Capitolul 4

Doamna Oliver puse jos paharul şi se şterse la gură.

— Ai avut dreptate. Mi-a prins bine… Devenisem isterică.

— Înţeleg că ai suferit un şoc puternic. Când s-a întâmplat?

— Noaptea trecută. Doar azi-noapte? Da, da, desigur.

— Şi ai venit la mine.

Nu era o întrebare, ci exprima dorinţa lui Poirot de a afla mai multe lucruri.

— De ce ai venit la mine?

— M-am gândit că ne-ai putea ajuta, spuse doamna Oliver. Ştii, nu e… nu e uşor.

— Ar putea sau nu să fie, replică Poirot. Depinde de multe. Ar trebui să-mi dai mai multe amănunte. Bănuiesc că poliţia deja se ocupă de caz. Sunt sigur că au chemat şi un doctor. Ce-a zis?

— Se va face o anchetă.

— Evident.

— Mâine sau poimâine.

— Fata asta, Joyce, câţi ani avea?

— Nu ştiu exact. Cred că doisprezece sau treisprezece.

— Părea mică pentru vârsta ei?

— Nu, nu. Mai degrabă destul de matură. Dezvoltată.

— Bine dezvoltată? Adică atrăgătoare?

— Da, la asta m-am referit. Nu cred că a fost genul acesta de crimă care… Adică, ar fi fost mai simplu, nu?

— Este genul de crimă despre care citeşti zilnic în ziare. O fată atacată, o şcolăriţă molestată… Da, zilnic. Da, dar cazul acesta e diferit. S-a întâmplat într-o casă particulară. Sau poate că nu e chiar atât de diferit. Oricum, nu cred că mi-ai povestit chiar tot.

— Nu, nu cred, recunoscu doamna Oliver. Nu ţi-am spus motivul pentru care am venit la dumneata.

— O cunoşteai pe această Joyce, o cunoşteai bine?

— N-am cunoscut-o deloc. Cred că mai bine îţi explic cum de-am ajuns acolo.

— Acolo, unde?

— Într-un loc numit Woodleigh Common.

— Woodleigh Common, repetă Poirot gânditor, acolo unde de curând… Se opri.

— Nu e prea departe de Londra. La vreo patruzeci şi cinci -cincizeci de kilometri. E aproape de Medchester. E unul dintre locurile alea cu câteva case drăguţe, dar unde s-au construit clădiri noi. Complex rezidenţial. Au şi o şcoală bună, iar oamenii pot face naveta la Londra sau la Medchester. E un loc obişnuit unde locuiesc oameni cu venituri medii.

— Woodleigh Common, repetă din nou Poirot gânditor.

— Locuiam la o prietenă de acolo, Judith Buder. E văduvă. Anul acesta am plecat într-o croazieră în Grecia unde am întâlnit-o pe Judith şi aşa ne-am împrietenit. Are o fiică, Miranda, de doisprezece sau treisprezece ani. M-a invitat să vin să stau la ea şi mi-a zis că nişte prieteni organizau o petrecere pentru copii, o petrecere de Halloween. Zicea că poate vin cu vreo idee interesantă.

— A, spuse Poirot, doar nu ţi-a sugerat să aranjezi o anchetă criminalistică sau ceva asemănător?

— Ferească Dumnezeu! Exclamă doamna Oliver. Doar nu crezi că o să mă mai apuc de aşa ceva.

— Nu cred.

— Dar s-a petrecut şi e groaznic. Doar nu s-a întâmplat pentru că eram eu acolo, nu?

— Nu cred, cel puţin… Ştia cineva dintre cei aflaţi la petrecere cine eşti?

— Da. Unul dintre copii a pomenit ceva despre cărţile pe care le scriu, iar alţii au afirmat că le plac crimele. Aşa… Ei bine… Asta a condus la… la motivul pentru care am venit la dumneata.

— Pe care încă nu mi l-ai spus.

— La început nici eu nu m-am gândit la el, sau cel puţin nu imediat. Vreau să spun că uneori copiii fac lucruri ciudate.

