Capitolul 23

— Ai auzit ce se întâmplă la Quarry Wood? Întrebă doamna Cartwright, punând un pachet de Fluffy Flakelets şi Wonder White în coşul de cumpărături.

— Quarry Wood? Răspunse Elspeth Mckay, cea căreia îi vorbea doamna Cartwright. Nu, n-am auzit nimic deosebit în legătură cu asta. Alese un pachet de cereale. Cele două femei se aflau în supermarketul recent deschis, făcându-şi cumpărăturile de dimineaţă.

— Se spune că în acel loc copacii sunt periculoşi. Doi pădurari au ajuns acolo în această dimineaţă. Acolo, pe coasta dealului, unde e o pantă abruptă şi un copac care se înclină într-o parte. Se poate, presupun, ca un copac să cadă în aceste condiţii. Unul a fost lovit de trăsnet iarna trecută, dar cred că se afla ceva mai departe. Oricum, s-au apucat de săpat în jurul copacilor. Păcat. O să facă o mare dezordine.

— Ei bine, făcu Elspeth Mckay, eu zic că ştiu ei ce fac. Presupun că cineva i-a chemat.

— Au adus şi doi oameni de la poliţie, să se asigure că nu se apropie nimeni de acel loc. Să aibă grijă să ţină lumea la distanţă de ceea ce se întâmplă. Au spus că vor să descopere mai întâi copacii bolnavi.

— Am înţeles, spuse Elspeth Mckay.

Poate că înţelesese. Nu că i-ar fi spus cineva, dar lui Elspeth nu trebuia niciodată să îi spui.

II

Ariadne Oliver netezi o telegramă pe care o primise la uşă. Era atât de obişnuită să primească telegrame prin telefon, când trebuia să caute înnebunită un creion ca să le noteze şi să insiste că voia să i se trimită o copie de confirmare, încât fu destul de uimită să primească din nou ceea ce ea numea „o telegramă adevărată”.

VA ROG, ADUCEŢI-LE PE DOAMNA BUTLER ŞI PE MIRANDA LA APARTAMENTUL DVS. DE ÎNDATA. NU E TIMP DE PIERDUT. IMPORTANT SA CONSULTE DOCTOR PENTRU OPERAŢIE.

Se duse în bucătărie unde Judith Buder făcea jeleu de gutui.

— Judy, zise doamna Oliver, du-te şi împachetează câteva lucruri, mă întorc la Londra, iar tu şi Miranda veniţi cu mine.

— Foarte drăguţ din partea ta, Ariadne, dar am multe lucruri de făcut aici. Oricum, nu ai de ce să te grăbeşti să pleci azi, nu-i aşa?

— Ba da, aşa mi s-a zis, spuse doamna Oliver.

— Cine ţi-a zis, menajera?

— Nu, spuse doamna Oliver. Altcineva. Unul dintre puţinii oameni pe care îi ascult. Hai. Grăbeşte-te.

— Nu vreau să plec de acasă chiar acum. Nu pot.

— Trebuie să vii, zise doamna Oliver. Am pregătit maşina. Am adus-o în faţa uşii de la intrare. Putem să plecăm de îndată.

— Nu cred că vreau s-o iau pe Miranda. Aş putea s-o las aici cu cineva, cu familia Reynolds sau cu Rowena Drake.

— Miranda vine şi ea, o întrerupse hotărât doamna Oliver. Nu-mi mai face probleme, Judy. E ceva serios. Nu văd cum poţi măcar să te gândeşti să o laşi pe Miranda cu familia Reynolds. Doi dintre copiii Reynolds au fost omorâţi, nu?

— Da, da, e adevărat. Crezi că e ceva în neregulă cu acea casă. Adică e cineva acolo care… Ah, ce vreau să zic?

— Vorbim prea mult, zise doamna Oliver. Oricum, adăugă ea, dacă cineva va fi omorât, atunci se pare că cel mai probabil va fi Ann Reynolds.

— Ce se întâmplă cu familia asta? De ce trebuie să fie toţi omorâţi, unul după altul? O, Ariadne, este înspăimântător!

— Da, zise doamna Oliver, dar există situaţii când e normal să fii înspăimântat. Tocmai am primit o telegramă şi îi urmez instrucţiunile.

— A, n-am auzit telefonul.

— Nu a sosit prin telefon. A sosit la uşă.

Ezită un moment, după care i-o întinse prietenei sale.

— Ce înseamnă asta? Operaţie?

— La amigdale, probabil, zise doamna Oliver. Pe Miranda a durut-o gâtul săptămâna trecută, nu? Ei bine, ce poate fi mai credibil decât faptul că ar trebui dusă la un consult la un specialist ORL de la Londra?

— Eşti nebună sau ce, Ariadne?

— Probabil, zise doamna Oliver, nebună de legat. Haide. Mirandei îi va plăcea să stea la Londra. Nu ai de ce să-ţi faci griji. N-o să facă nici o operaţie. Asta e ceea ce se numeşte „acoperire” în poveştile cu spioni. O vom duce la teatru, la operă sau la balet, depinde ce gusturi are. În mare, ar fi mai bine să o ducem la balet.

