Capitolul 17
— Scuzaţi-mă, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă? Doamna Oliver, care stătea pe veranda casei prietenei sale, uitându-se pe fereastră să-l vadă pe Hercule Poirot sosind – acesta îi telefonase că va veni să discute cu ea – se întoarse.
O femeie îngrijit îmbrăcată, de vârstă mijlocie, îşi freca mâinile în mănuşi curate de bumbac.
— Da? Întrebă mirată doamna Oliver.
— Îmi cer scuze că vă deranjez, doamnă, dar m-am gândit, ei bine, m-am gândit…
Doamna Oliver o asculta, dar nu încerca s-o încurajeze. Se întreba ce o neliniştea atât de mult pe femeia aceasta.
— Nu greşesc dacă spun că dumneavoastră sunteţi doamna care scrie povestiri, nu? Povestiri despre crime, ucigaşi şi lucruri dintr-astea.
— Da, răspunse doamna Oliver. Eu sunt aceea.
Îi stârni curiozitatea. Era o introducere pentru a-i cere un autograf sau poate chiar o fotografie cu semnătură? Nu se ştia niciodată. Se întâmplau lucrurile cele mai imprevizibile.
— M-am gândit că aţi fi persoana cea mai potrivită căreia să-i povestesc, zise femeia.
— Mai bine aţi lua loc, o invită doamna Oliver. Prevedea că doamnei Cine-o-fi – purta verighetă, deci era o doamnă – Îi va lua ceva timp până să ajungă la subiect. Femeia se aşeză şi-şi frecă în continuare mâinile înmănuşate.
— Vă îngrijorează ceva? O întrebă doamna Oliver, dându-şi osteneala să o facă să vorbească.
— Da, aş vrea un sfat, e adevărat. E vorba de ceva ce s-a întâmplat de mult şi care nu m-a îngrijorat atunci. Dar ştiţi cum este. Chibzuieşti asupra lucrurilor şi ai vrea să cunoşti pe cineva la care să te duci să-i ceri un sfat.
— Înţeleg, spuse doamna Oliver, încercând să-i inspire încredere prin această afirmaţie cu totul superficială.
— Ţinând cont de lucrurile care s-au întâmplat recent, nu poţi şti, nu?
— Adică…
— Mă refer la ce s-a întâmplat la petrecerea de Halloween, sau cum s-o numi. Dovedeşte că există oameni aici pe care nu te poţi baza, nu-i aşa? Şi îţi mai arată că unele lucruri nu stau chiar cum credeai. Vreau să spun că s-ar putea să nu fie cum ţi-ai închipuit, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
— Da? Se minună şi mai tare doamna Oliver. Nu ştiu cum vă numiţi.
— Leaman. Doamna Leaman. Merg şi fac curăţenie pe la doamnele de aici. De când a murit soţul meu, adică de acum cinci ani. Am lucrat pentru doamna Llewellyn-Smythe, doamna care locuia la Quarry House, înaintea colonelului şi a doamnei Weston. Nu ştiu dacă aţi cunoscut-o.
— Nu, spuse doamna Oliver. N-am cunoscut-o. Asta e prima dată când mă aflu la Woodleigh Common.
— Înţeleg. N-aveţi de unde să ştiţi ce s-a întâmplat şi ce s-a discutat pe-atunci.
— Am auzit foarte multe de când mă aflu aici, zise doamna Oliver.
— Vedeţi, eu nu ştiu nimic despre legi şi mereu mă îngrozesc când vine vorba de legi. Adică de avocaţi. Ei ar putea-o răsuci şi n-aş vrea să mă duc la poliţie. Nu ar avea nimic de-a face cu politia, fiind o problemă legală, nu?
— Poate că nu, răspunse prudent doamna Oliver.
— Ştiţi cumva ce s-a spus atunci despre codi… Nu ştiu, cu cuvânt care începe cu codi. Ca peştele.
— Un codicil la testament? Sugeră doamna Oliver.
— Da, exact. La asta mă refer. Doamna Llewellyn-Smythe a făcut un codi… Codicil şi i-a lăsat toţi banii fetei străine care a îngrijit-o. Asta a venit ca o surpriză, căci avea rude care locuiesc aici şi se mutase în acest loc tocmai pentru a fi mai aproape de ele. Ţinea foarte mult la ele, în special la domnul Drake. Şi gestul ei i-a uimit foarte mult pe oameni. Apoi avocaţii, înţelegeţi, au început să spună tot felul de lucruri.
Au susţinut că doamna Llewellyn-Smythe nu a scris codicilul. Că fata aceea străină îl scrisese, vrând ca toţi banii să-i rămână ei. Şi au spus că se duc la tribunal, că doamna Drake va „contrasta” testamentul – dacă aşa se spune.
