Capitolul 25

— Este minunat, spuse Miranda, uitându-se în jur. Kilterbury Ring era un punct de atracţie local, deşi ruinele sale nu erau chiar faimoase. Fuseseră distruse cu multe sute de ani în urmă. Cu toate acestea, pe ici, pe colo, se înălţa câte un megalit lung şi somptuos, spunând povestea unui cult ritualic de demult. Miranda punea întrebări.

— De ce aveau toate aceste pietre aici?

— Pentru ritual. Cult ritualic. Sacrificiu ritualic. Înţelegi ce este sacrificiul, nu, Miranda?

— Cred că da.

— Trebuie să existe, vezi tu. Este important.

— Vrei să zici că nu este un fel de pedeapsă? Este altceva?

— Da. Este altceva. Mori pentru ca alţii să trăiască. Mori pentru ca frumuseţea să trăiască în continuare. Să ia fiinţă. Asta contează.

— Mă gândeam că poate…

— Da, Miranda?

— Mă gândeam că poate trebuie să mori pentru că ce ai făcut a omorât pe altcineva.

— Cine ţi-a băgat asta în cap?

— Mă gândeam la Joyce. Dacă nu i-aş fi zis, poate că n-ar fi murit, nu-i aşa?

— Poate că nu.

— Mi-am tot făcut griji de când a murit Joyce. Nu ar fi trebuit să îi spun, nu? I-am zis pentru că voiam să am şi eu ceva care să merite să îi povestesc. Ea fusese în India şi îmi tot povestea despre tigri, despre elefanţi, despre lucrurile aurii ce atârnau de ei, despre ornamentele şi hamurile lor de paradă. Şi, de asemenea, cred că… Dintr-odată voiam să ştie şi altcineva, pentru că, vezi, nu m-am prea gândit la asta înainte. Adăugă: A fost… A fost şi acela un sacrificiu?

— Într-un fel.

Miranda rămase gânditoare, după care spuse:

— Nu e timpul?

— Soarele nu este deocamdată în poziţia corectă. Încă cinci minute, probabil, şi apoi va cădea direct pe piatră.

Stăteau din nou în tăcere, lângă maşină.

— Acum, cred, zise tovarăşul Mirandei, uitându-se sus la cer, acolo unde soarele se topea la orizont. Acum este un moment minunat. Nu e nimeni aici. Nimeni nu vine aici la această oră a zilei să urce până în vârful lui Kilterbury Down pentru a vedea Kilterbury Ring. E prea frig în noiembrie şi sezonul murelor a trecut. O să îţi arăt întâi securea dublă. Securea dublă pe această piatră. Cioplită acolo atunci când au venit din Micene sau din Creta acum sute de ani. E minunat, Miranda, nu-i aşa?

— Da, este grozav, spuse Miranda. Arată-mi-o.

Merseră până la piatra cea mai de sus. Lângă ea, zăcea una căzută şi un pic mai jos de-a lungul pantei era alta, uşor înclinată ca şi cum ar fi fost încovoiată de greutatea anilor.

— Eşti fericită, Miranda?

— Da, sunt foarte fericită.

— Iată semnul aici.

— Aceasta chiar e securea dublă?

— Da, este mâncată de vreme, dar aceasta este. Aici e simbolul. Pune mâna pe el. Şi acum – acum vom bea pentru trecut, pentru viitor şi pentru frumuseţe.

— O, ce drăguţ, exclamă Miranda.

O cupă aurie îi fu înmânată, iar tovarăşul ei îi turnă în ea un lichid auriu dintr-un termos.

— Are gust de fructe, de piersici. Bea-l, Miranda, şi vei fi chiar şi mai fericită.

Miranda luă cupa aurită. O mirosi.

— Da. Da, chiar miroase a piersici. O, uite, iată soarele. Roşu-auriu aprins – arătând ea şi cum ar sta pe marginea lumii.

El o întoarse către soare.

— Ţine cupa şi bea.

Supusă, se întoarse. Una din mâinile ei mai zăbovea încă pe piatra megalitică şi pe semnul aproape şters de pe ea. Tovarăşul ei stătea acum în spate. Pe sub piatra înclinată, mai jos pe deal, se furişară doi oameni, aplecaţi pe jumătate. Cei din vârf erau întorşi cu spatele şi nici măcar nu îi observară. Rapid, dar pe furiş, cei doi alergară în sus pe deal.

— Bea pentru frumuseţe, Miranda.

— Pe naiba! Spuse o voce din spatele lor.

O haină din catifea roz zbură deasupra unui cap, un cuţit fu aruncat dintr-o mână care se ridica încet. Nicholas Ransom o prinse pe Miranda, ţinând-o strâns şi îndepărtând-o de ceilalţi doi care se luptau.

— Idioată ce eşti! Strigă Nicholas Ransom. Să vii aici cu un asasin scrântit. Trebuia să îţi dai seama ce faci.

— Într-un fel, mi-am dat seama, zise Miranda. Urma să fiu sacrificată, cred, pentru că, vezi tu, totul s-a întâmplat din cauza mea… Din cauza mea a fost omorâtă Joyce. Aşa că era corect ca eu să fiu sacrificată, nu-i aşa? Ar fi un fel de ucidere ritualică.

— Nu începe să vorbeşti tâmpenii despre ucideri ritualice. Au găsit-o pe cealaltă fată. Ştii, cea care lipsea de atâta timp. De vreo doi ani sau aşa ceva. Toată lumea credea că fugise pentru că falsificase testamentul. Nu fugise. Cadavrul ei a fost găsit într-o fântână.

— O! Ţipă dintr-odată Miranda speriată. Nu cumva în fântâna dorinţelor? Nu cumva în fântâna dorinţelor pe care îmi doream aşa de mult să o găsesc? O, nu vreau ca ea să fie în fântâna dorinţelor. Cine… cine a pus-o acolo?

— Aceeaşi persoană care te-a adus pe tine aici.