Capitolul 15

Două perechi de ochi îl priveau pe Poirot stânjeniţi.

— Nu văd ce altceva v-am putea spune. Amândoi am fost intervievaţi de către poliţie, domnule Poirot.

Poirot se uită de la un băiat la celălalt. Nu se purtau ca nişte băieţi, ci ca nişte adulţi. Dacă ai fi închis ochii, ai fi crezut că auzi o discuţie între doi oameni mai în vârstă, la club. Nicholas avea optsprezece ani, iar Desmond şaisprezece.

— La cererea unei prietene, desfăşor o anchetă proprie printre cei prezenţi cu o anumită ocazie. Nu la petrecerea de Halloween, ci la pregătirile de dinaintea petrecerii. Aţi luat parte amândoi.

— Da, aşa e.

— Până acum, spuse Poirot, am stat de vorbă cu servitoarele, am beneficiat de concluziile poliţiei, de opiniile medicului care a examinat primul cadavrul, am vorbit cu o profesoară prezentă, cu directoarea şcolii, cu rudele îndoliate, am auzit bârfele care circulă prin sat… Apropo, am înţeles că aveţi o vrăjitoare pe aici?

Cei doi tineri izbucniră în râs.

— Vă referiţi la Mama Goodbody. Da, a venit la petrecere şi a jucat rolul vrăjitoarei.

— Am ajuns acum la generaţia mai tânără, la cei cu văzul bun şi auzul ascuţit, care au cunoştinţe ştiinţifice moderne şi o altă filosofie de viaţă. Sunt nerăbdător… Foarte nerăbdător… Să aflu părerile voastre în această chestiune.

Optsprezece şi şaisprezece ani, se gândi în sinea sa, uitându-se la tinerii din faţa lui. Tineri pentru poliţie, băieţi pentru el, adolescenţi pentru reporteri. Puteai să le zici cum voiai. Produsul zilei de azi. Niciunul din ei, constată el, nu era prost, chiar dacă nu se ridicau la standardele pe care Poirot le sugerase ca să creeze ambianţa propice pentru conversaţie. Fuseseră la petrecere. Fuseseră acolo şi mai devreme pentru a da o mână de ajutor la pregătirile impuse de doamna Drake.

Se urcaseră pe scări, plasaseră dovleci în locuri strategice, instalaseră becuri colorate; unul din ei crease nişte efecte reuşite cu un set de fotografii ale posibililor soţi, aşa cum şi-i imaginau fetele. De asemenea, vârsta lor făcea ca ei să fie principalii suspecţi ai inspectorului Raglan, dar şi ai grădinarului celui vârstnic. Numărul crimelor comise de membri ai acestei grupe de vârste crescuse în ultimii ani. Nu că Poirot ar fi înclinat să-i suspecteze, dar orice era posibil. Chiar şi crima din urmă cu doi-trei ani ar fi putut fi comisă de un băiat, tânăr sau adolescent de paisprezece sau doisprezece ani. Asemenea cazuri apăruseră în reportajele recente din ziare.

Fără să piardă din vedere toate aceste posibilităţi, se strădui să-şi formeze o opinie personală despre cei doi – Înfăţişare, îmbrăcăminte, maniere, voci ş.a.m.d., în stilul lui Hercule Poirot, apelând la cuvinte care să-i flateze şi la o atitudine afectată exagerată, de străin, astfel încât ei să-l dispreţuiască întru câtva, dar să poată ascunde asta sub masca politeţii şi a bunelor maniere. Căci amândoi erau foarte bine-crescuţi. Nicholas, cel de optsprezece ani, arăta bine, avea perciuni, un păr care-i ajungea până aproape la umeri şi purta un costum negru ca de înmormântare. Nu în semn de doliu pentru recenta tragedie, dar ăsta era gustul său în materie de îmbrăcăminte modernă. Cel mai tânăr purta un sacou de catifea roz, pantaloni mov şi un gen de cămaşă cu jabou. Se putea observa că amândoi cheltuiseră o mulţime de bani pe haine pe care, bineînţeles, nu le cumpăraseră din sat şi probabil şi le plătiseră singuri, nu părinţii sau tutorii.

Desmond avea părul roşcat şi mai înfoiat.

— Aţi fost acolo în dimineaţa sau în după-amiaza aceea ca să ajutaţi la pregătiri?

— La începutul după-amiezii, îl corectă Nicholas.

— La ce pregătiri aţi ajutat? Am auzit că mai multe persoane au dat o mână de ajutor la aceste pregătiri, dar nu mi-e clar. Nu se leagă.

— În primul rând, la iluminat.

— Am urcat pe scări ca să atârnăm tot felul de lucruri.

— Am înţeles că s-au făcut şi nişte poze foarte reuşite. Numaidecât, Desmond îşi vârî mâna în buzunar şi scoase mândru un plic cu nişte cartonaşe.