— Avocaţii aveau de gând să conteste testamentul. Da, cred că am auzit ceva despre asta, rosti încurajator doamna Oliver. Şi dumneavoastră ştiţi ceva despre el?
— N-am vrut să fac nici un rău, spuse doamna Leaman, pe un ton plângăreţ, un ton pe care doamna Oliver îl mai auzise de câteva ori în trecut.
Se gândi că doamna Leaman era, în anumite privinţe, o persoană pe care nu te puteai baza, te spiona, asculta pe la uşi.
— N-am spus nimic la timpul potrivit, mărturisi doamna Leaman, pentru că n-am ştiut cum e mai bine. Dar, înţelegeţi, m-am gândit că era ciudat şi recunosc, în faţa unei doamne ca dumneavoastră, care se pricepe la lucrurile astea, că am dorit să aflu adevărul. Am lucrat pentru doamna Llewellyn-Smythe o perioadă şi aş vrea să aflu cum s-au petrecut toate.
— Normal, spuse doamna Oliver.
— Dacă aş fi crezut că era ceva ce nu ar fi trebuit să fac, atunci, desigur, aş fi recunoscut. Dar nu cred că am făcut ceva greşit. Cel puţin nu la momentul respectiv, dacă mă înţelegeţi.
— O, da, spuse doamna Oliver, sunt sigură că voi înţelege. Continuaţi. Era vorba de codicil.
— Da, ştiţi, într-o zi, doamna Llewellyn-Smythe nu se simţise prea bine în ziua aceea, aşa că ne-a chemat înăuntru pe mine şi pe tânărul Jim, cel care ajuta la grădinărit, la cărat lemne şi cărbuni. Ne-am dus în camera ei, unde avea nişte hârtii în faţa ei, pe birou. Apoi s-a întors către fata asta străină – noi îi spuneam domnişoara Olga – şi i-a spus: „Te rog să ieşi din cameră, dragă, pentru că nu trebuie să fii amestecată în partea aceasta”, sau aşa ceva. Aşa că domnişoara Olga a ieşit din cameră, iar doamna Llewellyn-Smythe ne-a chemat mai aproape şi ne-a spus: „Acesta este testamentul meu”. Era o bucată de sugativă peste partea de început, dar sfârşitul se vedea clar. A continuat: „Scriu ceva pe această bucată de hârtie şi vreau să fiţi martori la ceea ce scriu şi la semnătura mea de la sfârşit”. Şi a început să scrie. Întotdeauna folosea stilouri care scârţâiau, nu folosea pixuri sau ceva asemănător. A scris două-trei rânduri şi apoi s-a semnat cu numele ei şi mi-a zis: „Acum, doamnă Leaman, scrieţi-vă numele aici. Numele şi adresa”, şi apoi i-a spus lui Jim: „Acum scrie-ţi şi tu numele acolo jos şi adresa. Acolo. Foarte bine. Acum m-aţi văzut scriind asta, m-aţi văzut semnând şi v-aţi scris şi voi numele ca să spuneţi că aşa este”. Apoi a adăugat: „Asta-i tot. Vă mulţumesc foarte mult”. Şi am ieşit din cameră. Atunci nu m-am gândit prea mult la asta, dar m-am mirat puţin. S-a întâmplat să întorc capul când am ieşit din cameră. Ştiţi, uşa nu se închide întotdeauna foarte bine. Trebuie s-o trag până face clic. Şi asta făceam… Nu mă uitam intenţionat, dacă mă înţelegeţi.
— Ştiu ce vreţi să spuneţi, o linişti doamna Oliver.
— Şi aşa am văzut-o pe doamna Llewellyn-Smythe ridicându-se din scaun – suferea de artrită şi avea uneori dureri când se mişca – ducându-se spre bibliotecă, scoţând o carte mare şi punând coala de hârtie pe care tocmai o semnase – era într-un plic – Într-una din cărţi. O carte mare, înaltă de pe raftul de jos. Şi a băgat-o înapoi în bibliotecă. Ei bine, nu m-am mai gândit la asta. Nu, chiar că nu. Dar când a început toată această neînţelegere, atunci, desigur, am simţit, cel puţin eu… Se opri.
Doamna Oliver avu una dintre intuiţiile ei folositoare.
— Doar nu aţi aşteptat până când totul…
— O să vă spun adevărul, pe cuvânt! Recunosc că eram curioasă. Până la urmă când semnezi ceva vrei să ştii ce anume ai semnat, nu-i aşa? E în firea omului.
— Da, aşa e în firea omului, spuse doamna Oliver.
Se gândi că în cazul doamnei Leaman curiozitatea era o trăsătură foarte importantă.
