Capitolul 5

Hercule Poirot se uită peste portiţa de la intrarea pe proprietatea Pine Crest. Era o clădire modernă, somptuoasă, frumos construită. Poirot respira „cam greu. Numele frumoasei căsuţe din faţa lui i se potrivea de minune. Se afla pe vârful unei coline, împrejmuită de câţiva pini. Avea o grădină îngrijită, iar un bărbat solid, mai în vârstă, ducea cu greu pe cărare o stropitoare mare din tablă galvanizată.

Comisarul Spence încărunţise complet, nu mai avea doar câteva fire argintii pe la tâmple, dar nu slăbise foarte mult. Se opri din treabă şi se uită la vizitatorul de la poartă. Hercule Poirot stătea neclintit.

— Doamne Dumnezeule! Exclamă comisarul Spence. Trebuie să fie… Nu poate fi, dar este… Da, trebuie să fie… Nu pot să cred, Hercule Poirot!

— Aha, mă recunoşti, spuse Poirot. Asta e măgulitor.

— Fie ca mustaţa să îţi rămână mereu aşa, îi ură Spence. Abandonă stropitoarea şi se apropie de gard.

— Buruieni diabolice! Şi ce te aduce pe aici?

— Ceea ce m-a adus în multe locuri de-a lungul timpului şi ceea ce în urmă cu mulţi ani te-a adus pe tine la mine. O crimă.

— Am terminat cu crimele, spuse Spencer, excepţie făcând buruienile. Cu asta mă ocup acum. Le omor. Nu e aşa de uşor cum crezi, se întâmplă mereu câte ceva, de obicei vinovată e vremea. Nu trebuie să fie nici prea umed, nici prea uscat. Cum de-ai ştiut unde să mă găseşti? Întrebă descuind poarta ca Poirot să poată intra.

— Mi-ai trimis o felicitare de Crăciun cu noua ta adresă.

— A, da, aşa e. Sunt de modă veche. De Crăciun îmi place să trimit câteva felicitări vechilor prieteni.

— Apreciez asta, spuse Poirot.

— Am îmbătrânit.

— Amândoi suntem bătrâni.

— Nu prea ai încărunţit, remarcă Spence.

— Am grijă de asta cu o sticluţă, răspunse Poirot. Nu e nevoie să apari în public cu părul încărunţit dacă nu vrei.

— Nu cred că mi-ar mai sta bine cu părul negru, zise Spence.

— Sunt de acord. Părul cărunt îţi dă un aer distins.

— Nu m-am considerat niciodată un om distins.

— Eu aşa te consider. De ce ai venit să locuieşti în Woodleigh Common?

— De fapt, am venit aici ca să-mi unesc forţele cu o soră. Şi-a pierdut soţul, copiii s-au căsătorit şi locuiesc în străinătate, unul în Australia, celălalt în Africa de Sud. Aşa că m-am mutat aici. Pensiile nu sunt cine ştie ce, dar ne descurcăm foarte bine împreună. Vino şi ia loc.

Îl conduse pe o verandă mică cu geamuri, unde erau scaune şi vreo două măsuţe. Soarele de toamnă încălzea plăcut acest refugiu.

— Cu ce să te servesc? Îl întrebă Spence. Mă tem că nu prea sunt lucruri sofisticate pe aici: nu avem sirop de curmale sau de trandafiri sau ce-ţi mai place ţie. Bere? Sau să o rog pe Elspeth să-ţi facă o ceaşcă de ceai? Ai vrea un shandy, o coca-cola sau o cacao? Sora mea, Elspeth, e mare amatoare de cacao.

— Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ. Aş vrea un shandy. Suc de ghimbir cu bere? Aşa e, nu?

— Absolut!

Se duse în casă şi se întoarse imediat cu două pahare înalte.

— Beau şi eu acelaşi lucru, zise Spence.

Îşi trase un scaun şi luă loc, aşezând cele două pahare pe masă.

— Ce ziceai mai devreme? Întrebă ridicându-şi paharul. Nu vom spune „În cinstea crimei”. Eu am terminat-o cu omuciderile, şi dacă te referi la crima la care mă gândesc, şi, de fapt, de care te ocupi, pentru că nu-mi amintesc de alta mai recentă, trebuie să îţi mărturisesc că nu-mi place genul acesta de crimă cu care tocmai ne confruntăm.

— Nu, nu credeam că o să-ţi placă.

— Vorbim despre copilul care a murit cu capul băgat într-o găleată?

— Da, la asta mă refer, recunoscu Poirot.

— Nu ştiu de ce ai venit la mine, spuse Spence. Nu mai am nimic de-a face cu poliţia. S-a terminat acum mulţi ani.

