Capitolul 13

După ce Hercule Poirot plecă, Jeremy Fullerton rămase la birou bătând uşor darabana. Privea în gol, pierdut în gânduri.

Luă un document şi îşi aruncă ochii peste el, dar fără să se poată concentra. Soneria discretă a telefonului îl sili să ridice receptorul.

— Da, domnişoară Miles?

— A venit domnul Holden.

— Da, da, cred că era programat acum trei sferturi de oră. Şi-a motivat întârzierea?… Da, da, înţeleg. Cam aceeaşi scuză ca data trecută. Te rog să-i spui că m-am întâlnit cu un alt client şi acum nu mai am timp suficient. Programează-l, te rog, săptămâna viitoare. Nu e posibil să continuăm aşa.

— Da, domnule Fullerton.

Închise telefonul şi se uită gânditor la documentul din faţa sa. Tot nu-l citea. Se gândea la lucruri din trecut. Acum doi ani… Aproape doi ani… Şi omuleţul acesta ciudat de azi-dimineaţă cu pantofii lui de lac şi cu mustaţa mare îi aduse aminte, cu toate întrebările alea pe care le punea.

Acum îşi aducea aminte de o discuţie purtată în urmă cu doi ani.

Vedea din nou, stând pe scaunul din faţa lui, o fată scundă, grăsuţă – pielea măslinie, gura de un roşu-închis, pomeţii proeminenţi şi ferocitatea din ochii ei albaştri care îi priveau pe ai lui pe sub sprâncenele stufoase. O faţă pasională, o faţă plină de vitalitate, care cunoscuse suferinţa… Care suferise dintotdeauna… Dar care nu o acceptase niciodată. Tipul de femeie care lupta şi protesta până la capăt. Unde era acum? Se întrebă. Într-un fel sau altul reuşise… Ce reuşise de fapt? Cine o ajutase? O ajutase cineva? Cineva trebuie s-o fi făcut.

Bănuia că se întorsese în vreun loc lovit de nenorociri din Europa Centrală, de unde provenea, unde îi era locul, unde fusese obligată să se ducă, fiindcă n-avea încotro, căci altfel şi-ar fi pierdut libertatea.

Jeremy Fullerton era un partizan al ideii de justiţie. Credea în lege, îi dispreţuia pe mulţi dintre magistraţii din ziua de azi care dădeau verdicte uşoare, care acceptau ideea de nevoi scolastice. Studenţii care furau cărţi, tinere căsătorite care devalizau supermarketurile, fete care şterpeleau bani de la patronii lor, băieţi care distrugeau cabinele telefonice, niciunul dintre aceştia avea nevoi stringente, nu se afla la ananghie, niciunul nu era disperat, majoritatea erau de fapt prea răsfăţaţi deoarece aşa fuseseră crescuţi şi credeau că tot ceea ce nu-şi permiteau să cumpere li se cuvenea. Pe lângă credinţa sa de nezdruncinat în puterea justiţiei, domnul Fullerton era un om plin de compasiune. Îi părea rău de oameni. Îi părea rău de Olga Seminoff, deşi nu fusese foarte mişcat de argumentele înflăcărate pe care i le prezentase.

— Am venit să mă ajutaţi. Am crezut că mă veţi ajuta. Aţi fost bun anul trecut. M-aţi ajutat cu formularele ca să mai pot rămâne încă un an în Anglia. Aşa mi s-a spus: „Nu trebuie să răspunzi la nici o întrebare dacă nu vrei. Te poate reprezenta un avocat”. Aşa că am venit la dumneavoastră.

— Circumstanţele pe care le-aţi invocat – şi domnul Fullerton îşi aminti cât de distant şi de rece rostise cuvintele acelea, mai distant şi mai rece din cauza compasiunii care se afla în spatele afirmaţiei – nu se potrivesc.,În acest caz nu pot acţiona, legal, în numele dumneavoastră. Deja reprezint familia Drake. După cum bine ştiţi, am fost avocatul doamnei Llewellyn-Smythe.

— Dar ea a murit. Nu are nevoie de un avocat din moment ce e moartă.

— Ţinea la dumneavoastră, spuse domnul Fullerton.

