Capitolul 20

Când plecă de la casa doamnei Buder, Poirot apucă pe drumul pe care i-l arătase Miranda. Deschizătura din gardul viu i se păru puţin mai mare decât ultima dată. Cineva mai voinic decât Miranda trecuse pe acolo. O luă pe poteca din carieră, remarcând încă o dată frumuseţea peisajului. Un loc minunat şi totuşi, într-un anume fel, Poirot avu aceeaşi senzaţie ca la început, că ar putea fi un loc bântuit. O atmosferă păgână, apăsătoare, domnea înjur. De-a lungul acestor cărări şerpuitoare, zânele şi-ar vâna victimele sau o zeiţă nemiloasă ar cere să i se aducă drept ofrande sacrificii umane.

Înţelegea de ce nu devenise un loc pentru picnicuri. Pentru un anumit motiv, oamenii nu voiau să-şi aducă ouăle fierte, salata verde şi portocalele, să se aşeze jos, să facă glume şi să se distreze. Era diferit, cu totul diferit. Ar fi fost mult mai bine, se gândi deodată, dacă doamna Llewellyn-Smythe nu şi-ar fi dorit această transformare feerică. Din carieră ar fi putut fi făcută o modestă grădină scufundată, fără o atmosferă aparte, dar ea fusese o femeie ambiţioasă şi foarte bogată. Poirot se gândi câteva clipe la testamente, la tipul de testamente întocmite de femei bogate, la minciunile spuse despre testamentele femeilor bogate, locurile în care erau uneori ascunse testamentele văduvelor bogate şi încercă să intre în mintea unui falsificator. Fără îndoială, documentul prezentat grafologilor fusese un fals. Domnul Fullerton era un avocat atent şi competent. Era sigur de asta. Genul de avocat care nu şi-ar fi sfătuit niciodată clientul să acţioneze pe cale legală, dacă nu ar fi avut la dispoziţie probe şi o justificare serioasă pentru aşa ceva.

Dădu un colţ, simţind, pentru moment, că picioarele îi erau mult mai importante decât speculaţiile. O luase sau n-o luase pe scurtătură spre locuinţa comisarului Spence? Dacă ar fi avut aripi să zboare, poate, dar drumul principal i-ar fi făcut mult mai bine la picioare. Pe potecă nu era nici pământ, nici iarbă, se simţea duritatea pietrelor. Dar se opri.

În faţa lui erau două persoane. Pe o bucată de stâncă stătea Michael Garfield. Avea pe genunchi un bloc de desen şi desena ceva, foarte concentrat. Puţin mai la distanţă, lângă un pârâu minuscul care curgea clipocind, se afla Miranda Buder. Hercule Poirot uită de picioare, de durerile şi de bolile trupeşti şi se minună, încă o dată, de frumuseţea pe care puteau s-o posede fiinţele omeneşti. Nu era nici un dubiu că Michael Garfield era un tânăr foarte frumos. Îi era greu să se hotărască dacă îi plăcea sau nu de Michael Garfield, întotdeauna e greu să te hotărăşti dacă îţi place cineva frumos. Contempli frumuseţea, dar, în acelaşi timp, îţi displace, aproape din principiu. Femeile puteau fi frumoase, dar Hercule Poirot nu era deloc sigur că îi plăcea frumuseţea la bărbaţi. Nu i-ar fi plăcut să fie un bărbat frumos, de altfel nici nu s-ar fi pus problema să aibă vreodată o asemenea şansă. Un singur lucru din înfăţişarea sa îl încânta pe Poirot şi anume mustăţile sale stufoase, ca şi felul în care se supuneau îngrijirilor, tratamentelor şi ajustărilor. Erau magnifice. Nu cunoştea pe nimeni care să aibă mustăţi cel puţin pe jumătate la fel de frumoase ca ale lui. Nu fusese niciodată chipeş sau atrăgător. Nici vorbă de frumos!

Şi Miranda? Se gândi iarăşi că gravitatea ei o făcea atrăgătoare. Se întreba ce-i trecea prin minte. N-ar fi putut afla vreodată. Nu spunea cu uşurinţă la ce se gândea. Se îndoia dacă ar fi spus cuiva la ce se gândeşte, dacă cineva o întreba. Avea o minte originală, înclinată spre reflectare. Dar era vulnerabilă. Foarte vulnerabilă. Mai erau şi alte lucruri la ea pe care le cunoştea sau credea că le cunoaşte. Deşi nu avea dovezi, era aproape sigur.

