Capitolul 3

Într-un apartament din Londra sună telefonul. Proprietarul, Hercule Poirot, se foi pe scaun. Îl cuprinse dezamăgirea. Ştia despre ce era vorba chiar înainte de a răspunde. Prietenul său Solly, cu care ar fi trebuit să-şi petreacă seara, reluând nesfârşita lor controversă cu privire la adevăratul vinovat în crima de la Băile Municipale Canning Road, voia să se scuze că nu poate veni. Poirot, care adunase ceva dovezi plauzibile în favoarea teoriei sale, era profund dezamăgit. Nu credea că prietenul său Solly va fi de acord cu supoziţiile sale, dar nu avea nici un dubiu că, atunci când acesta îşi va etala convingerile sale fanteziste, el, Hercule Poirot, le va desfiinţa cu uşurinţă în numele raţiunii, logicii, ordinii şi metodei. Era frustrant, ca să nu spună mai mult, că Solly nu putea să vină în seara asta. E adevărat că de dimineaţă, când se întâlniseră, pe Solly îl apucase o tuse destul de puternică, şi guturaiul lui putea fi molipsitor.

„Urâtă răceală, îşi spuse Hercule Poirot, şi cu siguranţă că, în ciuda remediilor pe care le am la îndemână, probabil m-ar fi molipsit şi pe mine. Ar fi mai bine dacă n-ar veni. Tout de même, adăugă suspinând. Asta înseamnă că o să mă plictisesc în seara asta.”

De la o vreme încoace multe seri deveniseră plicticoase, se gândi Hercule Poirot. Mintea sa sclipitoare (nu se îndoise niciodată de asta) avea nevoie de stimulente din afară. Nu era genul care să filosofeze. Erau momente când regreta că nu se dedicase studiului teologiei, în loc să intre de tânăr în poliţie. Câţi îngeri puteau dansa în vârful unui ac5 – ar fi fost interesant să simţi că lucrul ăsta contează şi să te contrazici cu colegii pe această temă. Valetul său, George, intră.

— V-a căutat domnul Solomon Levy.

— A, da, spuse Hercule Poirot.

— Regretă că nu poate să vină în seara asta. Este în pat din cauza unei gripe puternice.

— Nu e gripat, ripostă Poirot. Are doar o răceală zdravănă. Toţi au impresia că suferă de gripă. Sună mai important şi stârneşte mila celor din jur. Problema cu guturaiul este că reuşeşti cu greu să fii compătimit de prieteni.

— Orice ar fi, nu vine, domnule, spuse George. Aceste răceli la cap sunt foarte contagioase. N-aş vrea să vă îmbolnăviţi şi dumneavoastră.

— Ar fi foarte neplăcut, încuviinţă Poirot. Telefonul sună iar.

— Cine mai e răcit? N-am mai invitat pe nimeni. George se îndreptă spre telefon.

— Răspund eu de aici, spuse Poirot. Nu cred că e ceva interesant. Ridică din umeri şi adăugă: Cine ştie, poate aşa trece timpul mai repede.

— Foarte bine, domnule, spuse George şi părăsi încăperea. Poirot întinse mâna, ridică receptorul, întrerupând sunetul prelung al soneriei.

— Hercule Poirot la telefon, rosti el cu emfaza menită să impresioneze pe cel care se afla la celălalt capăt al firului.

— Minunat, spuse cu respiraţia uşor întretăiată o voce nerăbdătoare de femeie. Nu credeam că o să te găsesc acasă.

De ce ai crezut asta? Întrebă Poirot.

— Am impresia că în ziua de azi apare întotdeauna ceva care-ţi dă planurile peste cap. Când ai nevoie urgent de cineva şi simţi că nu poţi aştepta, uneori trebuie să aştepţi. Trebuia să vorbesc cu dumneata urgent… Foarte urgent.

— Dar cine eşti? Întrebă Poirot.

Vocea, cea a unei femei, păru surprinsă.

— Nu ştii? Întrebă uimită.

— Sigur că ştiu, spuse Hercule Poirot. Eşti Ariadne, prietena mea.

— Sunt într-o stare cumplită, zise Ariadne.

— Da, da, îmi dau seama de asta. Ai alergat cumva? De-abia poţi respira.

— N-am alergat. Este din cauza emoţiilor. Pot să vin să te văd?