— Da, ţinea la mine. De aceea vă spun. De aceea a vrut să-mi lase mie banii.

— Toată averea?

— De ce nu? De ce nu? Nu-i plăcea de rudele ei.

— Te înşeli. Ţinea foarte mult la nepoata şi la nepotul ei.

— Da, atunci poate ţinea la domnul Drake, dar nu la doamna Drake. I se părea foarte nesuferită. Doamna Drake se amesteca tot timpul. Nu o lăsa pe doamna Llewellyn-Smythe să facă ce îi plăcea. Nu o lăsa să mănânce ce îi plăcea.

— Este o femeie conştiincioasă şi încerca să-şi determine mătuşa să tină cont de recomandările medicului referitoare la dietă şi la prea multă oboseală, printre alte lucruri.

— Oamenii nu vor să asculte întotdeauna recomandările medicului. Lor nu le place ca rudele să se amestece. Le place să-şi trăiască singuri viaţa, să facă tot ceea ce vor şi să aibă ce doresc. Putea să aibă tot ce-şi dorea! Putea să aibă cât de mult voia din orice. Era bogată… Bogată… Bogată şi putea să facă ce voia cu banii ei. Domnul şi doamna Drake au deja destul de mulţi bani. Au o casă frumoasă, o mulţime de haine şi două maşini. Sunt foarte înstăriţi. De ce ar trebui să aibă şi mai mult?

— Erau singurele ei rude în viaţă.

— Ea a vrut să-mi lase mie toţi banii, li părea rău de mine. Ştia prin ce am trecut. Ştia despre tatăl meu că fusese arestat şi dus undeva. Eu şi mama nu l-am mai văzut niciodată. Şi apoi de mama şi felul cum a murit. Întreaga mea familie a murit. E îngrozitor tot ce am îndurat. Nu aveţi idee ce înseamnă să trăieşti într-un stat poliţienesc, cum am trăit eu. Nu, nu, sunteţi de partea politiei. Nu sunteţi de partea mea.

— Nu, recunoscu domnul Fullerton, nu sunt de partea ta. Îmi pare foarte rău pentru ceea ce ţi s-a întâmplat, dar tu ai intrat singură în acest bucluc.

— Nu e adevărat! Nu e adevărat că am făcut ceva ce nu trebuia. Ce am făcut? Am fost blândă cu ea, m-am purtat frumos. I-am adus o grămadă de lucruri pe care nu avea voie să le mănânce: ciocolată şi unt. Tot timpul numai grăsimi vegetale! Nu-i plăceau. Voia unt, voia foarte mult unt.

— Nu e vorba doar de unt, spuse domnul Fullerton.

— Am avut grijă de ea, m-am purtat frumos. De aceea a fost recunoscătoare. Şi apoi, după ce a murit, descopăr că din bunătate şi afecţiune a lăsat o hârtie semnată prin care îmi ceda toată averea mie. Atunci, familia Drake a venit şi mi-a spus că nu voi avea parte de ea. Spun tot felul de lucruri. Că am avut o influenţă negativă şi multe alte lucruri mai grave. Susţin că eu am scris singură testamentul. Asta-i o prostie. Ea l-a scris. Ea l-a scris. Şi apoi m-a trimis afară din cameră. A chemat servitoarea şi pe Jim, grădinarul, ca să semneze ei documentul, nu eu, deoarece eu urmam să primesc banii. De ce să nu am parte şi eu de puţin noroc în viaţă, de puţină fericire? De ce să nu-i primesc eu? Părea aşa de frumos. Tot ce am plănuit să fac de când am aflat!

— Nici nu mă îndoiesc, da, nici nu mă îndoiesc.

— De ce să nu-mi fac planuri? De ce să nu mă bucur? O să fiu fericită şi bogată şi o să-mi cumpăr tot ce-mi doresc. Cu ce am greşit? Cu nimic, cu nimic, vă spun, cu nimic.

— Am încercat să îţi explic, zise domnul Fullerton.

— Că sunt numai minciuni. Spuneţi că eu mint, că eu singură am scris documentul. Nu l-am scris eu. Ea l-a scris. Nimeni nu poate spune altceva.

