Capitolul 21

Poirot urcă dealul. Deodată nu mai simţi că-l dor picioarele. Avusese o revelaţie. Potrivirea lucrurilor la care se gândise şi pe care le simţise, despre care ştiuse că au legătură, numai că nu înţelesese cum se legau. Era conştient de pericol… Pericolul în care s-ar fi aflat cineva, în orice moment, dacă nu s-ar lua măsuri pentru prevenirea lui. Pericol grav.

Elspeth Mackay ieşi să-l întâmpine.

— Arătaţi epuizat. Veniţi şi luaţi loc.

— Fratele dumneavoastră e aici?

— Nu, s-a dus la secţie. Cred că s-a întâmplat ceva.

— S-a întâmplat ceva? Tresări. Aşa de repede? Nu e posibil.

— Poftim? Se miră Elspeth. Ce vreţi să spuneţi?

— Nimic, nimic. S-a întâmplat ceva, cuiva, nu?

— Da, dar nu ştiu exact cui. Oricum, Tim Raglan a sunat şi l-a rugat să se ducă acolo. Vă aduc o ceaşcă cu ceai?

— Nu, mulţumesc, refuză politicos Poirot, dar cred… Că mă voi întoarce acasă. Nu-i surâdea perspectiva unui ceai negru, amar. Se gândi la o scuză bună care ar masca orice semn al unor maniere proaste. Ştiţi, picioarele. Nu sunt încălţat potrivit pentru mersul la ţară. Ar trebui să-mi schimb pantofii.

Elspeth Mackay se uită la el.

— Da, nu sunt. Lacul strânge. Apropo, aveţi o scrisoare cu timbre străine. E trimisă din străinătate, prin bunăvoinţa comisarului Spence, Pine Crest… Mă duc să vi-o aduc.

Se întoarse în câteva clipe şi îi înmână scrisoarea.

— Dacă nu vă trebuie plicul, daţi-mi-l pentru unul dintre nepoţi… Colecţionează timbre.

— Desigur.

Poirot desfăcu scrisoarea şi îi dădu plicul. Ea îi mulţumi şi intră în casă. Poirot despături hârtia şi citi.

Serviciul străin al domnului Goby funcţiona cu aceeaşi competenţă pe care i-o demonstrase şi cel britanic. Nu precupeţise nici un efort şi obţinuse repede rezultatele.

Într-adevăr, rezultatele nu erau foarte spectaculoase, dar Poirot nici nu se aşteptase la altceva.

Olga Seminoff nu se întorsese în oraşul ei natal. Nu mai avea nici o rudă în viaţă, doar o prietenă, o femeie mai în vârstă, cu care coresponda destul de rar, povestindu-i despre viaţa ei în Anglia. Se înţelesese bine cu patroana ei, care uneori se arăta exigentă, alteori generoasă.

Ultimele scrisori primite de la Olga erau de acum un an şi jumătate. În ele pomenea de un tânăr. Făcea aluzie la faptul că se gândeau la căsătorie, dar tânărul, al cărui nume nu-l menţiona, trebuia – spunea ea – să-şi croiască un drum în viaţă, aşa că nimic nu se putea stabili. În ultima scrisoare vorbea, fericită, despre viitorul lor bun. Când n-a mai primit scrisori, prietena ei mai vârstnică a presupus că Olga se măritase cu englezul ei şi îşi schimbase adresa. Lucrurile astea se întâmplau adesea, când fetele plecau în Anglia. Dacă se căsătoreau şi erau fericite nu mai scriau.

Ea nu se îngrijorase.

Se potrivea, se gândi Poirot. Lesley vorbise despre căsătorie, dar probabil nu cu intenţii serioase. Doamna Llewellyn-Smythe era descrisă ca fiind „generoasă”. Lesley primise bani de la cineva, probabil de la Olga (bani pe care îi primise de la angajator), ca să-l determine să facă falsul în numele ei.

Elspeth Mackay ieşi din nou pe terasă. Poirot o întrebă dacă bănuia că existase vreo legătură între Olga şi Lesley. Femeia se gândi o clipă. Apoi oracolul vorbi:

— Dacă a fost ceva, atunci au ţinut totul secret. N-a existat nici un zvon despre cei doi. De obicei, într-un loc ca acesta, veştile circulă imediat.