Michael Garfield ridică privirea şi spuse:

— Ha! Senor Moustachios. Bună ziua, domnule!

— Aş putea să văd ce faceţi sau asta v-ar deranja? Nu vreau să par băgăreţ.

— Uitaţi-vă, îi spuse Michael Garfield, mi-e totuna. Adăugă cu blândeţe: Mă simt foarte bine.

Poirot se opri şi privi peste umărul tânărului. Dădu admirativ din cap. Era un desen delicat în creion, liniile aproape invizibile. Se pricepea la desen. Rosti în şoaptă:

— Splendid!

— Aşa mi se pare şi mie, spuse Michael Garfield.

Nu era prea explicit dacă se referă la desen sau la model.

— De ce? Întrebă Poirot.

— De ce îl fac? Credeţi că am nevoie de un motiv?

— S-ar putea să aveţi.

— Aveţi perfectă dreptate. Dacă plec de aici sunt câteva lucruri de care vreau să-mi aduc aminte. Miranda este unul dintre ele.

— Aţi uita-o uşor?

— Foarte uşor. Aşa sunt eu. Dar să uiţi ceva sau pe cineva, să nu fii capabil să reînvii un chip, o mişcare din umăr, un gest, un pom, o floare, imaginea unui peisaj, să îţi aduci aminte cum era, dar să nu fii în stare să o reproduci în faţa ochilor, asta produce… Cum să-i spun… Agonie. Vedeţi, înregistrăm… Şi totul trece, dispare.

— Nu şi Quarry Garden sau parcul. El rămâne.

— Nu sunteţi de acord? În curând va dispărea, dacă nu e nimeni aici. Are nevoie de dragoste, atenţie, îngrijire şi îndemânare. Dacă e preluată de un consiliu – şi de obicei asta se întâmplă – atunci va fi ceea ce numesc ei „întreţinută”. Vor fi aduse ultimele tufe la modă, se vor face noi poteci, noi bănci vor apărea la anumite distanţe. Vor agăţa coşuri pentru gunoi. Of, sunt atât de grijulii, aşa de buni la întreţinere. Dar pe asta n-o poţi întreţine… E sălbatică. Să menţii ceva sălbatic e mult mai dificil decât să-l întreţii.

— Monsieur Poirot, se auzi răsunând glasul fetei de dincolo de pârâu.

Poirot se apropie de ea şi-i şopti:

— Deci aici eşti. Ai venit să stai să-ţi facă portretul, nu-i aşa? Scutură din cap.

— N-am venit special pentru asta. S-a întâmplat pur şi simplu.

— Da, spuse Michael Garfield, aşa s-a întâmplat. Norocul îţi mai iese uneori în cale.

— Te plimbai prin grădina ta preferată?

— De fapt căutam fântâna, răspunse Miranda. ™ O fântână?

— A fost odată în pădurea asta o fântână a dorinţelor.

— Într-o fostă carieră? Nu ştiam că există fântâni în cariere.

— Întotdeauna a fost o pădure lângă carieră. Mereu au crescut copaci aici. Michael ştie unde e fântâna, dar nu vrea să-mi zică.

— Ar fi mult mai distractiv pentru tine, spuse Michael Garfield, dacă te-ai duce să o cauţi. Mai ales că nu eşti sigură dacă a existat în realitate.

— Bătrâna doamnă Goodbody ştie totul despre ea. Şi adăugă: E vrăjitoare.

— Într-adevăr, zise Michael. Ea e vrăjitoarea satului, Monsieur Poirot. În majoritatea locurilor există câte o vrăjitoare. Nu-şi zic toate aşa, dar toţi le cunosc. Îţi ghicesc viitorul, îţi vrăjesc begoniile, sau pârlesc petuniile, sau fac ca vaca fermierului să nu mai dea lapte şi, desigur, oferă licori de dragoste.