Poirot ezită câteva clipe înainte să răspundă. Prietena sa, doamna Oliver, părea extrem de agitată. Orice i s-ar fi întâmplat, fără îndoială va începe să-şi spună ofurile, grijile, frustrările sau orice o sâcâia. După ce s-ar fi instalat în sanctuarul detectivului, ar fi foarte greu să o determine să plece acasă, fără să folosească o anumită doză de impoliteţe. Multe lucruri o nelinişteau pe doamna Oliver atât de frecvent şi pe neaşteptate, încât trebuia să fii foarte grijuliu când începeai să le discuţi.

— Te-a supărat ceva?

— Da. Bineînţeles că sunt supărată. Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu… O, nu ştiu nimic. Am simţit că trebuia să vin să îţi povestesc… Să îţi spun ce s-a întâmplat, fiindcă eşti singura persoană care ar putea şti ce să facă. Cine ar putea să-mi spună mie ce e de făcut? Aşadar, pot veni?

— Bineînţeles, bineînţeles. Aş fi încântat să te primesc. Receptorul fu trântit în furcă la celălalt capăt al firului. Poirot îl chemă pe George, se gândi câteva clipe, apoi îi ceru apă tonică, limonadă fără zahăr şi un pahar de coniac pentru el.

— Doamna Oliver va sosi în zece minute.

George se retrase. Se întoarse cu coniacul pentru Poirot, care îl luă înclinând capul satisfăcut, apoi se duse după răcoritoare, care erau singurele pe placul doamnei Oliver. Poirot luă o înghiţitură din coniac, un fortifiant de care avea nevoie pentru a rezista chinului pe care-l avea de înfruntat.

„Păcat, îşi spuse, că e atât de ţicnită. Dar are o minte originală. S-ar putea să mă distreze ce are de spus. S-ar putea – reflectă o clipă – să-i ia aproape toată seara şi asta ar fi o mare prostie. Eh bien, în viaţă trebuie să-ţi asumi anumite riscuri.”Se auzi soneria la uşa apartamentului. Nu se apăsase scurt, ci lung, foarte eficient, producând zgomotul dorit.

— Precis e emoţionată, îşi spuse Poirot.

Îl auzi pe George ducându-se la uşă, deschizând, şi înainte să o anunţe, Ariadne Oliver năvăli în salon urmată de George, îmbrăcată cu ceva ce semăna cu o haină de pescar sau a impermeabil.

— Ce naiba porţi? Se miră Hercule Poirot. Lasă-l pe George să te ajute s-o scoţi. Este foarte udă.

— Normal că e udă, spuse doamna Oliver. E udă leoarcă. Niciodată nu m-am gândit la apă. E groaznic să te gândeşti la un asemenea lucru.

Poirot o privi curios.

— Doreşti o apă tonică sau un păhărel de eau de vie?

— Urăsc apa, spuse doamna Oliver. Poirot păru surprins.

— O urăsc. Nu m-am mai gândit la ea în felul acesta. La ce poate face, şi altele.

— Draga mea, zise Hercule Poirot, în timp ce George o ajuta să-şi scoată impermeabilul cu poalele pline de apă. Vino şi ia loc aici. Lasă-l pe George să îl scoată… Ce porţi?

— Îl am din Cornwall. Impermeabil. Impermeabilul adevărat al unui pescar.

— Foarte util unui pescar, nu? Dar nu este prea potrivit pentru dumneata. Incomod de purtat. Dar vino, ia loc şi povesteşte-mi!

— Nu ştiu cu ce să încep, spuse doamna Oliver, aşezându-se pe un scaun. Uneori am impresia că nu e adevărat. Dar s-a întâmplat. S-a întâmplat cu adevărat.

— Povesteşte-mi!

— Pentru asta am venit. Dar acum că am ajuns, mi-e foarte greu pentru că nu ştiu cu ce să încep.

— Cu începutul! Îi sugeră Poirot. Sau e un mod prea convenţional de a proceda?

— Nu ştiu când a început totul. Chiar nu ştiu. Ar fi putut fi cu mult timp în urmă.

— Calmează-te! O linişti Poirot. Adună-te puţin şi povesteşte-mi. Ce te-a tulburat aşa de tare?

— Te-ar fi tulburat şi pe dumneata. Sunt convinsă. Îl privi neîncrezătoare. De fapt, nimeni nu ştie ce te emoţionează. Tratezi lucrurile cu atâta calm.

— Adesea, este cea mai bună metodă, spuse Poirot.

— Bine. Totul a început cu o petrecere.

— O, da! Exclamă Poirot uşurat că i se prezenta ceva atât de obişnuit şi de normal ca o petrecere. O petrecere. Te-ai dus la o petrecere şi ceva s-a întâmplat.