— Tânărul Ferrier umbla cu o femeie măritată. Ar fi putut-o avertiza pe fată să nu-i spună nimic despre el stăpânei sale.

— Foarte posibil. Doamna Smythe ştia că Lesley Ferrier era un tip de soi rău, şi ar fi avertizat-o pe fată să nu aibă nimic de-a face cu el.

Poirot împături scrisoarea şi o băgă în buzunar.

— Să vă aduc un ceai?

— Nu, nu… Trebuie să mă întorc la hotel să-mi schimb pantofii. Ştiţi cumva când se întoarce fratele dumneavoastră?

— N-am idee. Nici măcar n-au spus ce treabă au cu el. Poirot porni spre hotel. Se afla doar la câteva sute de metri. Când se apropie, observă că uşa era deschisă, iar proprietara, o femeie veselă de vreo treizeci de ani, îi ieşi în întâmpinare.

— Vă aşteaptă o doamnă… E de ceva vreme aici. I-am spus că nu ştiu exact unde aţi plecat sau când vă întoarceţi, dar a zis că aşteaptă. Adăugă: E doamna Drake. E într-o stare! De obicei e foarte calmă, dar cred că a suferit un fel de şoc. E în salon. Să vă aduc nişte ceai cu…

— Nu, răspunse Poirot. Mai bine nu! Să ascult mai întâi ce are de zis.

Deschise uşa şi intră în salon. Rowena Drake stătea la fereastră. Nu era fereastra care dădea spre poteca de la intrare, aşa că nu-l văzuse venind. Se întoarse brusc la auzul uşii.

— Monsieur Poirot. În sfârşit. Mi s-a părut o veşnicie!

— Îmi cer scuze, madame. M-am plimbat prin Quarry Wood şi am mai stat de vorbă cu prietena mea, doamna Oliver. Şi am vorbit şi cu doi băieţi – Nicholas şi Desmond.

— Nicholas şi Desmond? Da, îi ştiu. Mă întreb… O! Mă gândesc la o mulţime de lucruri.

— Sunteţi tulburată, rosti Poirot blând.

Nu-şi închipuia că o s-o vadă vreodată pe Rowena Drake tulburată; nu mai era femeia stăpână pe situaţie care aranja totul, impunându-le celorlalţi deciziile sale.

— Aţi auzit, nu-i aşa? Întrebă ea. O, dar poate că nu.

— Ce să aud?

— Ceva îngrozitor. El… El a murit. Cineva l-a omorât.

— Cine a murit, madame?

— Atunci n-aţi auzit încă. E încă un copil şi am crezut… Ce proastă am fost! Trebuia să vă fi spus. Trebuia să vă fi povestit când m-aţi întrebat. Mă simt îngrozitor… Îngrozitor de vinovată că m-am gândit că ştiu mai bine ce e de făcut… Dar am avut intenţiile cele mai bune, Monsieur Poirot, chiar le-am avut.

— Luaţi loc, madame, luaţi loc. Calmaţi-vă şi spuneţi-mi. A mai murit un copil… Alt copil?

— Fratele ei, anunţă doamna Drake. Leopold.

— Leopold Reynolds?

— Da. I-au găsit trupul pe o cărare de pe câmp. Probabil că venea acasă de la şcoală şi s-a îndreptat spre pârâul din apropiere să se joace. Cineva l-a ţinut cu capul în pârâu – l-a ţinut cu capul în apă.

— La fel cum a făcut şi cu Joyce?

— Da, da. Trebuie să fie… Să fie vreun fel de nebunie. Şi nu ştie nimeni cine e responsabil, ceea ce mi se pare îngrozitor Nimeni n-are nici cea mai mică idee. Şi eu am crezut că ştiu. Am fost convinsă… Da, un lucru foarte urât.

— Trebuie să-mi povestiţi, madame.

— Da, vreau să vă spun. Am venit să vă mărturisesc, fiindcă aţi venit la mine după ce aţi discutat cu Elizabeth Whittaker. După ce vă spusese că ceva mă speriase. Că văzusem ceva. Ceva în holul casei mele. V-am spus că n-am văzut nimic şi că nimic nu m-a speriat pentru că, ştiţi, m-am gândit… Se opri.

— Ce aţi văzut?