Există copii care… Altădată aş fi fost de părere că ar trebui ţinuţi în ospicii sau astfel de locuri… Dar acum sunt trimişi acasă şi li se spune să ducă o viaţă normală, dar ajung să comită astfel de lucruri.

— Erau şi adolescenţi la petrecere?

— Erau doi băieţi, sau minori, cum se scrie în rapoartele poliţiei. Între şaisprezece şi optsprezece ani.

— Probabil că unul din ei e făptaşul. Asta cred şi cei de la poliţie?

— Ei nu spun ce cred, dar păreau să ia în calcul această posibilitate.

— Fata aceasta, Joyce, era atrăgătoare?

— Nu prea. Atrăgătoare pentru băieţi, la asta te referi, nu?

— Nu, mă refer la sensul strict al cuvântului.

— Nu cred că era o fată prea drăguţă, nu una cu care să stai de vorbă ore în şir. Era tipul de fată care îşi dădea aere şi se lăuda. O vârstă obositoare. Ştiu că nu e frumos din partea mea, dar…

— Când se petrece o crimă nu e frumos să descrii victima, dar e foarte, foarte necesar. Personalitatea victimei e cauza multor crime. Câte persoane se aflau în casă în acel moment?

— La petrecere şi restul? Erau vreo cinci-şase femei, câteva mămici, o profesoară, soţia unui doctor sau sora lui, nu ştiu, un cuplu între două vârste, cei doi băieţi între şaisprezece şi optsprezece ani, o fată de cincisprezece ani, vreo două-trei de unsprezece sau doisprezece ani – cam aşa ceva. În jur de douăzeci şi cinci sau treizeci.

— Străini?

— Cred că toţi se cunoşteau. Unii mai bine decât alţii. Majoritatea fetelor mergeau la aceeaşi şcoală. Câteva femei veniseră să dea o mână de ajutor la pregătirea mâncării şi a cinei. Când petrecerea s-a terminat, majoritatea mamelor au plecat acasă cu copiii lor. Eu împreună cu Judith şi cu încă vreo două am rămas ca să o ajutăm pe Rowena Drake, gazda, să facă ordine, ca să uşurăm munca femeilor de serviciu, care urmau să vină a doua zi de dimineaţă. Ştiţi, era multă faină împrăştiată pe jos şi confetti de la pocnitori, şi tot felul de alte lucruri. Aşa că am măturat un pic şi la sfârşit am intrat în bibliotecă. Atunci am… Am găsit-o, şi mi-am amintit ce spusese.

— Cine spusese ce?

— Joyce.

— Ce spusese? Ajungem în sfârşit şi la asta, nu? Ajungem la motivul pentru care ai venit la mine.

— Da. Am crezut că e ceva insignifiant pentru… Pentru doctor sau pentru poliţişti, sau pentru oricine altcineva, în afară de dumneata.

— Eh bien, o încurajă Poirot, povesteşte-mi. E ceva ce Joyce a spus la petrecere?

— Nu, mai înainte. După-amiaza când se făceau pregătirile. După ce vorbiseră despre romanele cu crime pe care le scriu, Joyce a zis ceva: „Am văzut o crimă odată” – şi mama ei sau altcineva a certat-o: „Nu fi prostuţă, Joyce”, iar una dintre fetele mai mari a intervenit: „Inventezi” şi Joyce a repetat: „Ba nu. Chiar am văzut. Am văzut pe cineva săvârşind o crimă”, dar nimeni n-a crezut-o. Au râs de ea şi ea s-a supărat foarte tare.

— Dumneata ai crezut-o?

— Nu, bineînţeles că nu!

— Mda, spuse Poirot, înţeleg. Tăcu o vreme, bătând darabana cu degetele în masă. Apoi adăugă: nu a dat detalii sau vreun nume?

— Nu. A continuat să se laude şi să protesteze supărată pentru că majoritatea fetelor râdeau de ea. Mamele şi cei mai în vârstă erau cam porniţi împotriva ei. Dar fetele şi băieţii mai mici doar râdeau de ea. O necăjeau spunând: „Haide, Joyce, când s-a întâmplat? De ce nu ne-ai spus niciodată?” Şi Joyce le-a răspuns: „Uitasem cu totul, s-a întâmplat demult”.