— Mai întâi de toate, le-am trucat pe acestea. Soţi pentru fete, explică el. Sunt toate la fel, nişte gâsculiţe. Toate vor ceva modern. Arată destul de bine, nu?

Îi întinse câteva mostre lui Poirot, care se uită cu interes la imaginea colorată, cam neclară, a unui tânăr cu barbă roşcată, alta a unui tânăr cu o claie de păr, o a treia a unuia cu părul lung aproape până la genunchi şi mai erau câţiva cu mustăţi şi alte podoabe faciale.

— Le-am făcut să fie diferite. Nu e rău, nu?

— Presupun că aţi avut modele pe care le-aţi pozat.

— O, nu, suntem noi în toate. E doar machiaj. Eu şi cu Nick le-am făcut. Nick m-a fotografiat pe mine şi eu pe el. A variat ceea ce s-ar numi motivul-păr.

— Foarte inteligent, spuse Poirot.

— Am fixat imaginea neclară, ştiţi, ca să aducă mai mult cu nişte poze cu spirite, cum s-ar zice.

Celălalt băiat adăugă:

— Doamna Drake a fost foarte încântată de ele. Ne-a felicitat. A şi râs. Ne-am ocupat în principiu de partea electrică în casă. Am instalat o lumină, două, astfel încât atunci când o fată stătea cu oglinda în faţă, unul din noi să-şi facă apariţia, trebuia doar să trecem prin faţa unui ecran şi fata vedea chipul în oglindă, dar, ţineţi cont, cu părul respectiv, barbă sau mustăţi şi altele.

— Ştiau că sunteţi tu şi prietenul tău?

— O, pe moment nu cred. La petrecere nu. Ştiau că dăduserăm o mână de ajutor în casă, dar nu cred că ne-au recunoscut în oglinzi. N-au fost destul de deştepte. În afară de asta, am aranjat să schimbăm repede imaginea. Mai întâi eu, apoi Nicholas. Fetele chicoteau şi se mirau. Al naibii de haios!

— Şi cei care au fost acolo după-amiază? Nu vă cer să vă amintiţi cine a fost la petrecere.

— La petrecere trebuie să fi fost înjur de treizeci. După-amiază au fost doamna Drake, bineînţeles, şi doamna Butler; una dintre profesoare, Whittaker parcă o cheamă; doamna Flatterbut – sau un nume dintr-ăsta – sora sau soţia organistului; farmacista doctorului Ferguson, domnişoara Lee… E după-amiaza ei liberă, aşa că a venit să dea o mână de ajutor; câţiva copii au sosit mai devreme ca să se facă utili. Dar nu cred c-a avut vreun rost. Fetele se învârteau şi chicoteau.

— A, da! Îţi aminteşti ce fete erau pe-acolo?

— Păi, familia Reynolds era acolo. Săraca Joyce, desigur, cea care a fost înecată, şi sora ei mai mare, Ann. Îngrozitoare fata asta. Îşi dă atâtea aere! Are impresia că e teribil de deşteaptă. E foarte sigură că o să-şi ia toate examenele cu zece. Şi ăla micu', Leopold, e groaznic, spuse Desmond. E un pârâcios. Trage cu urechea şi spune minciuni. O adevărată pacoste. Au mai fost Beatrice Ardley şi Cathie Grant, cam neclar cu ce se ocupă, şi vreo două femei harnice, servitoare vreau să spun. Şi scriitoarea – cea care v-a chemat aici.

— Vreun bărbat?

— O, vicarul a trecut pe acolo, dacă vreţi să-l puneţi la socoteală. Un om de treabă, dar cam nesărat. Şi noul său ajutor. Se bâlbâie când e nervos. Nu e de mult timp aici. Aceştia sunt toţi de care îmi aduc aminte.

— Şi am înţeles că aţi auzit-o pe fata asta – Joyce Reynolds -spunând că a văzut comiţându-se o crimă.

— Eu n-am auzit-o, spuse Desmond. Aşa a spus?

— O, asta zic toţi, interveni Nicholas. Eu n-am auzit-o. Cred că nu eram în cameră când a spus asta. Unde era când a povestit?

— În salon.

— Da, majoritatea erau acolo, doar dacă nu făceau ceva anume. Bineînţeles că eu şi Nicholas, zise Desmond, am fost mai tot timpul în camera în care fetele urmau să se uite în oglinzi, să-şi vadă marile iubiri. Sau ne-am urcat pe scări să montăm becuri colorate. Ne-am dus în salon o dată sau de două ori ca să atârnăm dovleci scobiţi pe dinăuntru pentru a pune în ei luminiţe. Dar n-am auzit nimic de genul ăsta cât timp am fost acolo. Dar tu, Nick?

— Nici eu, răspunse acesta. Adăugă cu o oarecare curiozitate: Chiar a zis Joyce că a văzut cum a fost omorât cineva? Foarte interesant, dacă e aşa, nu vi se pare?