— Era o fântână a dorinţelor, repetă Miranda. Oamenii obişnuiau să vină şi să-şi pună dorinţe. Trebuiau s-o înconjoare de trei ori, cu spatele; era pe o coastă a dealului, aşa, că nu era prea uşor. Privi dincolo de Poirot şi Michael Garfield. Am s-o găsesc într-o zi, chiar dacă nu vrei să-mi spui. E pe-aici pe undeva, dar a fost astupată, aşa zice doamna Goodbody. O, cu ani în urmă! A fost astupată deoarece era prea periculoasă. Un copil a căzut în ea acum câţiva ani -Kitty Nu-ştiu-cum. Şi altcineva ar fi putut să cadă în ea.

— Bine, n-ai decât să crezi ce vrei, zise Michael Garfield. E o bună poveste locală, dar există o fântână a dorinţelor la Litde Belling.

— Bineînţeles, spuse Miranda. Ştiu totul despre ea. E una foarte obişnuită. Toată lumea ştie despre ea, şi e tare plictisitor. Oamenii aruncă bani în ea, nu mai are apă deloc, aşa că nu se aude nici un pleosc!

— Atunci îmi pare rău.

— Am să te anunţ când o voi găsi, îi promise Miranda.

— Nu trebuie să te încrezi în cuvintele unei vrăjitoare. Nu cred că a căzut vreun copil în ea. Cred că a căzut acolo vreo pisică şi s-a înecat.

— Ding dong del, în fântână-un motănel”, ciripi Miranda. Se ridică. Trebuie să plec, mă aşteaptă mămica.

Coborî cu grijă de pe stâncă, le zâmbi celor doi bărbaţi şi o luă pe o potecă în pantă, din spatele pârâului.

— Ding dong del”, repetă Poirot meditativ. Fiecare crede ce vrea să creadă, Michael Garfield. Avea sau n-avea dreptate?

Michael Garfield îl privi gânditor, apoi zâmbi.

— Are dreptate, răspunse el. Există o fântână, dar a fost astupată. Trebuie să fi fost periculoasă. Nu cred că a fost vreodată o fântână a dorinţelor. Doamna Goodbody povesteşte vrute şi nevrute. Este un pom al dorinţelor sau a fost odată – un fag, la jumătatea drumului în sus pe deal, în jurul căruia oamenii se învârtesc de trei ori cu spatele şi apoi îşi pun o dorinţă.

— Ce s-a întâmplat cu el? Nu se mai învârtesc în jurul lui?

— Nu, a fost trăsnit acum vreo şase ani… Despicat în două. Aşa că legenda s-a dus pe apa sâmbetei.

— I-ai spus Mirandei despre el?

— Nu. M-am gândit s-o las cu fântâna ei. Un fag trăsnit n-ar avea prea mult haz, nu?

— Trebuie să plec, spuse Poirot.

— Vă întoarceţi la prietenul dumneavoastră, poliţistul?

— Da.

— Păreţi obosit.

— Sunt obosit, recunoscu Hercule Poirot. Sunt extrem de obosit.

— V-aţi simţi mai bine în pantofi de pânză sau în sandale.

— Ah, ça non!

— Înţeleg. Sunteţi teribil de ambiţios. Îl privi pe Poirot. Le tout ensemble arată foarte bine şi deosebit, îmi permit să mă refer la mustaţa dumneavoastră.

— Mă simt onorat că aţi remarcat.

— Problema e că nu poate trece neobservată. Poirot îşi lăsă capul într-o parte şi îl întrebă:

— Spuneaţi de desen că îl faceţi pentru că vreţi să vă amintiţi de Miranda. Asta înseamnă că plecaţi de aici?

— Da, aşa m-am gândit.

— Totuşi, mie mi se pare că sunteţi bien placé ici.

— O, da, minunat. Am o casă, micuţă, dar proiectată de mine şi am şi ocupaţia mea, dar îmi oferă mai puţine satisfacţii ca la început. Aşa că m-a apucat dorul de ducă.

— De ce ocupaţia vă oferă mai puţine satisfacţii?

— Pentru că oamenii vor să fac nişte lucruri mizerabile. Oameni care vor să-şi aranjeze grădinile, oameni care au cumpărat pământ şi-şi construiesc o casă şi vor să le proiectez o grădină.

— Nu vă ocupaţi şi de grădina doamnei Drake?

— Da, asta vrea. I-am sugerat câteva lucruri şi pare să fie de acord. Totuşi, nu prea am încredere în ea, adăugă gânditor.

— Adică n-o să vă lase să procedaţi cum doriţi?