— Deci, recunosc că, a doua zi, când doamna Llewellyn-Smythe a plecat cu maşina la Medchester şi eu îi aranjam, ca de obicei, dormitorul – avea un dormitor-salon, căci trebuia să se odihnească foarte mult, m-am gândit: „Trebuie să ştii, cu adevărat, când ai semnat un lucru, ce anume ai semnat”. Când cumperi lucruri, ţi se spune să citeşti instrucţiunile tipărite cu litere mici.
— Sau în acest caz, scrisul de mână, observă doamna Oliver.
— Aşa că m-am gândit că nu fac nici un rău… Până la urmă, nu luam nimic. Vreau să spun că mi-am trecut numele acolo şi voiam să ştiu ce semnasem. Aşa că m-am uitat printre rafturi. Oricum trebuia să şterg praful. Şi am găsit-o. Era pe ultimul raft de jos. O carte veche, de pe vremea reginei Victoria. Şi am găsit plicul cu o hârtie în el, iar titlul cărţii era Enquire Within Upon Everything12. Totul părea să aibă un înţeles nou, dacă mă înţelegeţi.
— Da, avea un înţeles clar, spuse doamna Oliver. Aşa că aţi scos hârtia şi v-aţi uitat la ea.
— Exact, doamnă. Nu ştiu dacă am procedat bine sau rău. Dar, oricum, acela era un document legal. Pe ultima pagină se afla ceea ce scrisese în dimineaţa precedentă, cu peniţa nouă pe care o folosise. Se citea destul de uşor, deşi avea un scris ascuţit.
— Şi despre ce era vorba? Curiozitatea ei ajunsese pe măsura celei simţite atunci de doamna Leaman.
— Spunea ceva, după câte îmi amintesc – nu-mi aduc aminte cuvintele exacte – despre un codicil, şi că după toate donaţiile menţionate în testamentul ei, îi lasă întreaga avere Olgăi -nu-mi aduc aminte numele de familie, începea cu S… Seminoff, sau cam aşa ceva, pentru marea ei bunătate şi atenţie cu care o îngrijise în timpul bolii. Aşa era scris şi ea semnase, şi eu semnasem, la fel şi Jim. L-am pus apoi la loc, deoarece nu voiam ca doamna Llewellyn-Smythe să afle că-i răscoleam prin lucruri. Dar bine, mi-am zis, asta-i o surpriză. Cine şi-ar fi închipuit că fata asta străină va primi toţi banii, pentru că ştiam cu toţii că doamna Llewellyn-Smythe era foarte bogată. Soţul ei lucrase în domeniul construcţiilor navale şi îi lăsase o mare avere, şi m-am gândit cum unii oameni au noroc. Ţineţi cont că nu prea o aveam la inimă pe domnişoara Olga. Uneori era cam aspră şi cam cu toane. Dar recunosc că a fost întotdeauna atentă şi politicoasă cu bătrâna doamnă. A avut grijă de ea şi s-a ales cu toţi banii. M-am gândit că îi lasă toţi banii unei străine, şi nu familiei. Apoi mi-am zis că poate că se supărase pe ai ei şi n-o să reziste testamentul, o să-l rupă şi o să întocmească un alt testament sau alt codicil. L-am pus la loc şi cred că am uitat de el. Dar când a început scandalul despre testament şi se vorbea cum că fusese falsificat, cum că doamna Llewellyn-Smythe n-ar fi putut fi în stare să scrie singură codicilul… Căci asta spuneau cu toţii, ştiţi, cum că bătrâna doamnă nu l-ar fi scris deloc, ci altcineva…
— Înţeleg, zise doamna Oliver. Şi ce aţi făcut?
— N-am făcut nimic şi asta mă îngrijorează. N-am înţeles imediat sensul cuvintelor. Şi după ce am stat şi m-am gândit, n-am ştiut exact ce trebuia să fac şi mi-am dat seama că ar fi fost, oricum, vorbe-n vânt, pentru că avocaţii erau împotriva străinei, cum sunt oamenii în general. Recunosc că nici mie nu-mi prea plac străinii. În orice caz, asta a fost! Şi domnişoara făcea pe grozava, îşi dădea aere, arăta încântată ca Punch şi m-am gândit că lucrurile sunt legale într-un fel şi vor spune că nu are dreptul la bani fiindcă nu era rudă cu bătrâna doamnă. Aşa că totul o să fie în ordine. Şi, într-un fel, a fost, căci au renunţat la ideea de a merge la tribunal. Nu s-a ajuns la tribunal şi, după cum ştie toată lumea, domnişoara Olga a fugit. A plecat înapoi pe continent de unde venise. Trebuie să fi făcut ea ceva necurat. Poate că a ameninţat-o pe bătrâna doamnă şi l-a obligat să-l scrie. Niciodată nu se ştie. Unul dintre nepoţii mei, care va ajunge doctor, susţine că se pot face lucruri incredibile prin hipnotism. Probabil a hipnotizat-o pe bătrâna doamnă.
— Când s-a întâmplat asta?