— De ce e aşa de interesant? Întrebă Desmond.

— Păi, e P. E. S.11, nu? Uitaţi despre ce e vorba. A fost martoră la o crimă şi, după o oră-două, a fost ucisă. Mi se pare că a avut un fel de viziune. Te pune puţin pe gânduri. Legat de ultimele experimente care au fost întreprinse, se pare că poţi să stimulezi asta dacă fixezi un electrod, sau ceva asemănător, la vena jugulară. Am citit pe undeva despre asta.

— Nu s-a ajuns niciodată prea departe cu chestia asta, spuse Nicholas plin de dispreţ. Oamenii stau în camere diferite uitându-se la cărţile de joc dintr-un pachet având pătrate sau alte figuri geometrice pe ele. Dar nu văd niciodată – sau aproape niciodată – ce trebuie.

— Trebuie să fii foarte tânăr s-o faci. Adolescenţii sunt mult mai buni decât adulţii.

Hercule Poirot, care nu era dispus să asculte această discuţie de înalt nivel ştiinţific, îi întrerupse:

— Din câte vă amintiţi, nu s-a întâmplat nimic în casă cât timp aţi fost acolo, nimic sinistru sau semnificativ, ceva pe care, probabil, ceilalţi nu l-au observat, dar care v-a atras atenţia?

Nicholas şi Desmond se încruntară, evident scormonind prin memorie pentru a găsi vreun incident important.

— Nu, doar zgomote de la aranjarea lucrurilor.

— Aveţi vreo teorie personală? Poirot i se adresă lui Nicholas.

— Adică vreo teorie în legătură cu ucigaşul lui Joyce?

— Da. Ceva ce aţi observat şi v-a trezit o suspiciune sau, poate, explicaţii pur psihologice.

— Da, înţeleg la ce vă referiţi. Ar putea fi ceva.

— Eu pariez pe Whittaker, spuse Desmond întrerupându-l pe Nicholas din gândurile sale.

— Profesoara? Se miră Poirot.

— Da. Ştiţi, e fată bătrână. Ahtiată după sex. Şi meseria ei o obligă să stea numai printre femei. Vă aduceţi aminte că una dintre profesoare a fost strangulată acum un an sau doi. Se spune că era cam ciudată.

— Lesbiană? Întrebă Nicholas pe tonul unui om de lume.

— Nu m-ar mira. Ţi-o aminteşti pe Nora Ambrose, fata cu care locuia? Nu arăta rău deloc. Avusese un prieten sau doi, aşa se spune, şi fata cu care locuia a înnebunit din cauza asta. Cineva spunea că are un copil din flori. A lipsit două semestre din cauza bolii şi apoi s-a întors. În viesparul ăsta circulă tot felul de bârfe.

— Oricum, Whittaker s-a aflat în salon aproape toată dimineaţa. Probabil a auzit ce a spus Joyce. I-ar fi dat o idee, nu?

— Ia ascultă, interveni Nicholas, să presupunem că Whittaker… Ce vârstă crezi că are? Patruzeci şi ceva de ani? Se apropie de cincizeci? Femeile devin cam ciudate la vârsta asta.

Se uitară la Poirot cu aerul unor câini mulţumiţi că înapoiaseră ceva util cerut de stăpân.

— Pariez că domnişoara Emlyn ştie dacă e aşa. E la curent cu aproape tot ce se întâmplă în şcoala ei.

— N-ar spune?

— Poate se simte datoare să fie loială şi să o apere.

— O, nu cred că ar face asta. Dacă Elizabeth Whittaker a luat-o razna, ei bine, atunci mulţi elevi ar afla.

— Dar ajutorul vicarului? Spuse Desmond încrezător. Ar putea fi puţin dus cu pluta. Ştiţi, păcatul originar şi toate astea, apa şi merele şi apoi… Fiţi atenţi, am o idee. Să presupunem că e într-o ureche. Nu e aici de prea mult timp. Nimeni nu ştie prea multe despre el. Poate că l-a incitat Snapdragonul. Focul iadului! Toate flăcările alea săltând. Atunci, înţelegeţi, a luat-o pe Joyce şi i-a spus: „Vino cu mine şi îţi voi arăta ceva”, a dus-o în camera cu merele şi i-a spus: „îngenunchează! Acesta este botezul”, şi a băgat-o cu capul în apă. Vedeţi? Se potriveşte. Adam şi Eva, mărul, focul iadului, Snapdragonul şi botezul pentru spălarea păcatelor.

— Poate că mai întâi s-a dezbrăcat în faţa ei, rosti Nicholas încrezător. Întotdeauna trebuie să existe şi un fundal erotic în astfel de cazuri.

Amândoi îl priviră satisfăcuţi pe Poirot.

— Ei bine, spuse Poirot, mi-aţi oferit, cu siguranţă, ceva la care să meditez.