Capitolul 18

Poirot se aşeză, îşi întinse picioarele şi oftă:

— Ah! Aşa e mult mai bine.

— Scoate-ţi pantofii ca să ţi se odihnească picioarele, îl îndemnă doamna Oliver.

— Nu, nu, nu-mi permit să fac asta, răspunse Poirot oarecum şocat de posibilitate.

— Bine, dar suntem prieteni vechi şi pe Judith nu ar deranj a-o dacă ar ieşi din casă. Ştii, scuză-mă că îţi spun, dar n-ar trebui să porţi pantofi din lac la ţară. De ce nu-ţi cumperi o pereche frumoasă din piele întoarsă? Sau ceva ce poartă toţi băieţii aceştia hippy în ziua de azi. Genul de pantofi pe care-i tragi în picioare şi nu trebuie lustruiţi… Se pare că se curăţă singuri printr-un proces extraordinar. Un proces de desprăfuire a pantofilor care te scuteşte de multă treabă.

— Nici nu mă gândesc, replică Poirot. Nici vorbă.

— Problema cu dumneata e că ţii neapărat să fii elegant, spuse doamna Oliver, începând să desfacă pe masă ceea ce, evident, abia cumpărase. Te interesează mai mult îmbrăcămintea, mustaţa, felul în care arăţi şi cum te îmbraci decât confortul. Acum, la ordinea zilei se află confortul. Odată ce ai trecut de, să zicem, cincizeci de ani confortul e singurul lucru care contează.

— Madame, chère madame, nu ştiu dacă pot fi de acord cu dumneata.

— Ba ar fi bine, altminteri vei suferi mult şi îţi va fi tot mai rău de la an la an.

Doamna Oliver luă o cutie viu colorată dintr-o pungă de hârtie, îi scoase capacul, luă o bucăţică şi o duse la gură. Apoi îşi linse degetele, le şterse cu o batistă şi spuse:

— Lipicioasă.

— Nu mai mănânci mere? Întotdeauna te-am văzut cu o pungă de mere în mână ori mâncând unul, ori, ocazional, rupându-ţi-se punga şi merele rostogolindu-se pe drum.

— Ţi-am spus doar, se enervă doamna Oliver, ţi-am spus că nu vreau să mai văd mere în viaţa mea. Nu. Urăsc merele. Cred că, într-o zi, o să-mi treacă şi o să mănânc din nou, dar… Nu vreau să mă mai gândesc la mere.

— Şi acum ce mănânci? Poirot ridică capacul viu colorat şi decorat cu poza unui palmier. Citi: Curmale din Tunisia. Ah, curmale acum!

— Exact, curmale.

Doamna Oliver mai luă o curmală, o băgă în gură, îi scoase sâmburele, îl aruncă într-un tufiş şi continuă să mestece.

— Curmale… Este extraordinar, exclamă Poirot.

— Ce e aşa extraordinar în a mânca curmale? Şi alţii mănâncă.

— Nu, nu, nu mă refer la asta. Nu la mâncatul lor. Extraordinar e faptul că mi-ai spus aşa simplu… Curmale13.

— De ce? Întrebă doamna Oliver.

— Pentru că, mai mereu, îmi indici drumul, le chemin, pe care să o iau sau pe care am pornit deja. Îmi arăţi drumul pe care ar fi trebuit să o iau. Curmale. Până acum nu mi-am dat seama cât de importante sunt.

— Nu văd ce legătură există cu ce s-a întâmplat aici. De fapt nu e vorba de date sau de timp. Totul s-a petrecut acum cât… Cinci zile?

— Evenimentul a avut loc acum patru zile. Da, aşa e. Dar orice întâmplare are un trecut. Un trecut încorporat în prezent, dar care a existat ieri, luna trecută sau anul trecut. Prezentul are aproape întotdeauna rădăcini în trecut. Acum un an, doi, poate chiar trei, a fost comisă o crimă. Un copil a fost martor la acea crimă. Întrucât copilul a văzut acea crimă la o anumită dată, de mult uitată, acel copil a murit acum patru zile. Nu-i aşa?

— Da, aşa e. Cel puţin, aşa cred. Ar fi putut să nu existe deloc. Ar fi putut fi un individ dezechilibrat mintal căruia îi place să omoare oameni şi a cărui idee de a se juca cu apa este de a împinge pe cineva cu capul în ea şi de a-l ţine acolo. Ar fi fost descrisă ca distracţia unui debil mintal la o petrecere.

— Nu convingerea asta te-a adus la mine, madame?

— Nu, răspunse doamna Oliver, nu asta. Nu mi-a plăcut sentimentul pe care l-am avut în legătură cu asta. Încă nu-mi place.