— Doamna Llewellyn-Smythe a murit… Staţi să mă gândesc, cam acum doi ani.
— Şi nu v-aţi îngrijorat?
— Nu. Nu m-am îngrijorat. Nu atunci. Căci, vedeţi, nu mi-am dat seama că ar conta. Totul era în regulă, nu se mai punea problema ca acea domnişoară Olga să plece cu banii, aşa că n-am considerat că ar fi de datoria mea…
— Dar acum simţiţi altceva?
— Moartea aceea – copilul acela vârât cu capul în găleata cu mere. Ar fi vorbit despre o crimă, susţinând că ar fi văzut sau ar fi ştiut ceva despre o crimă. Şi m-am gândit că poate domnişoara Olga a omorât-o pe bătrâna doamnă deoarece aflase că toţi banii îi revin ei, dar s-a speriat când s-a produs toată tevatura aceea cu avocaţii şi cu poliţia şi a fugit. Apoi m-am gândit că poate ar trebui să-i spun cuiva şi m-am gândit că dumneavoastră aveţi prieteni în justiţie, în poliţie şi le veţi explica acum că eu ştergeam praful de pe un raft, iar acel document era într-o carte şi l-am pus la locul lui. Nu am luat absolut nimic.
— Dar asta s-a întâmplat, nu-i aşa? Aţi văzut-o pe doamna Llewellyn-Smythe scriind un codicil la testamentul ei. Aţi văzut-o scriindu-şi numele, şi dumneata împreună cu acel Jim aţi fost de faţă şi amândoi v-aţi semnat acolo. Aşa e, nu?
— Exact.
— Atunci dacă amândoi aţi văzut-o pe doamna Llewellyn-Smythe iscălindu-se, atunci acea semnătură nu poate fi un fals, nu? Din moment ce aţi văzut-o personal scriind cu mâna ei…
— Am văzut-o scriind cu mâna ei, acesta-i adevărul. Şi Jim ar spune acelaşi lucru, doar că a plecat în Australia. A plecat de mai bine de un an şi nu îi ştiu adresa. Oricum, nu era de prin părţile astea.
— Ce vreţi să fac eu?
— Vreau să-mi spuneţi dacă ar trebui să spun sau să fac ceva… Acum. Ţineţi minte că nimeni nu mi-a cerut-o. Nu m-a întrebat nimeni dacă ştiam despre testament.
— Vă numiţi Leaman. Şi numele de botez?
— Harriet.
— Harriet Leaman. Şi pe Jim cum îl mai chema?
— Cum îl chema? Jenkins. Exact, James Jenkins. V-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi putea ajuta, căci mă frământă foarte mult. Tot necazul acesta cu Joyce şi dacă cumva domnişoara Olga a ucis-o pe doamna Llewellyn-Smythe, iar micuţa Joyce a văzut-o… Ce se mai împăuna domnişoara Olga când a auzit de la avocaţi că va moşteni o grămadă de bani! Dar situaţia s-a schimbat când a venit poliţia şi a început să pună întrebări… Iar ea a dispărut brusc. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Dar acum mă tot întreb dacă nu cumva trebuia să fi spus ceva atunci.
— Probabil va trebui să povestiţi toate acestea avocatului doamnei Llewellyn-Smythe. Sunt sigur că un bun avocat vă va înţelege sentimentele şi motivele.
— Da, sunt sigură că dacă veţi pune o vorbă bună pentru mine şi o doamnă ca dumneavoastră le va povesti cum s-a întâmplat, că eu n-am avut nici o intenţie să… Să fac ceva necinstit. Adică, tot ce-am făcut…
— Tot ce-aţi făcut a fost să nu spuneţi nimic, o linişti doamna Oliver. Pare o explicaţie destul de rezonabilă.
— Şi dacă ar veni de la dumneavoastră… Să vorbiţi în favoarea mea mai întâi, să le explicaţi, v-aş rămâne foarte îndatorată.
— Voi face tot ce îmi stă în puteri, o asigură doamna Oliver. Privirea i se îndreptă spre poteca din grădină pe care tocmai venea un domn spilcuit.
— Vă mulţumesc foarte mult. Se zvoneşte că aţi fi o doamnă cumsecade şi sunt convinsă că aşa este.
Se ridică, îşi puse mănuşile de bumbac pe care le tot mototolise de atâta agitaţie, dădu din cap şi se îndepărtă. Doamna Oliver îl întâmpină pe Poirot.
— Vino şi ia loc. Ce s-a întâmplat? Pari supărat.
— Mă dor tare rău picioarele, îi mărturisi Hercule Poirot.
— Din cauza pantofilor ăia de lac prea strâmţi. Ia loc. Povesteşte-mi ce ai vrut să-mi spui şi apoi îţi voi povesti eu ceva care te va surprinde.