— Unii oameni spun o mulţime de lucruri, adăugă domnul Fullerton. Ascultă-mă. Nu mai protesta şi ascultă-mă. Nu-i aşa că e adevărat că doamna Llewellyn-Smythe te ruga să-i imiţi scrisul cât mai bine cu putinţă când îi redactai scrisorile? Asta din cauza prejudecăţii că a dactilografia scrisorile către prieteni sau către persoanele apropiate ar fi un gest nepoliticos. E o moştenire a epocii victoriene. În ziua de azi nimănui nu-i mai pasă dacă primeşte scrisori scrise de mână sau bătute la maşină. Dar pentru doamna Llewellyn-Smythe era un semn al lipsei de respect. Înţelegi ce spun?

— Da, înţeleg. Asta îmi cerea. Îmi spunea: „Acum, Olga, răspunzi la aceste patru scrisori aşa cum ţi-am dictat şi ai notat. Dar le scrii de mână, în aşa fel încât să pară scrisul meu”. Şi m-a pus să exersez să-i imit scrisul şi să observ cum îl face pe „a”, pe „b”, pe „1” şi toate celelalte litere. „Atât timp cât seamănă cu scrisul meu, atunci merge şi apoi poţi să mă semnezi, aşa obişnuia să spună. Dar nu vreau ca lumea să creadă că nu mai sunt în stare să-mi scriu propriile scrisori. Deşi, după cum ştii, încheietura mă doare tot mai rău, din cauza reumatismului, şi mi-e tot mai greu, dar nu vreau ca scrisorile mele personale să fie bătute la maşină.”

— Puteai să le fi scris cu scrisul tău obişnuit, spuse domnul Fullerton, şi să fi adăugat la sfârşit „prin secretară” sau cu iniţialele ei dacă doreai.

— Nu voia să fac aşa ceva. Voia să se creadă că ea le scrisese singură.

Şi asta, se gândi domnul Fullerton, putea fi foarte adevărat, îi stătea în fire lui Louise Llewellyn-Smythe. Îi repugna profund faptul că nu mai putea face lucrurile ca odinioară, că nu mai făcea plimbări lungi, nu mai urca dealurile iute sau că n-o mai ajutau mâinile, în special cea dreaptă. Voia să poată spune: „Mă simt perfect, foarte bine şi nu există ceva ce n-aş putea face dacă îmi pun mintea”. Da, ceea ce îi povestea Olga acum era foarte adevărat, şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care codicilul de la ultimul testament întocmit şi semnat de Louise Llewellyn-Smythe fusese acceptat la început fără să trezească suspiciuni. Domnul Fullerton îşi aduse aminte că în biroul lui apăruseră primele suspiciuni fiindcă atât el, cât şi partenerul său îi cunoşteau foarte bine scrisul doamnei Llewellyn-Smythe. Tânărul Cole fusese cel care observase.

— Ştiţi, nu-mi vine să cred că Louise Llewellyn-Smythe a scris codicilul acela. Ştiu că avea artrită, dar priviţi aceste specimene cu scrisul ei pe care le-am adus, ca să vă arăt! E ceva suspect cu acel codicil.

Domnul Fullerton fusese de acord că era ceva în neregulă. Aveau să ceară avizul experţilor în această problemă. Răspunsul fusese categoric. Opiniile diferiţilor experţi consultaţi coincideau. Codicilul nu fusese scris de Louise Llewellyn-Smythe.

Dacă Olga n-ar fi fost atât de lacomă, se gândi domnul Fullerton, dacă s-ar fi mulţumit să scrie un codicil începând tot aşa: „Pentru grija, afecţiunea şi bunătatea fără margini de care a dat dovadă îi las… „ Aşa începea, aşa ar fi putut începe şi, dacă ar fi continuat specificând o sumă frumoasă de bani, lăsată devotatei fete au pair, rudele ar fi fost de acord fără discuţii. Dar să elimini complet rudele, nepotul care fusese beneficiarul averii în ultimele patru testamente întocmite de-a lungul unei perioade de aproape douăzeci de ani, să laşi toată averea unei străine, Olga Seminoff – asta nu-i stătea în fire Louisei Llewellyn-Smythe. De fapt, o acţiune injustiţie împotriva influenţei negative ar fi afectat, oricum, documentul. Nu. Această fată înfierbântată, pasională fusese lacomă. Probabil doamna Llewellyn-Smythe îi mărturisise că îi lasă nişte bani pentru bunătatea şi atenţia ei, fiindcă bătrâna doamnă începea să ţină la fata asta care îi îndeplinea orice poftă, care făcea tot ce-i spunea. Această promisiune îi deschisese o perspectivă Olgăi. Urma să aibă totul. Bătrâna doamnă trebuia să-i lase ei totul şi ea avea să aibă toţi banii. Toţi banii, casa, hainele şi bijuteriile. Totul. O fată lacomă. Şi acum venise timpul să plătească.