— Sunt de acord. Cred că ai dreptate. Dacă cuiva nu-i place ceea ce simte în legătură cu un lucru, trebuie să afle de ce. Încerc din răsputeri, deşi s-ar putea să nu mă crezi, să aflu de ce.

— Plimbându-te pe aici şi stând de vorbă cu oamenii, aflând dacă sunt drăguţi sau nu şi, apoi, punându-le întrebări?

— Exact.

— Şi ce-ai aflat?

— Fapte, spuse Poirot. Fapte care, la momentul potrivit, se lega de anumite date, să zicem.

— Asta-i tot? Ce altceva ai mai aflat?

— Că nimeni nu crede că Joyce Reynolds obişnuia să spună adevărul.

— Când a spus că a văzut cum e omorât cineva? Dar eu am auzit-o.

— Da, aşa a declarat. Dar nimeni nu crede că e adevărat. Aşadar, există posibilitatea să nu fie adevărat. Adică, să nu fi văzut aşa ceva.

— Mi se pare, zise doamna Oliver, că faptele dumitale te duc înapoi, în loc să rămâi pe loc sau să te conducă înainte.

— Lucrurile trebuie făcute să concorde. Să luăm falsul, bunăoară. Faptul că s-a falsificat ceva. Toată lumea spune că o tânără străină, fata au pair, atât s-a linguşit pe lângă o văduvă mai în vârstă şi bogată, încât aceasta a lăsat un testament sau un codicil la un testament, prin care îi lăsa toată averea. A falsificat fata testamentul sau altcineva?

— Cine altcineva ar fi putut să-l falsifice?

— A mai existat un falsificator în sat. Cineva care a fost acuzat de fals, dar a scăpat uşor pentru că era la prima abatere şi i s-au acordat circumstanţe atenuante.

— E un personaj nou? Îl cunosc?

— Nu, nu-l cunoşti. A murit.

— O, când a murit?

— Acum vreo doi ani. Încă nu ştiu data exactă. Dar va trebui s-o aflu. E cineva care s-a ocupat cu falsuri şi a locuit aici. Şi din cauza unei mici încurcături cu o fată care a stârnit gelozie şi alte variate emoţii, a fost înjunghiat într-o noapte şi a murit. Ştii, am impresia că o mulţime de incidente separate ar putea fi mai strâns legate decât ne-am aştepta. Nu toate, probabil nu toate, doar câteva dintre ele.

— Pare interesant, spuse doamna Oliver, dar nu prea înţeleg…

— Deocamdată nici eu. Dar cred că datele ar fi de folos. Datele anumitor întâmplări, unde se aflau anumiţi oameni, ce li s-a întâmplat, ce făceau. Toată lumea e de părere că fata străină a falsificat testamentul şi probabil că au dreptate, declară Poirot. Ea avea de câştigat de pe urma lui, nu-i aşa? Stai puţin… Stai puţin…

— De ce? Întrebă doamna Oliver.

— Mi-a venit o idee, spuse Poirot. Doamna Oliver oftă şi mai luă o curmală.

— Te întorci la Londra, madame, sau mai rămâi?

— Poimâine. Nu mai pot să rămân. S-au adunat o mulţime de lucruri care trebuie rezolvate.

— Spune-mi… În apartament, în casă, nu-mi mai amintesc unde locuieşti acum, te-ai mutat aşa de des în ultimul timp, ai o cameră pentru oaspeţi?

— Nu recunosc niciodată că există aşa ceva, răspunse doamna Oliver. Dacă recunoşti că ai o cameră pentru oaspeţi la Londra, o cauţi cu lumânarea. Toţi prietenii, şi nu numai prietenii, cunoştinţele şi, uneori, verii de gradul al treilea ai cunoştinţelor îţi scriu ca să te întrebe dacă poţi să-i găzduieşti pentru o noapte. Ei bine, mă deranjează. Vor cearşafuri, lenjerie, perne, vor ceaiul dimineaţa devreme şi aşteaptă, cel mai adesea, să fie serviţi la masă. Aşa că nu spun că aş avea o cameră disponibilă. Prietenii mei vin şi stau la mine, cei pe care, într-adevăr, vreau să-i văd, dar ceilalţi, nu, nici nu mă gândesc. Nu-mi place să se folosească de mine.

— Cine ar putea? Eşti foarte înţeleaptă, spuse Hercule Poirot.

— Dar, de fapt, despre ce este vorba?

— Ai găzdui o persoană, două, dacă s-ar pune problema?

— Aş putea. Pe cine ai vrea? Nu pe dumneata. Ai propriul dumitale apartament… Splendid, ultramodern, stil abstract, numai pătrate şi cuburi.

— Va trebui să luăm măsuri de precauţie.

— Pentru cine? O să mai fie cineva omorât?

— Sper şi mă rog să nu se întâmple, dar orice este posibil.

— Dar cine? Cine? Nu înţeleg.

