Capitolul 14

După ce i se deschise uşa la Apple Trees, Hercule Poirot fu condus în salon şi i se spuse că doamna Drake va veni imediat.

Trecând prin hol, auzi zumzetul unor voci feminine în spatele a ceea ce i se păru a fi uşa de la sufragerie.

Poirot se îndreptă către fereastra salonului şi privi grădina cochetă şi îngrijită, bine întreţinută de cineva priceput. Margaretele de toamnă supravieţuiau încă în număr mare, legate strâns de beţe; nici crizantemele nu se ofiliseră. Mai erau vreo doi trandafiri care înfruntau apropierea iernii.

Poirot nu remarcă deocamdată vreun semn care să indice implicarea unui arhitect peisagist. Doar atenţie şi convenţionalism. Se întrebă dacă Michael Garfield nu era prea sofisticat pentru doamna Drake. Existau toate semnele că rămăsese o grădină de ţară splendid îngrijită.

Uşa se deschise.

— Îmi cer scuze că v-am făcut să aşteptaţi, Monsieur Poirot, spuse doamna Drake.

De pe hol se auzea un zgomot din ce în ce mai slab de glasuri care îşi luau rămas-bun şi se îndepărtau.

— Este vorba de Crăciunul de la biserică, îi explică doamna Drake. O întâlnire a comitetului de organizare şi toate celelalte. Lucrurile astea durează mereu mai mult decât ar trebui. Întotdeauna se găseşte cineva care să obiecteze sau să vină cu o idee bună – o idee bună este, de obicei, una imposibilă.

Se putea distinge o uşoară iritare în tonul ei. Poirot îşi imagina că Rowena Drake refuza lucrurile absurde cu fermitate. Înţelesese destul de bine din remarcile surorii lui Spence şi din aluziile altor persoane că Rowena Drake avea genul acela de personalitate dominatoare, de la care toţi se aşteptau să conducă reprezentaţia, dar faţă de care nimeni nu simţea prea mare afecţiune în ciuda implicării ei. Îşi imagina, de asemenea, că această conştiinciozitate a ei nu fusese apreciată de o rudă mai în vârstă, cu care semăna la caracter. Doamna Llewellyn-Smythe, îşi zise el, se mutase aici pentru a fi mai aproape de nepot şi de soţia lui, iar aceasta din urmă încercase numaidecât să preia controlul asupra felului în care era îngrijită mătuşa, atât cât îi permitea faptul că nu locuiau în aceeaşi casă. Doamna Llewellyn-Smythe îşi dăduse probabil seama că îi datora multe Rowenei, dar în acelaşi timp respingea atitudinea ei autoritară.

— Au plecat cu toţii acum, spuse Rowena Drake, când auzi închizându-se uşa de pe hol. Cu ce vă pot fi de folos? Tot despre petrecerea aceea îngrozitoare? Aş vrea să n-o fi ţinut niciodată aici. Dar nici o altă casă nu părea potrivită. Doamna Oliver stă tot la Judith Buder?

— Da. Cred că se întoarce la Londra într-o zi sau două. N-o cunoşteaţi de mai înainte?

— Nu. Îmi plac cărţile ei.

— Este considerată o scriitoare foarte bună, spuse Poirot.

— Ei bine, este într-adevăr o scriitoare excelentă. Fără nici o îndoială. Este şi foarte amuzantă. Are vreo idee… În legătură cu persoana care a comis acel lucra îngrozitor?

— Nu cred. Dar dumneavoastră, madame?

— V-am spus deja. N-am nici cea mai mică idee.

— Spuneţi asta şi totuşi… S-ar putea, nu-i aşa? să vă fi format o oarecare idee, doar o idee. O supoziţie. O idee posibilă…

— De ce credeţi asta? Il privi curioasă.

— Aţi fi putut vedea ceva… Ceva mărunt, neimportant, dar care, reflectând la el, vi s-ar părea mult mai semnificativ decât la început.

— Trebuie să vă referiţi la ceva, Monsieur Poirot, la vreun incident.

— Da, recunosc. Cineva mi-a spus ceva.

— Chiar? Cine anume?

— O domnişoară Whittaker, profesoară.

— A, da, desigur. Elizabeth Whittaker. E profesoară de matematică la The Elms, nu? Îmi aduc aminte că a fost la petrecere. A văzut ceva?