— Mi-e frică, spuse Judith.

Ariadne Oliver se uita la prietena ei. Aceasta tremura uşor. Semăna mai mult ca oricând, gândi doamna Oliver, cu Ondine. Părea ruptă de realitate.

— Haide, o îndemnă doamna Oliver, i-am promis lui Hercule Poirot că te aduc odată ce îmi dă semnalul. Ei bine, mi-a dat semnalul.

— Ce se întâmplă aici? Se miră Judith. Nu înţeleg de ce am venit în acest sat.

— Mă întreb şi eu uneori de ce ai venit, zise doamna Oliver, dar nu există explicaţie pentru locurile în care oamenii se duc să trăiască. Un prieten de-al meu a plecat să locuiască în Moreton-in-the-Marsh zilele trecute. Spunea că dintotdeauna a vrut şi că s-a gândit mereu la asta. Intenţiona să se ducă acolo după ce se pensiona. I-am spus că n-am fost acolo, dar mi se părea că, după cum suna, sigur era un loc umed. Cum era de fapt? Mi-a spus că nici el nu ştie, pentru că nu se dusese niciodată în acel loc. Dar a vrut dintotdeauna să trăiască acolo. Şi era şi sănătos la minte, pe deasupra.

— Şi s-a dus?

— Da.

— I-a plăcut când a ajuns acolo?

— Ei bine, nu am aflat încă, zise doamna Oliver. Dar oamenii sunt foarte ciudaţi, nu-i aşa? Lucrurile pe care vor să le facă, lucrurile pe care pur şi simplu trebuie să le facă… Se duse în grădină şi strigă: Miranda, mergem la Londra.

Miranda se apropie încet de ele.

— Mergem la Londra?

— Ariadne ne va duce cu maşina, zise mama ei. Vom merge şi la teatru. Doamna Oliver crede că ne poate face rost de bilete la balet. Ţi-ar plăcea să mergi la balet?

— Aş fi încântată, zise Miranda. Ochii i se luminară. Trebuie să mă duc să-mi iau la revedere de la un prieten mai întâi.

— Practic, plecăm chiar acum.

— Nu întârzii, dar trebuie să dau nişte explicaţii. Sunt lucruri pe care am promis să le fac.

O luă la fugă prin grădină şi dispăru pe poartă.

— Cine sunt prietenii Mirandei? Întrebă doamna Oliver, un pic curioasă.

— N-am ştiut niciodată, zise Judith. Ştii, ea nu împărtăşeşte nimic cu nimeni. Uneori cred că singurele lucruri pe care simte că-i sunt prieteni sunt păsările din pădure. Sau veveriţele sau lucruri de genul acesta. Cred că toată lumea o place, dar nu ştiu să aibă prieteni anume. Adică, nu invită fete acasă la ceai sau chestii de genul ăsta. Nu atât de mult cum fac alte fete. Cred că cea mai bună prietenă a ei era Joyce Reynolds. Adăugă vag: Joyce obişnuia să îi povestească lucruri fantastice despre elefanţi şi tigri. Se ridică. Ei bine, presupun că trebuie să mă duc şi să împachetez, dacă insişti. Dar nu vreau să plec de aici. Sunt o groază de lucruri pe care le am de făcut, cum e acest jeleu şi…

— Trebuie să vii, zise doamna Oliver. Era destul de hotărâtă în legătură cu acest lucru.

Judith cobora pe scări cu două valize exact când Miranda veni fugind pe uşa laterală, cu respiraţia tăiată.

— Nu luăm prânzul mai întâi? Întrebă ea.

În ciuda aspectului de spiriduş din pădure, era un copil sănătos căruia îi plăcea mâncarea.

— O să ne oprim să luăm prânzul pe drum, zise doamna Oliver. Ne oprim la The Black Boy în Haversham. Acolo ar fi potrivit. Este la trei sferturi de oră distanţă de aici şi servesc mâncare bună. Hai, Miranda, trebuie să plecăm.

— N-o să am timp să îi zic lui Cathie că nu pot să merg cu ea la film mâine. A, dar poate o s-o sun.

— Ei, hai, grăbeşte-te, îi zise mama ei.

Miranda fugi în sufragerie, unde se afla telefonul. Judith şi doamna Oliver puseră valizele în maşină. Miranda se întoarse din sufragerie.

— Am lăsat un mesaj, spuse gâfâind. Asta e tot pentru acum.

— Cred că eşti nebună, Ariadne, zise Judith, după ce urcară în maşină. Pur şi simplu, nebună. Ce se întâmplă?

— Vom afla la momentul potrivit, presupun, spuse doamna Oliver. Nu ştiu dacă eu sunt nebună sau el.

— El? Cine?

— Hercule Poirot, zise doamna Oliver.

