Capitolul 19

— Doamna… Leaman, repetă Poirot, notându-şi numele.

— Exact, Harriet Leaman. Iar celălalt martor se pare că a fost un anume James Jenkins. Ar fi plecat în Australia. Şi despre domnişoara Olga Seminoff se crede că s-ar fi întors în Cehoslovacia sau acolo unde s-a născut. Se pare că fiecare a plecat în altă parte.

— Crezi că ne putem baza pe această doamnă Leaman?

— Nu cred că a născocit totul, dacă la asta te referi. Cred că a semnat ceva, apoi a fost curioasă şi s-a folosit de primul prilej pentru a afla ce.

— Ştie să scrie şi să citească?

— Presupun că da. Dar oamenii nu prea reuşesc să desluşească scrisul doamnelor bătrâne, care e de obicei ascuţit şi ilizibil. Mai târziu, când au început să circule zvonuri despre acest testament sau codicil, s-a gândit că asta era ceea ce citise în scrisul acela indescifrabil.

— Un document original, spuse Poirot. Dar a existat şi un codicil falsificat.

— Cine spune asta?

— Avocaţii.

— Poate că n-a fost deloc falsificat.

— Avocaţii sunt foarte atenţi cu astfel de lucruri. Se pregătiseră să aducă în faţa tribunalului experţi grafologi.

— Atunci e uşor de înţeles ce trebuie să se fi întâmplat.

— Ce e uşor? Ce s-a întâmplat?

— Presupun că în ziua următoare sau câteva zile mai târziu doamna Llewellyn-Smythe ori s-a certat cu secretara sa, ori s-a împăcat cu nepotul său Hugo, sau cu nepoata sa Rowena, şi a rupt testamentul sau a şters codicilul, sau l-a ars în întregime.

— Şi apoi?

— Ei bine, după aceea, doamna Llewellyn-Smythe moare, fata nu scapă ocazia să adauge un nou codicil, cam în aceiaşi termeni, imitând cât mai bine scrisul stăpânei ca şi semnăturile martorilor. Probabil că ştie destul de bine şi scrisul doamnei Leaman de pe un carnet de sănătate sau ceva asemănător şi îl imită, gândindu-se că cineva va recunoaşte că a fost martor la testament şi totul va fi în regulă. Dar falsul ei nu e suficient de bun şi începe tărăboiul.

— Îmi permiteţi, chère madame, să folosesc telefonul?

— Da, îţi permit să foloseşti telefonul lui Judith Buder.

— Unde e prietena dumitale?

— S-a dus la coafor, iar Miranda la plimbare. E în cameră, după uşa glisantă.

Poirot intră şi se întoarse după zece minute.

— Ei, ce ai făcut?

— L-am sunat pe domnul Fullerton, avocatul. Am să îţi spun ceva. Codicilul, cel falsificat şi cercetat de experţi, nu a fost semnat de Harriet Leaman. A fost semnat, în calitate de martoră, de Mary Doherty, decedată, care a fost în serviciul doamnei Llewellyn-Smythe, dar care a murit de curând. Celălalt martor a fost James Jenkins care, aşa cum ţi-a spus prietena dumitale, doamna Leaman, a plecat în Australia.

— Aşadar, a existat un codicil falsificat, spuse doamna Oliver. Şi se pare că a existat, de asemenea, şi un codicil adevărat. Ia ascultă, Poirot… Nu devine puţin cam complicat?

— Devine foarte complicat, răspunse Hercule Poirot. Dacă îmi permiţi, mi se pare că avem de-a face cu prea multe falsuri.

— Poate că originalul se află încă în biblioteca din Quarry House, între paginile volumului Enquiry Within upon Everything.

— Am înţeles că toate lucrurile din casă au fost vândute după moartea doamnei Llewellyn-Smythe, cu excepţia câtorva piese de mobilier şi a câtorva tablouri de familie.

— De ceea ce avem noi nevoie acum este un Enquiry Within. Ce titlu drăguţ, nu? Ţin minte că bunica avea unul. Ştii, puteai căuta orice în el. Informaţii juridice şi reţete culinare şi cum să scoţi petele de cerneală de pe cearşafuri; cum să-ţi pregăteşti singură, acasă, pudră de faţă care să nu-ţi strice tenul. O, şi multe altele. Da, nu ţi-ar plăcea să aveţi acum o astfel de carte?

— Cum să nu, încuviinţă Hercule Poirot, mi-ar oferi o reţetă pentru tratarea picioarelor obosite.

— O mulţime. Dar de ce nu porţi pantofi adecvaţi pentru la ţară?

— Madame, îmi place să arăt soigné la înfăţişare.

— Atunci va trebui să continui să porţi lucruri incomode care te fac să suferi, aşa că zâmbeşte şi îndură! Oricum, nu mai înţeleg nimic acum. Femeia asta, Leaman, mi-a turnat o grămadă de minciuni?

— Orice e posibil.

— A pus-o cineva să mi le povestească?

— Şi asta e posibil.

— A plătit-o cineva să mă mintă?

— Continuă, o îndemnă Poirot, continuă! Te descurci de minune.

— Mă gândesc, spuse doamna Oliver meditativ, că doamna Llewellyn-Smythe, ca orice altă femeie bogată, se distra scriind testamente. Probabil că a făcut multe la viaţa ei. În beneficiul unei persoane şi apoi în al alteia. Mereu schimbându-le. Familia Drake era, oricum, înstărită. Cred că, întotdeauna, le-a lăsat, cel puţin, o moştenire consistentă, dar mă îndoiesc că a lăsat vreodată cuiva aşa de mult, cum reiese din cele afirmate de doamna Leaman ca şi din codicilul falsificat al fetei aceleia, Olga. Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre tânăra asta. Mi se pare o dispariţie extrem de reuşită.

— Sper să aflăm, cât mai curând, mai multe despre ea.

— Cum?

— Voi primi informaţii foarte curând.

— Ştiu că ai cerut informaţii în sat.

— Nu doar în sat. Am un agent la Londra, care îmi obţine informaţii atât din străinătate, cât şi din ţară. S-ar putea să primesc, peste puţin timp, ceva ştiri din Herţegovina.

— Vei afla dacă s-a întors acolo?

— Acesta ar putea fi un lucra pe care-l voi afla, dar se pare mai probabil să primesc informaţii de altă natură – scrisori de-ale ei trimise acolo în perioada petrecută în Anglia, în care să fi menţionat prieteni pe care şi i-a făcut aici şi care i-au devenit intimi.

— Ce zici de profesoară? Întrebă doamna Oliver.

— La care te referi?

— La cea care a fost strangulată – cea despre care ţi-a povestit Elizabeth Whittaker. Adăugă: Nu prea îmi place Elizabeth Whittaker. Nesuferită femeie, dar deşteaptă. Adăugă visătoare: Nu m-aş mira să fie în stare să pună la cale o crimă.

— Adică să stranguleze o altă profesoară?

— Trebuie cercetate toate posibilităţile.

— Am să mă bazez, ca întotdeauna, pe intuiţia dumitale, madame.

Doamna Oliver luă gânditoare o altă curmală.