— Trebuia să vă fi spus atunci. Am văzut uşa de la bibliotecă deschizându-se, deschizându-se cu multă grijă şi… Şi el a ieşit. Dar n-a ieşit să plece. A stat doar în prag, apoi a tras repede uşa şi a intrat înăuntru.

— Cine era?

— Leopold. Leopold, copilul care a fost acum ucis. Vedeţi, am crezut, am… O, ce greşeală, ce greşeală de neiertat. Dacă v-aş fi spus, poate… Poate aţi fi descoperit cine se afla în spatele crimei.

— V-aţi gândit… V-aţi gândit că Leopold îşi omorâse sora? La asta v-aţi gândit?

— Da, la asta m-am gândit. Bineînţeles, nu pe moment, pentru că nu ştiam că ea murise. Dar avea o privire ciudată, întotdeauna a avut o privire ciudată. Într-un fel îţi era puţin frică de el pentru că simţeai că nu e… că ceva nu e în ordine cu el. Foarte deştept, având coeficientul de inteligenţă foarte ridicat, dar totuşi nu întreg la minte. Şi m-am gândit: „Ce caută Leopold acolo, în loc să fie la Snapdragon? Ce-o fi făcând de arată aşa de îngrozit?” Apoi am uitat, dar m-a îngrijorat felul în care arăta. De aceea am scăpat vaza. Elizabeth m-a ajutat să strâng cioburile, m-am întors la Snapdragon şi am uitat. Până când am găsit-o pe Joyce. Atunci m-am gândit…

— Că Leopold o făcuse?

— Da. Da, la asta m-am gândit. Asta explica felul în care se uita. Am crezut că ştiu. Întotdeauna – toată viaţa am crezut că mă pricep la lucruri, că am mereu dreptate. Şi m-am înşelat amarnic. Vedeţi, faptul că a fost omorât trebuie să însemne cu totul altceva. Trebuie să se fi dus acolo şi să o fi găsit… Moartă…, ceea ce l-a şocat şi l-a înspăimântat. Aşa că a vrut să iasă din cameră fără să fie văzut şi cred că a ridicat privirea, m-a zărit, s-a întors în cameră, a închis uşa şi a aşteptat până să nu mai fie nimeni pe hol, ca să poată ieşi. Dar nu pentru că o omorâse. Nu, doar şocul de a o fi descoperit moartă.

— Şi totuşi, n-aţi spus nimic. Nu aţi spus pe cine aţi văzut, nici chiar după ce moarta a fost descoperită?

— Nu, n-am putut. Ştiţi, el e atât de mie… Era aşa de mic, cred că aşa ar trebui să spun acum. Zece. Zece, unsprezece ani cel mult şi… Am simţit că nu putea să-şi fi dat seama ce făcuse, nu putea fi vina lui. Moral, nu era vinovat. Mereu a fost mai ciudat şi m-am gândit că există tratamente. Să nu las totul pe seama poliţiei. Să nu fie trimis într-un loc anume.

Am crezut că există tratamente psihologice speciale pentru el, dacă era necesar. Trebuie să credeţi că am fost bine intenţionată.

„Ce cuvinte triste, se gândea Poirot, unele dintre cele mai triste cuvinte din lume.” Doamna Drake părea să-i ghicească gândurile.

— Da, spuse ea, am făcut-o spre binele lui. Am avut intenţii bune. Întotdeauna ai impresia că ştii ce-i mai bine pentru alţii, dar nu e aşa. Pentru că, vedeţi, motivul pentru care părea aşa de speriat se datora faptului că ori îl văzuse pe criminal, ori văzuse ceva care putea indica făptaşul. Ceva ce l-a determinat pe ucigaş să nu se mai simtă în siguranţă. Aşa că… Aşa că a aşteptat până l-a prins pe băiat singur şi l-a înecat în pârâu, ca să nu vorbească, să nu povestească. Dacă v-aş fi spus sau aş fi spus poliţiştilor, sau cuiva, dar m-am gândit că eu ştiu mai bine ce e de făcut…

— Chiar astăzi, zise Poirot, după ce tăcu câteva clipe, uitându-se la doamna Drake cum încerca să-şi controleze suspinele, mi s-a spus că Leopold avea o mulţime de bani în ultimul timp. Cineva trebuie să-l fi plătit ca să tacă din gură.

— Dar cine… cine?

— Vom afla, zise Poirot. De acum nu mai durează mult.