Capitolul 16

Hercule Poirot examină cu interes chipul doamnei Goodbody. Părea, într-adevăr, potrivită pentru o vrăjitoare. Faptul că pe lângă asta dădea dovadă de o amabilitate dusă la extrem nu risipea această iluzie. Vorbea cu chef şi cu plăcere.

— Da, sigur că am fost. Întotdeauna joc rolul vrăjitoarei pe aici. Vicarul m-a felicitat anul trecut pentru treaba de la procesiune, aşa încât o să-mi dea o pălărie nouă cu vârful ţuguiat. Ca orice alt lucru pălăria unei vrăjitoare se strică. Da, am fost prezentă acolo, în ziua respectivă. Eu fac versurile, ştiţi, versurile pentru fete folosind numele lor de botez. Unul pentru Beatrice, unul pentru Ann şi pentru restul. Le dau celor care imită vocea spiritelor şi ei le recită fetelor în oglindă, iar băieţii, domnişorul Nicholas şi tânărul Desmond, lasă fotografiile să cadă. Unele mă fac să mă prăpădesc de râs. Să-i vezi pe băieţii ăia cum îşi lipesc păr pe faţă şi se fotografiază unul pe altul. Şi cum se îmbracă! L-am văzut pe domnişorul Desmond într-o zi îmbrăcat de nu-ţi venea a crede. O haină colorată în roz şi pantaloni cafenii. Le întrec pe fete. Fetele nu se gândesc decât cum să-şi ridice fustele tot mai sus, dar nici asta nu le foloseşte la nimic pentru că îşi pun tot mai multe pe dedesubt. Mă gândesc la ceea ce ele numesc dresuri şi colanţi, pe care obişnuiau să le poarte fetele din cor pe vremea mea şi nimeni altcineva – Îşi cheltuiau toţi banii pe ele. Dar băieţii – pe cuvântul meu, arată ca nişte pescăruşi albaştri sau păuni, sau păsări ale paradisului. Îmi place să văd puţină culoare şi întotdeauna m-am gândit că trebuie să fi fost foarte frumos în acele epoci, după cum se vede în poze. Ştiţi, toată lumea cu dantele şi bucle, şi pălării de cavaleri, şi câte altele. Fetele aveau la ce să se uite, serios. Jiletcă şi pantaloni strânşi pe picior. În acele vremuri, fetele nu se gândeau, după câte îmi dau seama, decât să-şi pună fuste largi ca un balon, mai târziu le-au numit crinoline, şi gulere mari! Bunica îmi povestea că domnişoarele ei… Ştiţi, era servitoare la o familie bună, victoriană… Şi domnişoarele ei (cred că înainte de domnia reginei Victoria)… pe vremea regelui cu capul ca o pară – Silly Billy, era William al IV-lea – ei bine, pe atunci, domnişoarele ei, mă refer la domnişoarele bunicii mele, obişnuiau să poarte rochii de muselină foarte lungi până la glezne, elegante, dar şi le udau ca să se lipească de corp. Înţelegeţi, să se lipească ca să arate tot ce era de arătat. Mergeau, uitându-se sfioase în jos, dar îi înnebuneau pe gentilomi. I-am împrumutat doamnei Drake globul meu de vrăjitoare pentru petrecere. Am cumpărat globul ăla de la un iarmaroc. Acum atârnă acolo sus, lângă horn, vedeţi? Un albastru-închis, foarte frumos, strălucitor. Îl ţin deasupra uşii.

— Ghiciţi viitorul?

— Trebuie să spun că da, nu-i aşa? Chicoti ea. Poliţiei nu-i place asta. Nu că le-ar păsa de prezicerile mele. Nu-i nimic rău în asta. Într-un sat mic ca acesta toată lumea ştie cine e cu cine, aşa încât mi-e uşor.

— Puteţi să vă uitaţi în globul dumneavoastră de vrăjitoare şi să vedeţi cine a omorât-o pe Joyce?

— Le-aţi confundat, spuse doamna Goodbody. Este un glob de cristal în care te uiţi să vezi lucruri, nu unul de vrăjitoare. Dacă v-aş spune cine a făcut-o, nu v-ar plăcea. Aţi spune că e împotriva firii. Dar multe lucruri sunt împotriva firii.

— S-ar putea să aveţi dreptate.

— În general, e un loc bun unde să locuieşti. Vreau să spun că majoritatea oamenilor sunt decenţi, dar oriunde te-ai duce diavolul are câţiva de partea lui. Născuţi şi crescuţi pentru asta.

— Adică… Pentru magia neagră?