— Aha! A pomenit cumva acum cât timp?

— Cu ani în urmă”, a spus. Ştii, pe tonul unui adult. „Atunci de ce nu te-ai dus la poliţie?” a întrebat o fată. Cred că Ann sau Beatrice. O fată sclifosită.

— Aha, şi ea ce a răspuns?

— A zis: „Pentru că atunci nu mi-am dat seama că fusese o crimă”.

— O remarcă foarte interesantă, observă Poirot, îndreptându-se în scaun.

— Cred că devenise cam confuză, continuă doamna Oliver. Încerca să le explice şi toţi o tachinau. O tot întrebau de ce nu s-a dus la poliţie, iar ea le tot spunea: „Pentru că atunci nu am ştiut că a fost o crimă. Abia mai târziu mi-am dat seama, aşa, deodată, că asta văzusem”.

— Dar nimeni n-a dat vreun semn cum că ar crede-o… Şi nici dumneata n-ai crezut-o… Dar când ai văzut-o moartă, ţi-ai dat seama că ar fi putut să fi spus adevărul?

— Exact. Nu ştiam ce să fac sau ce aş putea face. Dar apoi m-am gândit la dumneata.

Poirot îşi înclină capul aprobator. Tăcu o vreme apoi spuse:

— Trebuie să îţi pun o întrebare serioasă şi te rog să te gândeşti bine înainte de a-mi răspunde. Eşti sigură că fata aceasta văzuse cu adevărat o crimă? Sau doar îşi închipuia că văzuse o crimă?

— La început am avut impresia că-şi amintea vag ceva ce văzuse cândva şi inventa anumite lucruri ca să sune mai important şi mai palpitant. A susţinut foarte vehement: „Am văzut, am văzut ce s-a întâmplat”.

— Şi atunci?

— Atunci am venit la dumneata, căci singura explicaţie plauzibilă pentru moartea ei ar fi că, într-adevăr, a fost martoră la o crimă.

— Asta ar implica anumite lucruri: că una dintre persoanele prezente la petrecere a comis crima, că acea persoană a fost acolo mai devreme şi a auzit ce a povestit Joyce.

— Nu crezi că îmi imaginez tot felul de lucruri, nu? Întrebă doamna Oliver. Că e rodul imaginaţiei mele bogate?

— O fată a fost ucisă, spuse Poirot. A fost omorâtă de cineva care a avut puterea de a-i ţine capul într-o găleată cu apă. O crimă urâtă comisă de cineva care n-a vrut să piardă timpul. Cineva se simţea ameninţat şi a acţionat cât de repede a fost omeneşte posibil.

— S-ar putea ca Joyce să nu-l fi cunoscut pe cel care a comis crima la care a fost martoră, adăugă doamna Oliver. Adică, ea n-ar fi pomenit despre asta, dacă în cameră se afla făptaşul.

— Aşa e, ai dreptate, zise Poirot. A asistat la o crimă, dar nu a văzut faţa criminalului. Trebuie să cercetăm mai în profunzime ipoteza asta.

— Ce vrei să spui?

— S-ar putea ca o persoană care a fost acolo în acea după-amiază şi care a auzit afirmaţiile lui Joyce să ştie ceva despre crimă, şi cine a comis-o, să aibă legătură cu criminalul. Se poate ca acea persoană să creadă că era singura care ştia ce făcuse soţia sa, sau mama, sau fiica, sau fiul său. Sau se poate să fi fost o femeie care ştia ce făcuse soţul ei, sau mama, sau fiica, sau fiul ei. Cineva care se gândea că nu ştie nimeni. Atunci Joyce a început să povestească…

— Şi atunci?

— Joyce trebuia să moară?

— Da. Ce ai de gând să faci?

— Tocmai mi-am amintit, spuse Hercule Poirot, de ce numele Woodleigh Common îmi suna cunoscut.