— Nu e vorba că a văzut ceva, ci mai degrabă i s-a părut că dumneavoastră aţi văzut ceva.

Doamna Drake îl privi surprinsă şi scutură din cap.

— Nu-mi aduc aminte să fi văzut ceva anume, zise Rowena Drake, dar nu se ştie niciodată.

— Avea legătură cu o vază, îi explică Poirot. O vază cu flori.

— O vază cu flori? Îl privi mirată Rowena Drake. Apoi se lumină deodată la faţă. O, sigur, îmi aduc aminte. Da, era o vază mare cu crizanteme şi frunze îngălbenite de toamnă pe masa de la cotitura scărilor. O vază foarte frumoasă din sticlă. Un cadou de nuntă. Frunzele stăteau să se scuture, ca şi câteva flori. Îmi amintesc că am observat când am trecut pe hol… pe la sfârşitul petrecerii, dar nu sunt sigură…, m-am mirat de ce arătau aşa şi am urcat, mi-am băgat degetele şi am descoperit că vreun idiot trebuie să fi uitat să pună apă în ea după ce a făcut aranjamentul. M-am înfuriat. Aşa că m-am dus la baie şi am umplut-o. Dar ce aş fi putut vedea la baie? Nu era nimeni acolo, sunt sigură. Cred că una sau două dintre fetele şi băieţii mai mari se… După cum spun americanii – „giugiuliseră” acolo în timpul petrecerii, dar nu era absolut nimeni atunci când am intrat eu cu vaza.

— Nu, nu, nu mă refer la asta, interveni Poirot. Am înţeles că a avut loc un mic accident. V-a alunecat vaza din mână şi s-a spart.

— A, da, recunoscu Rowena. S-a făcut fărâme. M-am întristat foarte mult pentru că, aşa cum v-am spus, a fost un cadou de nuntă şi o vază perfectă pentru flori, destul de grea ca să susţină buchete mari de toamnă şi alte lucruri de felul acesta. A fost o prostie din partea mea. Mi-au alunecat degetele, mi-a căzut din mână şi s-a făcut praf pe pardoseala de jos. Elizabeth Whittaker stătea acolo. M-a ajutat să strâng bucăţile şi să mătur cioburile ca să nu calce nimeni pe ele. Le-am adunat într-un colţ lângă pendulă, urmând să fie luate mai târziu. Îl privi întrebătoare pe Poirot. La incidentul acesta vă refereaţi?

— Da, răspunse Poirot. Doamna Whittaker se întreba cum de aţi scăpat vaza. Credea că v-a speriat ceva.

— M-a speriat ceva? Rowena Drake îl privi, apoi se încruntă încercând să se concentreze. Nu, nu cred că m-am speriat deloc. Aşa se mai întâmplă câteodată, să îţi alunece lucruri din mână când speli vase. Cred că a fost din cauza oboselii. Mă simţeam obosită la ora aceea, cu pregătirile pentru petrecere, organizarea şi toate celelalte. Aş spune că a mers foarte bine. A fost… Din neatenţie şi ceva ce nu poţi evita din pricina oboselii.

— Sunteţi sigură că nu v-a speriat nimic? N-aţi văzut nimic ieşit din comun?

— Să văd? Unde? Jos, pe hol? N-am văzut nimic jos pe hol. Era gol în acel moment pentru că toţi participau la Snapdragon, cu excepţia, bineînţeles, a domnişoarei Whittaker. Nici măcar n-am observat-o până când nu a venit să mă ajute în timp ce alergam în jos.

— Aţi zărit pe cineva ieşind pe uşa de la bibliotecă?

— Uşa de la bibliotecă… Înţeleg la ce vă referiţi. Da, aş fi putut s-o văd. Se opri pentru mai mult timp, apoi îl privi în ochi pe Poirot. N-am văzut pe nimeni ieşind din bibliotecă… Absolut pe nimeni…

Poirot se îndoia. Felul în care rostise cuvintele îi întări convingerea că nu spunea adevărul, că, dimpotrivă, văzuse pe cineva sau ceva, poate uşa deschizându-se puţin atât cât să vadă pe cineva înăuntru. Dar nega cu tărie. De ce fusese aşa de vehementă? Pentru că nu dorea să creadă că persoana pe care o văzuse avea ceva de-a face cu crima comisă de partea cealaltă a uşii? Cineva la care ţinea, sau cineva – ceea ce părea mai plauzibil – pe care voia să-l protejeze. Cineva care probabil nu trecuse de vârsta copilăriei, cineva care nu era conştient de lucrul îngrozitor pe care tocmai îl săvârşise.

