamna Llewellyn-Smythe.

— Şi apoi?

— Presupun că aţi auzit mai mult sau mai puţin ce s-a întâmplat. Dovezile găsite de experţii grafologi au stabilit că acel codicil era un fals. Semăna foarte vag cu scrisul doamnei Llewellyn-Smythe. Doamnei Smythe nu îi plăcea să bată la maşină, aşa că Olga îi redacta mai mereu scrisorile personale până într-acolo încât îi imita scrisul stăpânei… Uneori chiar şi semnătura. Dobândise multă experienţă în afacerea asta. Se pare că atunci când doamna Llewellyn-Smythe a murit, fata s-a gândit că era destul de capabilă să-i imite scrisul stăpânei sale. Dar astfel de lucruri nu ţin când vine vorba de experţi. Nu, nu ţin deloc.

— Atunci au început demersurile pentru contestarea documentului?

— Da. Bineînţeles că au fost obişnuitele amânări legale înainte de începerea procesului. În această perioadă domnişoara şi-a pierdut calmul şi, aşa cum aţi spus mai devreme… A dispărut.