— Ea va dori să obţină ce şi-a propus şi, deşi o atrag ideile pe care i le-am prezentat, îşi va schimba brusc părerea, dorind cu totul altceva. Ceva util, scump şi care să impresioneze.

Mă va controla, împingându-mă de la spate. Va insista să-i pun în practică propriile idei, eu nu voi accepta şi ne vom certa. Şi nu numai cu doamna Drake, ci şi cu alţi vecini. Sunt foarte cunoscut şi nu trebuie să rămân într-un loc anume. Aş putea găsi un alt colţişor în Anglia, Normandia sau Bretania.

— Undeva unde puteţi îngriji, ajuta natura. Undeva unde puteţi experimenta sau puteţi planta lucruri ciudate care n-au mai crescut acolo niciodată, unde nici soarele nu pârjoleşte, nici îngheţul nu distruge. O bucată bună de pământ nefolosit, unde să simţi că te-ai întors în grădina lui Adam. Întotdeauna aţi fost neliniştit?

— N-am prins nicăieri rădăcini.

— Aţi fost în Grecia?

— Da, şi mi-ar mai plăcea să mă întorc acolo. Da, în acel loc ai de unde alege. O grădină pe un deal grecesc. Ar putea fi doar chiparoşi, nimic altceva. Şi stâncă goală. Dar dacă vrei, oare ce nu se poate face?

— O grădină în care să se plimbe zeii…

— Da. Citiţi gândurile oamenilor, nu-i aşa, domnule Poirot?

— Aş vrea. Sunt atâtea lucruri pe care aş dori să le ştiu şi nu le ştiu…

— Acum vă referiţi la ceva prozaic, nu?

— Din nefericire, da.

— Incendiere, crimă sau moarte subită?

— Mai mult sau mai puţin. Nu mă gândeam la incendiu. Spuneţi-mi, domnule Garfield, sunteţi aici de ceva timp. Aţi cunoscut un tânăr pe nume Lesley Ferrier?

— Da, îmi aduc aminte de el. Lucra la o firmă de avocaţi din Medchester, nu? Fullerton, Harrison şi Leadbetter. Lin funcţionar mărunt, cam aşa ceva. Un tip chipeş.

— A murit pe neaşteptate, nu?

— Da. A fost înjunghiat într-o seară. Probleme cu femeile, bănuiesc. Toţi cred că cei de la poliţie ştiu destul de bine cine e făptaşul, dar nu au probele necesare. Se încurcase cu o femeie pe nume Sandra – nu-mi aduc aminte numele ei de familie – Sandra Nu-ştiu-cum. Da. Soţul ei era proprietarul cârciumii de aici. Ea şi cu Lesley aveau o aventură, apoi Lesley a început să-i facă curte altei fete. Cam asta s-a întâmplat.

— Şi Sandrei nu i-a plăcut?

— Nu, nu i-a plăcut deloc. Ştiţi, el avea mare succes la fete. Avea vreo două-trei prietene.

— Toate erau englezoaice?

— Oare de ce mă întrebaţi asta? Nu, nu cred că se limita numai la englezoaice, atât timp cât înţelegeau ce le spunea el în engleză şi el pricepea ce-i spuneau ele.

— Apăreau, din când în când, prin zonă şi fete străine, nu?

— Sigur că da. Există vreun loc unde să nu dai de ele? Fete au pair – sunt o parte din viaţa noastră. Urâte, frumoase, cinstite, necinstite, unele care fac bine unor mame abătute sau nu le sunt de nici un folos şi altele care dispar de acasă.

— Ca Olga, de exemplu?

— Aşa cum spuneţi, precum Olga.

— Lesley a fost prieten cu Olga?

— O, asta vă interesează. Da, a fost. Nu cred că doamna Llewellyn-Smythe ştia prea multe. Olga era precaută. Vorbea, cu gravitate, despre cineva din ţara ei cu care spera să se căsătorească. Nu ştiu dacă era adevărat sau inventa. Cum spuneam, tânărul Lesley era atrăgător. Nu ştiu ce-a văzut la Olga – nu era o mare frumuseţe. Totuşi – se gândi câteva clipe – avea o bogăţie sufletească. Un tânăr englez consideră acest fapt atrăgător. Oricum, lui Lesley aşa i s-a părut, iar celorlalte prietene ale sale nu le-a plăcut.