— Cât de bine îţi cunoşti prietena?

— Cât o cunosc? Nu prea bine. Adică, ne-am împrietenit într-o croazieră şi am fost tot timpul nedespărţite. Era ceva… Cum să mă exprim… Interesant la ea. Diferit.

— Te-ai gândit că s-ar putea să scrii, într-o zi, despre ea, în vreo carte?

— Detest fraza asta. Oamenii mi-o repetă adesea şi asta nu e adevărat. Nu folosesc oameni în cărţi. Oameni pe care îi întâlnesc, pe care îi cunosc.

— Chiar nu e adevărat, madame, că uneori foloseşti oameni reali în cărţi? Oameni pe care îi întâlneşti, nu pe cei pe care îi cunoşti. N-ar mai fi distractiv!

— Ai dreptate, recunoscu doamna Oliver. Uneori ghiceşti foarte bine cum stau lucrurile. Aşa se întâmplă. Adică, vezi o femeie grasă stând în autobuz, mâncând un corn, iar buzele i se mişcă în timp ce mănâncă şi observi că ori îi spune ceva cuiva, ori se gândeşte să dea un telefon sau să scrie o scrisoare. Şi te uiţi la ea, îi studiezi pantofii, fusta, pălăria, încerci să ghiceşti ce vârstă are, te uiţi să vezi dacă poartă verighetă şi alte câteva lucruri. Apoi cobori din autobuz. Nu vrei s-o mai revezi, dar ai în cap o poveste despre cineva pe nume doamna Carnaby, care se întoarce acasă cu autobuzul, după ce a avut o întâlnire foarte ciudată, într-o patiserie, unde a văzut pe cineva care i-a reamintit de altcineva, pe care-l întâlnise doar o dată şi despre care auzise că a murit, dar se pare că nu e mort. Vai de mine, se opri doamna Oliver să-şi tragă sufletul. Să ştii că e adevărat. Chiar am stat în faţa cuiva, într-un autobuz, înainte de a părăsi Londra, şi toate se potrivesc de minune în mintea mea. În curând o să scriu toată povestea. Tot ce urmează, ce o să răspundă, dacă se va afla în pericol sau altcineva dă de pericol. Cred că-i ştiu şi numele. O cheamă Constance. Constance Carnaby. Un singur lucru va strica totul.

— Ce anume?

— Dacă o mai întâlnesc în autobuz, sau vorbesc cu ea, sau ea cu mine şi încep să aflu ceva despre ea. Asta ar strica totul.

— Da, da. Povestea trebuie să îţi aparţină, e personajul dumitale. Copilul dumitale. Dumneata ai creat-o, începi să o înţelegi, ştii ce simte, unde locuieşte şi ce face. Dar totul a pornit de la o fiinţă reală, în carne şi oase… Căci altfel n-ar mai fi fost o poveste, nu-i aşa?

— Ai din nou dreptate, admise doamna Oliver. În legătură cu ceea ce spuneai despre Judith, cred că e adevărat. Vezi, am fost mult timp împreună în croazieră şi am fost să vizităm multe locuri, dar n-am ajuns s-o cunosc foarte bine. E văduvă, soţul ei a murit şi a lăsat-o la ananghie cu un copil, Miranda, pe care ai cunoscut-o. Şi e adevărat că am un sentiment ciudat faţă de ele. Un sentiment de parcă ar conta, ca şi cum ar fi implicate într-o anume dramă interesantă. Nu vreau să ştiu despre ce dramă e vorba. Nu vreau să-mi spună.

Aş vrea să mă gândesc singură la drama în care mi-ar plăcea să fie implicate.

— Da, da, văd că sunt… Candidate la includerea într-un nou bestseller semnat Ariadne Oliver.

— Câteodată eşti îngrozitor, spuse doamna Oliver. Faci ca totul să sune atât de banal. Rămase pe gânduri. Poate că aşa e.

— Nu, nu, nu e banal. E doar omenesc.

— Vrei să le invit pe Judith şi pe Miranda în apartamentul sau în casa mea din Londra?

— Încă nu, spuse Poirot, până când nu sunt sigur că una dintre micile mele idei e corectă.

— Dumneata şi micile dumitale idei! Ei, acum am o veste pentru dumneata.

— Madame, îmi face plăcere.

— Nu fi chiar aşa de sigur. S-ar putea să îţi răstoarne ipotezele. Să presupunem că îţi aduc la cunoştinţă că falsul de care ai vorbit atâta n-a fost fals deloc.

— Ce vrei să spui?

— Doamna Ap Jones Smythe, sau cum o chema-o, chiar a scris un codicil la testamentul său, lăsându-i toţi banii fetei au pair, iar doi martori au văzut-o semnând şi l-au semnat şi ei la rândul lor. Poftim, acum rumegă asta!