Iar domnul Fullerton, împotriva voinţei sale, împotriva instinctelor sale de avocat şi a multor alte lucruri, simţise compasiune faţă de ea. li părea foarte rău. Suferise de când era mică, cunoscuse rigorile unui stat poliţienesc, îşi pierduse părinţii, un frate şi o soră, ştia ce înseamnă nedreptatea şi teama, şi în interiorul ei se dezvoltase o trăsătură de caracter cu care, fără îndoială, se născuse, dar care până atunci nu putuse să şi-o satisfacă. Se transformase într-o lăcomie pătimaşă, copilărească.

— Toată lumea e împotriva mea, spuse Olga. Toată lumea. Sunteţi cu toţii împotriva mea. Nu sunteţi cinstit pentru că sunt străină, pentru că nu m-am născut în această ţară, nu ştiu ce să spun sau ce să fac. Ce pot să fac? De ce nu îmi spuneţi ce pot să fac?

— Deoarece nu prea cred că poţi face ceva, îi replicase domnul Fullerton, cea mai bună soluţie e să mărturiseşti totul.

— Dacă voi spune ceea ce doriţi va însemna să spun numai minciuni, nu adevărul. Ea a întocmit acel testament. Ea l-a scris. Mi-a spus să ies din cameră, în timp ce ceilalţi îl semnau.

— Sunt dovezi împotriva ta, oameni care susţin că doamna Llewellyn-Smythe, adesea, nu ştia ce semnează. I se aduceau tot felul de documente şi nu recitea întotdeauna ceea ce i se dădea să semneze.

— Atunci nu ştiu ce spun.

Draga mea, continuă domnul Fullerton, norocul tău e că te afli la prima abatere, că eşti străină, că înţelegi limba engleză destul de rudimentar. În acest caz ai putea scăpa cu o sentinţă uşoară… Sau, dacă ai noroc, vei fi pusă sub supraveghere.

— O, vorbe! Nimic altceva decât vorbe. Voi fi trimisă la închisoare şi nu mi se va mai da drumul niciodată.

— Acum spui prostii, îi zise domnul Fullerton.

— Ar fi mai bine să fug, să fug şi să mă ascund ca să nu mă mai găsească nimeni.

— Odată ce s-a emis un mandat de arestare pe numele tău, vei fi găsită.

— Nu şi dacă o fac repede, dacă plec imediat. Dacă cineva m-ar ajuta, aş putea pleca departe de Anglia. Pe un vas sau cu avionul. Aş putea găsi pe cineva care falsifică paşapoarte sau vize, sau ce e necesar. Cineva care ar face orice pentru mine. Am prieteni. Oameni care ţin la mine. Unul care să mă ajute să dispar. De asta am nevoie. Mi-aş putea pune o perucă şi aş merge în cârje.

— Ascultă, interveni domnul Fullerton pe un ton autoritar, îmi pare rău de dumneata. Te voi recomanda unui avocat care va face tot ce-i stă în puteri pentru binele tău. N-ai nici o şansă să dispari. Spui copilării.

— Am destui bani. I-am economisit. Şi apoi adăugase: Aţi încercat să fiţi bun cu mine. Da, cred asta. Dar nu veţi face nimic din cauza legii… A legii. Dar cineva mă va ajuta. Cineva o va face. Şi o să plec undeva, unde nimeni nu mă va găsi niciodată.

Nimeni, se gândi domnul Fullerton, nu o găsise. Se întreba… Da, se întreba unde era sau unde ar putea fi acum.