Poirot o considera o persoană dură, dar integră. Credea că era asemenea altor femei de genul acesta, magistraţi sau femei care conduc consilii sau instituţii de caritate ori interesate de ceea ce numesc „fapte bune”. Femei care credeau exagerat în circumstanţe atenuante, care, destul de ciudat, erau pregătite să găsească scuze tinerilor criminali. Un adolescent, o fată debilă mintal. Cineva care fusese – cum se zice – luat în evidenţă. Dacă acesta fusese tipul de persoană pe care o văzuse ieşind din bibliotecă, atunci, reflectă el, e posibil ca instinctul protector al Rowenei Drake să se fi declanşat. Nu era exclus ca, în ziua de azi, minorii să comită crime, chiar copiii. Copii de şapte sau de nouă ani. Şi era adesea dificil să ştii cum să procedezi cu aceşti tineri criminali care ajungeau în faţa tribunalelor pentru minori. Se aduceau tot felul de scuze: familii destrămate, părinţi neglijenţi şi iresponsabili, dar oamenii care le luau apărarea, în modul cel mai vehement, care încercau să le justifice acţiunile erau cei de tipul Rowenei Drake. O femeie autoritară şi calculată, cu excepţia acestor cazuri.

În ceea ce-l privea, Poirot nu era de acord. El se gândea, înainte de toate, la justiţie. Era suspicios, dintotdeauna fusese suspicios pe cei miloşi… Mai bine zis pe cei excesiv de miloşi. Prea multă compasiune, aşa cum ştia atât din experienţa sa din Belgia, cât şi din această ţară, conducea, adesea, la noi crime pradă cărora cădeau fiinţe nevinovate, care n-ar fi ajuns victime dacă justiţia s-ar fi aflat pe primul loc, iar mila pe al doilea.

— Înţeleg, spuse Poirot, înţeleg.

— Nu credeţi că e posibil ca domnişoara Whittaker să fi văzut pe cineva intrând în bibliotecă? Sugeră doamna Drake.

Poirot păru interesat.

— Aha, credeţi că ar fi putut fi aşa?

— O iau ca pe o simplă posibilitate. Ar fi putut vedea pe cineva intrând în bibliotecă doar cu cinci minute mai devreme şi, atunci când am scăpat vaza, să-i fi venit ideea că şi eu aş fi zărit aceeaşi persoană. Poate că nu vrea să spună ceva care ar implica, pe nedrept, o persoană pe care doar a întrezărit-o, dar nu e sigură – un băiat văzut de la spate sau un tânăr.

— Nu credeţi, madame, că a fost… Să zicem un copil… Un băiat sau o fată, doar un copil sau un adolescent? Să zicem că nu a fost niciunul dintre aceştia, dar nu consideraţi că este cel mai plauzibil ca acest tip de persoană să fi comis crima pe care o discutăm?

Femeia chibzui atent asupra acestei teorii, întorcând-o pe toate părţile.

— Da, spuse în cele din urmă, cred că da. Nu m-am gândit la asta până acum. Mi se pare că, de multe ori, în ziua de azi crimele sunt puse pe seama celor tineri. Oameni care nu prea ştiu ce fac, care vor să se răzbune prosteşte, care au un instinct pentru distrugere. Chiar şi cei care vandalizează cabine telefonice sau care taie pneurile de la maşini fac tot soiul de lucruri doar pentru a răni oamenii, pentru simplu fapt că urăsc… Nu pe cineva anume, ci întreaga lume. E un fel de simptom al vârstei. Deci, atunci când un copil este înecat la o petrecere, aparent fără nici un motiv, începi să bănuieşti că e cineva care nu este încă pe deplin responsabil de acţiunile sale. Nu sunteţi de acord cu mine că… Ei bine… Că acest lucru ar fi posibil în cazul nostru?