— Foarte interesant, spuse Poirot. Ştiam eu că-mi veţi da informaţiile de care am nevoie.

Michael Garfield îl privi curios.

— De ce? Despre ce e vorba? Ce legătură are Lesley? De ce răscoliţi tot trecutul?

— Păi, sunt unele lucruri care trebuie ştiute, pentru a vedea cum au evoluat. Scormonesc chiar şi în trecutul mai îndepărtat. Înainte ca Olga Seminoff şi Lesley Ferrier să se fi întâlnit, în secret, fără ştirea doamnei Llewellyn-Smythe.

— De fapt, nu sunt sigur de asta. E numai… Să zicem… O închipuire. Îi întâlneam destul de des, dar Olga nu mi-a făcut niciodată confidenţe. Cât despre Lesley Ferrier, abia l-am cunoscut.

— Vreau să mă întorc şi mai mult în trecut. Am înţeles că a avut anumite neplăceri.

— Aşa cred. Da, cam aşa circulau zvonurile pe aici. Domnul Fullerton l-a luat sub aripa sa protectoare şi a sperat să facă din el un om cinstit. E un tip de treabă, bătrânul Fullerton.

— Mi se pare că infracţiunea de care se făcuse vinovat a fost un fals.

— Da.

— Era la prima abatere şi i s-au acordat circumstanţe atenuante. Avea o mamă bolnavă sau un tată beţiv, sau ceva asemănător. Oricum, a scăpat ieftin.

— N-am auzit amănuntele. La început, mi se pare că furase ceva, iar contabilii chemaţi l-au descoperit. Nu ştiu prea multe, doar din auzite. Fals. Da, de asta l-au învinuit, de fals.

— Şi când a murit doamna Oewellyn-Smythe şi s-a deschis testamentul, s-a descoperit că acesta fusese falsificat.

— Da, înţeleg la ce vă gândiţi, şi anume că există o legătură între cele două lucruri.

— Un om, care până la un anumit punct a reuşit să falsifice foarte bine ceva; un om care s-a împrietenit cu o fată, care ar fi moştenit o mare parte dintr-o avere fabuloasă, dacă testamentul ar fi fost acceptat.

— Da, da, aşa e.

— Fata şi bărbatul care comisese falsul erau prieteni apropiaţi. Se despărţise de prietena lui şi se apropiase de fata străină.

— Sugeraţi că testamentul a fost falsificat de Lesley Ferrier?

— Aşa se pare, nu?

— S-a zis că Olga putea să-i imite scrisul doamnei Llewellyn-Smythe foarte bine, dar mie mi s-a părut, întotdeauna, cam îndoielnic. Ea scria scrisorile de mână în locul doamnei Llewellyn-Smythe, dar nu cred că erau aşa de asemănătoare. Insuficient să treacă la o cercetare atentă. Dar dacă ea şi Lesley au fost implicaţi împreună, atunci lucrurile se schimbă, îndrăznesc să spun că el s-ar fi priceput destul de bine la treaba asta şi, probabil, se mândrea că totul merge ca pe roate. Dar pe de altă parte, trebuie să fi fost sigur şi când a comis primul furtişag, şi totuşi l-au prins, aşa încât l-au depistat şi de data asta. Când totul a ieşit la iveală, avocaţii au început să răscolească şi să-i facă greutăţi, iar experţi grafologi au fost chemaţi să verifice lucrurile şi au început să pună întrebări, poate că Olga şi-a pierdut cumpătul şi s-a certat cu Lesley. Ea s-a evaporat sperând ca el să fie tras la răspundere. Scutură energic din cap. De ce aţi venit să-mi vorbiţi despre asemenea lucruri, în grădina mea frumoasă?

— Voiam să ştiu.

— E mai bine să nu ştii. E mai bine să nu ştii niciodată. Mai bine să laşi lucrurile aşa cum sunt. Să nu forţezi, să nu pândeşti, să nu-ţi bagi nasul peste tot.

— Vreţi frumuseţe, zise Hercule Poirot. Frumuseţe cu orice preţ. Eu doresc numai adevărul, mereu numai adevărul.

Michael Garfield râse.

— Duceţi-vă cu prietenii dumneavoastră poliţişti şi lăsaţi-mă pe mine în paradisul meu. Piei din faţa mea, Satană!