— Nu. Nu mă refer la asta, rosti doamna Goodbody dispreţuitor. Asta-i o prostie! E pentru oameni care se deghizează şi fac o mulţime de caraghioslâcuri. Sex şi altele. Nu, mă refer la cei atinşi de diavol cu mâna sa. Aşa s-au născut. Fiii lui Lucifer. S-au născut în aşa fel încât a ucide nu înseamnă nimic pentru ei, chiar dacă nu profită după fapta lor. Gând vor un lucru, îl vor şi gata. Fac orice grozăvie doar ca să-l obţină. Pot fi frumoşi ca îngerii. Am cunoscut cândva o fetiţă de şapte ani. Îşi omorâse frăţiorul şi surioara. Erau gemeni, de vreo cinci-şase luni. I-a sufocat în cărucioarele lor.

— Asta s-a întâmplat în Woodleigh Common?

— Nu, nu s-a întâmplat în Woodleigh Common. A avut loc în Yorkshire, din câte îmi amintesc. Urât caz. Era tare frumuşică. I-ai fi putut pune o pereche de aripi să se urce pe o scenă şi să cânte colinde de Crăciun. Ar fi părut potrivită pentru rol. Dar nu era. Era putredă pe dinăuntru. Înţelegeţi ce vreau să spun. Nu sunteţi tânăr. Ştiţi câtă răutate există în lume.

— Aşa e! Exclamă Poirot. Aveţi dreptate, ştiu prea bine. Dacă Joyce a văzut cu adevărat o crimă…

— Cine spune că a văzut? Se miră doamna Goodbody.

— Ea însăşi.

— N-aveţi nici un motiv s-o credeţi. Întotdeauna a fost o mică mincinoasă. Îi aruncă o privire aspră. Doar nu credeţi asta?

— Ba da, răspunse Poirot, o cred. Prea mulţi mi-au spus asta, ca să continui să nu o cred.

— Ciudate lucruri se mai întâmplă în familii, spuse doamna Goodbody. Să-i luăm, de exemplu, pe Reynolds. Domnul Reynolds lucrează în domeniul afacerilor imobiliare. N-a realizat mare lucru niciodată şi nici n-o s-o facă de-acum încolo. Şi doamna Reynolds mereu se supără şi se necăjeşte pentru ceva. Niciunul dintre cei trei copii ai lor nu le seamănă. Uite, Ann e deşteaptă. Va învăţa foarte bine. Nu m-aş mira dacă ar intra la facultate, poate va deveni profesoară. Dar, luaţi aminte, e încrezută. E aşa de încrezută încât nimeni nu-i ajunge la nas. Nici un băiat nu se uită la ea de două ori. Şi apoi era Joyce. Nu era la fel de deşteaptă ca Ann sau ca fratele ei mai mic, Leopold, dar voia să fie. Întotdeauna dorea să ştie mai multe decât restul lumii şi ar fi spus orice numai să le trezească interesul oamenilor şi să o asculte. Dar să nu credeţi că ceea ce spunea era adevărat, pentru că nouă dăţi din zece nu era.

— Şi băiatul?

— Leopold? Are doar nouă sau zece ani, dar e deştept, îndemânatic şi priceput la toate. Vrea să studieze fizica. E bun şi la matematică. La şcoală au fost foarte surprinşi. Da, e inteligent. Mă aştept să ajungă savant. Dacă mă întrebaţi, lucrurile pe care le va face şi cele la care se va gândi vor fi rele, ca bombele atomice! E genul care studiază şi este atât de deştept încât va inventa ceva cu care să distrugă jumătate din glob şi odată cu el, pe noi toţi. Să fiţi atent cu Leopold. Joacă feste oamenilor şi trage cu urechea. Le află toate secretele. Tare aş vrea să ştiu de unde face rost de bani de buzunar. În nici un caz de la mama sau de la tatăl lui. Nu-şi permit să-i dea aşa de mult. Are oricum o grămadă de bani. Îi ţine într-un sertar sub şosete. Cumpără lucruri. O mulţime de obiecte scumpe. Oare de unde face rost de bani? Asta aş vrea să ştiu. Află secretele oamenilor şi îi pune să-l plătească ca să-şi ţină gura. Se opri să-şi tragă sufletul. Mă tem că nu vă pot ajuta în nici un fel.

— M-aţi ajutat enorm, îi mulţumi Poirot. Ce s-a întâmplat cu fata aceea străină despre care se spune că a fugit?

— N-a ajuns prea departe, după părerea mea. „Ding, dong, del, în fântână-un motănel.” Oricum, asta am crezut întotdeauna.