— Cred că poliţia vă împărtăşeşte punctul de vedere… Sau l-a împărtăşit.

— Aşa ar trebui să facă. Avem poliţişti foarte buni în acest comitat. S-au descurcat bine în mai multe cazuri asemănătoare. Sunt foarte meticuloşi şi nu renunţă niciodată. Probabil vor rezolva acest caz, deşi nu cred că se va întâmpla foarte curând. Lucrurile astea necesită mult timp în special pentru adunarea cu răbdare a probelor.

— Probele nu vor fi uşor de adunat în acest caz, madame.

— Nu, presupun că nu. Când soţul meu a fost ucis… Ştiţi, era invalid. Traversa drumul şi o maşină a dat peste el şi l-a doborât. Nu s-a găsit niciodată făptaşul. După cum ştiţi, soţul meu… Sau n-aţi aflat… Soţul meu suferea de poliomielită. Ca urmare, cu şase ani în urmă, a rămas parţial paralizat. Şi-a mai revenit, dar şchiopăta încă, aşa încât îi era foarte greu să se dea la o parte dacă o maşină venea spre el în viteză. Aproape că mă simt vinovată, deşi insista să iasă la plimbare fără să fie însoţit, fiindcă nu-i plăcea deloc să-i poarte de grijă o infirmieră, nici ca soţia lui să facă pe infirmiera, şi era mereu foarte atent când traversa drumul. Şi totuşi, te simţi vinovat când se întâmplă accidente.

— Asta s-a întâmplat imediat după moartea mătuşii?

— Nu, ea a murit la scurt timp după el. Parcă toate nenorocirile vin odată, nu?

— Foarte adevărat, spuse Hercule Poirot, adăugând: Poliţia nu a găsit maşina care a dat peste soţul dumneavoastră?

— A fost un Grasshopper Mark 7. Una din trei maşini pe care le vezi pe şosea e un Grasshopper Mark 7… Sau era pe atunci. Mi-au spus că e cea mai bine vândută maşină de pe piaţă. Presupun că a fost furată din piaţa centrală din Medchester. E un loc de parcare acolo. Îi aparţinea unui domn Waterhouse, negustor de seminţe de plante din Medchester. Era un domn mai în vârstă care conducea încet şi foarte prudent. Desigur n-a fost el cel care a provocat accidentul. Au fost, în mod clar, nişte tineri iresponsabili care fură maşini.

Asemenea tineri neglijenţi, cruzi aş zice eu, ar trebui trataţi cu mai multă severitate decât în prezent.

— O pedeapsă cu închisoarea mai lungă, poate. O simplă amendă achitată de nişte rude îngăduitoare îi afectează foarte puţin.

— Trebuie să se ţină cont, spuse Rowena Drake, că aceştia sunt tineri la o vârstă la care e absolut vital să-şi continue studiile dacă vor să reuşească în viaţă.

— Subiectul tabu al educaţiei” – e o vorbă pe care am auzit-o, explică el repede, de la oameni care ştiau ce înseamnă asta. Oameni în posturi universitare de un anumit prestigiu.

— Nu se acordă suficientă atenţie tineretului, celor prost educaţi, celor care provin din familii destrămate.

— Consideraţi că au nevoie de altceva, nu de sentinţe cu închisoarea?

— Un tratament adecvat de reeducare, răspunse ferm Rowena.

— Şi asta o să facă (alt proverb demodat) „brânză bună din burduf de câine”. Nu credeţi că „ce e scris fiecăruia în frunte-i pus”?

Doamna Drake îl privi extrem de neîncrezătoare şi neplăcut surprinsă.

— Mi se pare că e o vorbă islamică, zise Poirot. Doamna Drake nu păru impresionată.

— Sper, zise ea, că nu ne luăm ideile… Sau, mai bine zis, idealurile noastre… Din Orientul Mijlociu.

— Trebuie să acceptăm faptele, spuse Poirot, un fapt subliniat de biologii moderni – biologii occidentali – se grăbi să adauge, pare să sugereze categoric că rădăcinile acţiunilor unei persoane se regăsesc în materialul său genetic. Că un criminal de douăzeci şi patru de ani a fost unul potenţial la doi sau trei ani. Asta e valabil şi pentru un matematician sau un muzician de geniu.

