Capitolul 22

Lui Hercule Poirot nu-i stătea în fire să ceară părerea altora. De obicei se mulţumea cu propriile păreri. Totuşi, erau cazuri când făcea excepţii. Acesta era unul dintre ele. Avusese cu Spence o mică discuţie, apoi Poirot luase legătura cu o firmă de închiriat maşini şi, după o altă discuţie cu prietenul său, inspectorul Raglan, plecă. Aranjase ca şoferul să-l ducă la Londra, dar se oprise o dată pe drum. La Elms. Îi spuse şoferului că n-o să întârzie mult – cel mult un sfert de oră şi ceru s-o vadă pe domnişoara Emlyn.

— Îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta. Cu siguranţă sunteţi la cină.

— Nu-i nimic, Monsieur Poirot, sunt încredinţat că nu m-aţi deranja de la cină, dacă n-aţi avea un motiv serios pentru care aţi venit.

— Sunteţi foarte amabilă. Sincer să fiu, am nevoie de sfatul dumneavoastră.

— Chiar aşa?

Domnişoara Emlyn păru uşor surprinsă. De fapt, mai mult decât surprinsă, părea sceptică.

— Asta nu prea vă caracterizează, Monsieur Poirot. Nu sunteţi, de obicei, satisfăcut cu propriile dumneavoastră opinii?

— Da, sunt mulţumit cu părerile mele, dar m-aş simţi mai bine dacă cineva, ale cărui păreri le respect, ar fi de acord cu ele.

Directoarea tăcu, dar îl privi întrebătoare.

— Ştiu cine a omorât-o pe Joyce Reynolds. Cred că şi dumneavoastră ştiţi.

— N-am spus asta, zise domnişoara Emlyn.

— Nu, n-aţi spus-o. Şi asta mă face să cred că v-aţi format doar o părere.

— O bănuială? Se miră domnişoara Emlyn pe un ton plin de răceală.

— Aş prefera să nu folosesc acest cuvânt. Aş prefera să spun că aveţi o părere de neclintit.

— Foarte bine, atunci. Recunosc că am o părere de neclintit. Asta nu înseamnă că am s-o împărtăşesc cu dumneavoastră.

— Ceea ce aş dori să fac, mademoiselle, e să scriu patru cuvinte pe o foaie de hârtie. O să vă întreb dacă sunteţi de acord cu cele patru cuvinte pe care le-am scris.

Domnişoara Emlyn se ridică. Se îndreptă către biroul ei, în cealaltă parte a camerei, luă o bucată de hârtie şi i-o întinse lui Poirot.

— Mă interesează, spuse ea, patru cuvinte…

Poirot îşi scoase stiloul din buzunar, le scrise, îndoi hârtia şi i-o dădu. Domnişoara Emlyn o luă, o desfăcu şi o ţinu în mână uitându-se la ea.

— Deci? Întrebă Poirot.

— Cu două cuvinte de pe hârtie sunt de acord, da. Cu celelalte două e mai dificil. Nu am dovezi şi, într-adevăr, ideea nu mi-a trecut prin cap.

— Dar în cazul primelor două cuvinte aveţi dovezi solide?

— Aşa cred, da.

— Apă, rosti Poirot, gânditor. De îndată ce aţi auzit asta, aţi ştiut. De îndată ce am auzit cuvântul, am ştiut. Dumneavoastră sunteţi sigură, eu sunt sigur. Şi acum, zise Poirot, un băiat a fost înecat într-un pârâu. Aţi auzit?

— Da. M-a sunat cineva şi mi-a spus. Fratele lui Joyce. Ce legătură avea?

— Voia bani, spuse Poirot. I-a primit. Şi, când s-a ivit ocazia, a fost înecat în pârâu. Vocea lui nu se schimbase, dar timbrul nu mai era cald, ci aspru. Persoana care mi-a spus era plină de compasiune. Tulburată emoţional. Dar eu nu sunt aşa. Foarte tânăr acest al doilea copil care a murit, dar moartea lui n-a fost un accident. A fost, ca multe lucruri în viaţă, rezultatul acţiunilor sale. Voia bani şi şi-a asumat un risc. Era destul de deştept, de viclean ca să-şi dea seama că risca, dar voia banii. Avea zece ani, dar cauza şi efectul sunt cam la fel la vârsta lui, ca şi la treizeci, cincizeci sau nouăzeci. Ştiţi primul lucru la care mă gândesc în acest caz?

— Cred că vă gândiţi mai întâi la dreptate, nu la compasiune, spuse domnişoara Emlyn.

— Din punctul meu de vedere, mila nu-l mai poate ajuta pe Leopold. Nu mai poate fi ajutat. Dreptatea, dacă se face dreptate – şi noi doi cred că gândim la fel – dreptatea nu-l mai poate salva pe Leopold. Dar l-ar putea salva pe un alt Leopold, i-ar salva viaţa unui alt copil, dacă ne grăbim. Nu e în siguranţă, un criminal care a ucis nu doar o dată, care recurge la crimă pentru a se simţi în siguranţă. Mă duc la Londra să mă întâlnesc cu anumite persoane şi să discutăm o anumită abordare. Să-i conving, poate, de certitudinile mele în acest caz.

— S-ar putea să fie complicat, spuse domnişoara Emlyn.

— Nu, nu cred. Căile şi mijloacele vor fi dificile, dar sper să-i conving că ştiu ce se întâmplă, deoarece au capacitatea de-a înţelege minţile criminale. Aş vrea să vă mai rog un lucru. Am nevoie de părerea dumneavoastră. Doar de părerea dumneavoastră, nu şi de dovezi. Părerea dumneavoastră despre Nicholas Ransom şi Desmond Holland. M-aţi sfătui să am încredere în ei?

— Aş zice că amândoi sunt demni de încredere. Aşa cred. În multe privinţe se poartă extrem de prosteşte, dar numai în aspectele efemere ale vieţii. În general, sunt sănătoşi. Sănătoşi ca un măr fără viermi în el.

— Iar ne întoarcem la mere, observă Poirot cu tristeţe. Trebuie să plec, mă aşteaptă maşina şi mai am de făcut o vizită.