— Ştii ce e o petrecere de Halloween? Întrebă doamna Oliver.

— Ştiu ce e Halloweenul, răspunse Poirot. Este pe 31 octombrie. Îi licăriră ochii şi adăugă: Când vrăjitoarele zboară pe mături.

— Da, au fost mături. S-au dat premii pentru ele.

— Premii?

— Da, pentru cei care le-au adus pe cele mai frumos decorate.

Poirot o privi neîncrezător. Dacă la început se simţise uşurat când auzise ceva despre o petrecere, acum era din nou oarecum tulburat. Ştia foarte bine că doamna Oliver nu e amatoare de băuturi spirtoase, aşa că respinse orice presupunere pe care ar fi făcut-o în alte împrejurări.

— O petrecere pentru copii. Sau mai bine spus o petrecere unsprezece-plus.

— Unsprezece-plus?

— Ei, aşa i se spune de obicei la şcoală. Fac asta ca să vadă cât eşti de deştept, şi dacă eşti destul de deştept să treci de unsprezece-plus, poţi să mergi mai departe la ciclul secundar sau ceva asemănător. Dar dacă nu eşti destul de deştept, te duci la ceea ce se numeşte şcoală secundară modernă… O denumire prostească din care nu înţelegi nimic.

— Mărturisesc că nu înţeleg nimic din ceea ce-mi spui, recunoscu Poirot. I se părea că se îndepărtaseră de subiectul petrecere şi trecuseră la învăţământ.

Doamna Oliver trase adânc aer în piept şi reîncepu:

— De fapt, a început cu merele.

— O, da, spuse Poirot. Asta e un început bun, nu-i aşa?

Se gândea în sinea lui la o maşină mică, pe un deal, şi la o femeie înaltă coborând din ea, la o sacoşă de mere care se rupea, la fructele ce se rostogoleau la vale.

— Da, continuă încurajator, merele.

— Jocul cu merele, explică doamna Oliver. Este unul dintre lucrurile care se fac la o petrecere de Halloween.

— Da, da, cred că am auzit de asta.

— Ştii, s-au organizat multe lucruri: jocul cu merele, au tăiat faina dintr-o cană care avea o monedă deasupra, s-au uitat în oglindă.

— Ca să-şi vadă marea dragoste? Completă Poirot atotştiitor.

— În sfârşit, începi să înţelegi.

— De fapt, sunt prea multe tradiţii, spuse Poirot. Şi toate astea au avut loc la petrecerea dumitale?

— Da, a fost un mare succes. Şi s-a încheiat cu Snapdragon. Ştii, stafide flambate pe un platou mare. Bănuiesc… Vocea i se schimbă… Bănuiesc că atunci s-a întâmplat.

— Când s-a întâmplat – ce?

— Crima. După Snapdragon toată lumea a plecat acasă. Atunci ea n-a mai fost de găsit.

— Cine n-a mai fost de găsit?

— O fată, o fată pe nume Joyce. Toţi o strigau, o căutau şi se întrebau dacă nu cumva plecase acasă cu cineva. La un moment dat, mama ei s-a enervat şi a spus că probabil Joyce s-o fi plictisit sau s-o fi simţit rău de a plecat singură, dar oricum nu ar fi plecat fără să anunţe – genul de lucruri pe care le spun mamele când se întâmplă aşa ceva. Totuşi, n-am dat de Joyce.

— Se dusese acasă, de una singură?

— Nu, spuse doamna Oliver, nu se dusese acasă… Vocea îi tremura. Până la urmă, am găsit-o în bibliotecă. Acolo cineva comisese… Jocul cu merele. Găleata era acolo. O găleată mare din tablă. N-au vrut-o pe cea din plastic. Poate că dacă o foloseau pe cea din plastic, nu s-ar fi întâmplat nimic. N-ar fi fost destul de grea. S-ar fi răsturnat…

— Ce s-a întâmplat? Întrebă aspru Poirot.

— Acolo am găsit-o. Cineva… Cineva i-a băgat capul în apa cu merele. I-a băgat capul şi i l-a ţinut până a murit. Înecată, înecată într-o căldare din tablă aproape plină cu apă. În genunchi, cu capul aplecat de parcă voia să apuce un măr. Urăsc merele, spuse doamna Oliver. Nu vreau să mai văd vreun măr în viaţa mea.

Poirot o privi. Întinse mâna şi îi umplu un păhărel cu coniac.

— Bea asta, o să îţi prindă bine.