— Nu discutăm despre criminali, spuse doamna Drake. Soţul meu a murit într-un accident provocat de o persoană iresponsabilă şi needucată. Oricine ar fi fost băiatul sau tânărul, există mereu speranţa într-o îndreptare finală spre o credinţă şi acceptarea datoriei de a-i respecta pe cei din jur, să fii învăţat să simţi oroare să iei o viaţă în mod nesocotit, adică altceva decât ceea ce e numit iresponsabilitate criminală, dar care nu a avut o intenţie criminală.

— Sunteţi sigură că accidentul n-a avut o intenţie criminală?

— Mă îndoiesc să fi avut. Doamna Drake îl privi uşor surprinsă. Nu cred că poliţia a luat vreodată în calcul această posibilitate. Eu, una, nu am luat-o. A fost un accident, un accident foarte tragic care a schimbat viaţa multor persoane, inclusiv a mea.

— Spuneţi că nu vorbim despre criminali, remarcă Poirot, dar în cazul lui Joyce despre asta vorbim. N-a fost un accident. În mod premeditat nişte mâini au împins capul copilului în găleată ţinându-l acolo până a murit. Intenţie criminală!

— Ştiu, ştiu. E îngrozitor. Nu vreau să mă gândesc la asta, să mi se reamintească.

Se ridică, plimbându-se agitată. Poirot plusă:

— Ne confruntăm cu o problemă. Trebuie să aflăm motivul.

— Mi se pare că o asemenea crimă trebuie să fi fost lipsită de motivaţie.

— Adică a fost comisă de cineva cu probleme mintale, căruia îi făcea plăcere să ucidă? Să ucidă pe cineva tânăr sau imatur.

— S-au mai întâmplat astfel de cazuri. Este greu de stabilit cauza declanşatoare. Nici psihiatrii nu s-au pus de acord.

— Refuzaţi să acceptaţi o explicaţie mai simplă? Părea uluită.

— Mai simplă?

— Nu cineva dezechilibrat mintal, nu un caz asupra căruia psihiatrii să se contrazică. Cineva care a vrut pur şi simplu să fie în siguranţă.

— În siguranţă? O, vreţi să spuneţi…

— Fata se lăudase în ziua aceea, cu câteva ore mai devreme, că fusese martoră la o crimă.

— Joyce, zise doamna Drake cu o siguranţă calmă, era o fetiţă foarte prostuţă. Mă tem că nu prea spunea adevărul.

— Aşa mi-a spus toată lumea, interveni Hercule Poirot. Încep să cred că tot ce mi s-a spus trebuie să fie adevărat. Adăugă cu un oftat: De obicei aşa e!

Se ridică în picioare adoptând o altă atitudine.

— Îmi cer scuze, madame. V-am vorbit despre lucruri dureroase, care nu au legătură cu motivul pentru care am venit aici. Dar din ce mi-a povestit domnişoara Whittaker mi se pare…

— De ce nu încercaţi să aflaţi mai multe de la ea?

— Adică…

— E profesoară. Ştie mai bine decât mine ce potenţial (aşa cum aţi spus dumneavoastră) există printre elevii ei. Făcu o pauză, apoi adăugă: La fel şi domnişoara Emlyn.

— Directoarea? Poirot păru surprins.

— Da. Ştie anumite lucruri. E un psiholog înnăscut. Aţi spus că eu aş putea avea o idee… Aş putea face o supoziţie… În privinţa ucigaşului lui Joyce. Nu pot, dar cred că domnişoara Emlyn ar putea.

— Interesant…

— Nu mă refer la dovezi. Vreau să spun că pur şi simplu ştie. Ea v-ar putea spune… Dar nu cred că vrea.

— Încep să înţeleg, spuse Poirot, că mai am mult de lucru. Oamenii cunosc lucruri… Dar nu vor să mi le împărtăşească. Se uită gânditor la Rowena Drake. Mătuşa dumneavoastră, doamna Llewellyn-Smythe, a avut o fată au pair care avea grijă de ea, o fată străină.

— Se pare că sunteţi la curent cu toate bârfele locale, constată cu răceală Rowena. Da, aşa e. A plecat de-aici, în grabă, după moartea mătuşii mele.

— Se pare că a avut motive bine întemeiate.