III

În Londra, Hercule Poirot stătea într-o cameră cu alţi patru bărbaţi. Unul era inspectorul Timothy Raglan, arătând respectabil şi cu o expresie imperturbabilă, după cum obişnuia să fie în prezenţa superiorilor săi, şi al doilea era comisarul Spence. Al treilea era Alfred Richmond, şeful poliţiei comitatului, iar al patrulea, un bărbat cu o faţă dură, un om al legii, de la procuratură. Se uitau la Hercule Poirot cu diferite expresii, sau ceea ce s-ar putea numi nonexpresii.

— Păreţi destul de sigur, Monsieur Poirot.

— Sunt destul de sigur, spuse Hercule Poirot. Când un lucru se aranjează astfel, îţi dai seama că trebuie să fie aşa, şi cauţi motive care să demonstreze contrariul. Dacă nu găseşti astfel de motive, atunci eşti îndreptăţit să-ţi susţii propria opinie.

— Motivele par destul de complexe, dacă pot să mă exprim aşa.

— Nu, replică Poirot, nu chiar complexe. Dar atât de simple, încât este dificil să le vezi în mod clar.

Omul legii părea sceptic.

— Vom avea o dovadă clară în curând, interveni inspectorul Raglan. Bineînţeles, dacă s-a făcut vreo greşeală din acest punct de vedere…

— Ding dong del, în fântână nu-i un motănel?” spuse Hercule Poirot. Asta vrei să zici?

— Ei bine, trebuie să acceptaţi că este doar o presupunere din partea dumneavoastră.

— Încă de la început, dovezile indicau asta. Când o fată dispare, nu există prea multe motive. Primul este că a fugit cu un bărbat. Al doilea este că a murit. Orice altceva este exagerare şi, practic, nu se întâmplă niciodată.

— Nu mai există elemente esenţiale pe care vreţi să ni le aduceţi la cunoştinţă, Monsieur Poirot?

— Ba da. Am luat legătura cu o bine-cunoscută firmă imobiliară. Prieteni de-ai mei, specializaţi în industria imobiliară din Indiile de Vest, Marea Egee, Adriatică, Mediterană şi alte locuri. Clienţii lor sunt de obicei bogaţi. Aveţi aici o achiziţie recentă care ar putea să vă intereseze.

Întinse o hârtie împăturită.

— Credeţi că are vreo legătură?

— Sunt sigur că are.

— Credeam că vânzarea de insule era interzisă de respectivul guvern?

— Cu bani se găseşte de obicei o soluţie.

— Nu există nimic altceva asupra căruia să insistaţi?

— Este posibil ca în decurs de 24 de ore să am pentru dumneavoastră ceva ce va lămuri problema într-un fel sau altul.

— Şi anume?

— Un martor.

— Vreţi să spuneţi…

— Un martor la crimă.

Omul legii se uită la Poirot cu o neîncredere crescândă.

— Unde este martorul acum?

— În drum spre Londra, sper, şi am încredere.

— Păreţi… Tulburat.

— Aşa este. Am făcut tot ce am putut pentru a fi prudent, dar trebuie să admit că mi-e frică. Da, mi-e frică în ciuda măsurii de protecţie pe care am luat-o. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, ne aflăm – cum aş putea să zic? – ne aflăm în faţa cruzimii, reacţiilor rapide, lăcomiei împinse dincolo de orice limită umană cunoscută şi poate – nu sunt sigur, dar cred că este posibil – În faţa unei sclipiri, am putea spune, de nebunie? Nebunie care nu se afla acolo de la început, ci a fost cultivată. O sămânţă care a prins rădăcini şi care creşte repede. Şi care acum poate că atacă, inspirând o atitudine mai degrabă inumană decât umană faţă de viaţă.

— Va trebui să mai ascultăm câteva opinii în legătură cu acest lucru, spuse omul legii. Nu ne putem pripi. Bineînţeles, foarte mult depinde de… Industria forestieră. Dacă este adevărat, va trebui să luăm raţionamentul de la capăt.

Hercule Poirot se ridică în picioare.

— Eu voi pleca. V-am spus tot ce ştiu şi toate lucrurile de care mi-e teamă că s-ar putea întâmpla. Voi ţine legătura cu dumneavoastră.

Le strânse tuturor mâna cu afectare şi plecă.

— Omul ăsta e un fel de măscărici, spuse omul legii. Nu credeţi că e un pic scrântit? Oricum se ţine bine la vârsta lui. Nu ştiu dacă te poţi baza pe facultăţile mintale ale unui om de această vârstă.

— Cred că te poţi baza pe el, zise şeful poliţiei. Cel puţin, asta e impresia mea. Spence, te cunosc de mulţi ani. Eşti unul dintre prietenii lui. Crezi că a devenit un pic senil?

— Nu, nu cred, spuse comisarul Spence. Care e părerea dumneavoastră, Raglan?

— Îl cunosc de puţin timp, domnule. La început am crezut că – ei bine, modul său de a gândi, ideile sale ar putea fi extravagante. Dar în mare, mi-am schimbat radical părerea. Cred că se va dovedi că are dreptate.