— Nu ştiu dacă e calomnie sau bârfă… Dar nu încape îndoială că ea a falsificat codicilul la testamentul mătuşii mele… Sau cineva a ajutat-o să facă asta.

— Cineva?

— Era prietenă eu un tânăr care lucra la un birou de avocatură în Medchester. El mai fusese implicat într-un caz de fals. Cazul nu a ajuns la tribunal fiindcă fata a dispărut. Şi-a dat seama că testamentul va fi contestat şi că i se va intenta un proces. A plecat şi de atunci nu s-a mai auzit de ea.

— Am înţeles că provenea dintr-o familie destrămată, spuse Poirot. Rowena Drake îi aruncă o privire aspră, dar el îi zâmbi amabil. Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi povestit, madame.

După ce părăsi casa, Poirot se duse într-o scurtă plimbare şi ieşi de pe şoseaua principală pe un drum cunoscut drept „Helpsly Cemetery Road”. Îi luă zece minute să ajungă la cimitir. Era un cimitir construit în ultimii zece ani, probabil ca urmare a dezvoltării districtului rezidenţial Woodleigh. Biserica, destul de impunătoare, datând de vreo două-trei secole, avea un cimitir foarte mic, deja plin. Aşa că cimitirul nou apăruse prin unirea a două terenuri. Era, se gândi Poirot, un cimitir modern, cu sentimentele corespunzătoare notate pe plăci de marmură sau granit. Avea urne, gravuri, mici împrejmuiri cu arbuşti sau flori. Nici un epitaf sau inscripţii vechi. Nimic de interes pentru un colecţionar. Curat, cochet, îngrijit, exprimând sentimentele de rigoare.

Se opri să citească înscrisul de pe o piatră funerară care, la fel ca alte câteva din jur, era vechi de vreo doi-trei ani. Avea o inscripţie simplă: „Dedicat memoriei lui Hugo Edmund Drake, iubitul soţ al Rowenei Arabella Drake, care a părăsit această lume pe 20 martie 19… „ „Dăruit-a mielul său iubit.”

Abia despărţit de Rowena Drake, lui Poirot îi trecu prin minte că, poate, somnul de veci îi venise ca o alinare fostului domn Drake.

O urnă din alabastru fusese fixată acolo şi conţinea nişte flori ofilite. Un grădinar mai în vârstă, angajat să îngrijească mormintele celor plecaţi din lumea aceasta, se apropie de Poirot, cu speranţa de a schimba câteva vorbe, lăsându-şi deoparte săpăliga şi mătura.

— Sunteţi străin, nu-i aşa, domnule?

— Aşa e, răspunse Poirot. „Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei.”

— Da, da. Avem textul ăsta pe undeva sau ceva asemănător. Este prin colţul celălalt. Continuă: A fost un om deosebit, domnul Drake. Ştiţi, a fost invalid. A avut paralizie infantilă, sau cum i s-o zice, deşi nu suferă doar copiii de ea. Suferă şi adulţii. Şi bărbaţi, şi femei. Soţia mea avea o mătuşă care a luat-o din Spania, zău. A fost acolo într-o călătorie şi s-a scăldat într-un râu. Au zis, mai târziu, că apa era infectată, dar nu cred că ştiau prea multe. Dacă mă întrebaţi, doctorii n-au avut habar. Totuşi, lucrurile stau altfel în ziua de azi. Cu toate vaccinurile care se fac la copii nu mai sunt atâtea cazuri ca înainte. Da, era un om de treabă şi nu se plângea, deşi îi venea greu că ajunsese invalid. Fusese un bun sportiv la vremea lui. Juca baseball în echipa satului; lovea bine şi marca. Da, a fost un om de treabă.

— A murit într-un accident, nu-i aşa?

— Da. Traversa drumul, era spre asfinţit. A trecut o maşină cu vreo doi tineri dintr-ăia şmecheri cu bărbile până la urechi. Aşa se spune. Nici măcar n-au oprit. Şi-au văzut de drum. Nici nu au oprit să vadă. Au abandonat maşina la vreo treizeci de kilometri depărtare, într-o parcare. Nici măcar nu era maşina lor. O furaseră dintr-o parcare. Ah, e îngrozitor, multe accidente în ziua de azi. Şi poliţia, de cele mai multe ori, e neputincioasă. Soţia îi era foarte devotată. A suportat foarte greu. Vine aici aproape săptămânal, aduce flori şi le pune aici. Da, erau un cuplu care se iubea. După mine, ea nu mai rămâne mult pe aici.

— Chiar? Dar are o casă frumoasă aici.

— Da, da. Şi face multe pentru sat, să ştiţi. Toate chestiile astea – institute pentru femei, ceaiuri, diferite societăţi şi multe altele. Se ocupă de o mulţime de treburi. Autoritară. Autoritară şi băgăreaţă, spun unii. Dar vicarul se bazează pe ea pentru că ia iniţiativa. Activităţile femeilor şi restul. Organizează excursii, plimbări. O, da. Adesea m-am gândit şi eu, deşi n-aş vrea să i-o spun soţiei mele, că toate aceste opere de caritate ale doamnelor nu te fac să ţii mai mult la ele. Întotdeauna ele ştiu ce e mai bine. Mereu îţi zic ce să faci şi ce să nu faci. N-ai nici un pic de libertate. Nu mai e libertate nicăieri azi!

— Deci crezi că doamna Drake va pleca de aici?

— Nu m-ar mira dacă ar pleca să trăiască undeva în străinătate. Le plăcea să plece în străinătate, obişnuiau să se ducă în vacanţă.

— De ce crezi că ar vrea să plece de aici?

Deodată, un zâmbet ştrengăresc se ivi pe chipul bătrânului.

— Păi, aş zice că a făcut cam tot ce se putea pe aici. Ca să mă exprim ca în Scriptură, are nevoie de altă vie în care să lucreze. Are nevoie de mai multe opere de binefacere. Nu prea mai sunt multe de pus la punct pe aici. A făcut tot ce era de făcut, ba chiar mai mult decât trebuia făcut, sunt de părere unii. Da.

— Are nevoie de un nou domeniu de activitate? Sugeră Poirot.

— Aţi nimerit. Mai bine să se stabilească în altă parte unde să aibă grijă de lucruri şi să-i pună la treabă pe alţii. Ne-a adus unde a vrut şi acum nu prea mai are ce să facă.

— Se poate, admise Poirot.

— Nu-l mai are nici pe bărbat-su căruia să-i poarte de grijă. L-a îngrijit câţiva ani buni. Asta-i dădea un scop în viaţă. Cu el şi cu o mulţime de activităţi în afara casei putea fi ocupată tot timpul. E genul căreia îi place să fie ocupată tot timpul. Păcat că nu are copii. După mine, o s-o ia de la început în altă parte.

— Şi unde crezi că ar vrea să se ducă?

— Asta n-aş putea spune. Poate într-unui din locurile acelea pe Rivieră… Sau poate în Spania, Portugalia. Au auzit-o vorbind despre insulele greceşti. Doamna Butler a fost într-o călătorie în Grecia. Le numesc elene10, ceea ce-mi sună mai mult a foc şi a pucioasă.

Poirot zâmbi.

— Insulele greceşti, murmură el. Apoi întrebă: Îţi place de ea?

— De doamna Drake? N-aş spune exact că-mi place. E o femeie bună. Îşi face datoria faţă de vecini şi multe altele… Dar mereu va avea nevoie de o comunitate mare faţă de care să-şi îndeplinească obligaţiile. Îmi spune mie cum să-mi tund trandafirii, lucru la care mă pricep destul de bine. Sau să cultiv un nou soi de legume. Varza îmi face bine şi vreau să mănânc varza mea.

Poirot zâmbi.

— Trebuie să plec, spuse. Îmi poţi explica unde locuiesc Nicholas Ransom şi Desmond Holland?

— Dincolo de biserică, a treia casă pe stânga. Stau în gazdă la doamna Brand, se duc la şcoala tehnică din Medchester zilnic. Trebuie să se fi întors acasă acum. Îi aruncă lui Poirot o privire plină de înţeles. Deci, la asta vă e gândul, nu? Şi alţii cred la fel.

— Nu, nu cred nimic încă. Dar s-au aflat printre cei prezenţi, atâta tot.

După ce îşi luă rămas-bun şi plecă, îşi zise în sinea lui: „Printre cei prezenţi… Am ajuns aproape la coada listei”.