— Dacă ai fost poliţist, toată viaţa rămâi poliţist, îi zise Poirot. Adică există întotdeauna punctul de vedere al poliţistului în spatele omului obişnuit. Ştiu eu ce spun. Şi eu am lucrat la început în poliţia din ţara mea.

— Da, aşa este. Îmi amintesc că mi-ai povestit. Presupun că dobândeşti un anumit fel de a percepe lucrurile, dar a trecut mult timp de când nu m-am mai implicat activ.

— Dar auzi ce se discută. Ai prieteni de breaslă. Auzi ce părere au, ce bănuiesc sau ce ştiu.

Spence oftă.

— Ştii prea multe – acesta este unul dintre necazurile din zilele noastre. S-a comis o crimă, genul de crimă cu care eşti familiarizat şi ştii, adică poliţiştii activi ştiu destul de bine, cine e făptaşul. Nu le spun ziariştilor, dar anchetează şi ştiu. Dar dacă vor avansa cu investigaţiile… Ei, lucrurile sunt complicate.

— Te referi la soţii, prietene şi restul?

— Parţial, da. În cele din urmă, vor pune mâna pe om. Uneori poate trece un an sau doi. Vorbind pe şleau, în ziua de azi, Poirot, mult mai multe fete se mărită cu băieţi nepotriviţi, decât pe vremea mea.

Hercule Poirot reflecta aranjându-şi mustăţile.

— Da, cam aşa e. Cred că fetele au preferat întotdeauna băieţii răi, cum zici tu, dar, în trecut existau şi măsuri de precauţie.

— Exact. Oamenii aveau grijă de ele. Mamele lor aveau grijă de ele. Mătuşile şi surorile mai mari ştiau ce se întâmplă. Taţii lor nu se împotriveau ca tinerii nepotriviţi să fie daţi afară din casă. Bineînţeles, uneori se întâmpla ca fetele să fugă cu câte un nevrednic. Astăzi nici nu mai e nevoie să procedeze astfel. Mama nu ştie cu cine iese fata, tatălui nu i se spune cu cine umblă fata, fraţii ştiu cu cine umblă fata, dar se gândesc „treaba ei de fraieră”. Dacă părinţii refuză să îşi dea consimţământul, cuplul se duce în faţa unui magistrat şi reuşesc să se căsătorească, şi când tânărul, despre care toată lumea ştie că e de soi rău, începe să le demonstreze tuturor, inclusiv soţiei, că este soi rău, atunci toţi încep să-şi facă griji. Dar dragostea e dragoste; fata refuză să creadă că Henry al ei are obiceiurile astea proaste, tendinţe criminale etc. Va începe să mintă pentru el, va jura că negrul e alb. Da, e dificil. Vreau să spun că e dificil pentru noi. Nu are rost să spunem că lucrurile stăteau mai bine pe vremea noastră. Poate că aşa ni se părea nouă. Oricum, Poirot, cum de-ai reuşit să te implici în asta? Asta nu e zona ta, nu? Mereu am crezut că locuieşti la Londra. Cel puţin aşa era când te-am cunoscut eu.

— Locuiesc tot la Londra. M-am implicat în acest caz la rugămintea unei prietene, doamna Oliver. Îţi mai aduci aminte de doamna Oliver?

Spence ridică sprâncenele, închise ochii şi păru să reflecteze.

— Doamna Oliver? Nu pot să spun că da.

— E scriitoare. Scrie romane poliţiste. Ai întâlnit-o, dacă stai bine şi îţi aduci aminte, atunci când m-ai convins să investighez crima doamnei Mcginty. Nu ai uitat-o pe doamna Mcginty, nu?

— Doamne fereşte, nu. Dar s-a întâmplat demult. M-ai ajutat foarte mult atunci, Poirot, foarte mult. Am apelat la tine şi tu nu m-ai refuzat.

— M-am simţit onorat… Flatat… Că ai venit să te consulţi cu mine, spuse Poirot. Trebuie să recunosc că ajunsesem la capătul răbdării. Omul pe care trebuia să-l salvăm… Să-i salvăm pielea, în zilele acelea – a trecut atât de mult de atunci – era un individ extrem de dificil, care nu se lăsa ajutat. Genul care nu face nimic util pentru el însuşi.

— S-a însurat cu fata aia, nu? Cu cea şleampătă, nu cu cea deşteaptă, cu părul oxigenat. Mă întreb cum se împacă? Ai mai auzit ceva de ei?

— Nu, răspunse Poirot. Presupun că le merge bine.

— Nu ştiu ce-a văzut la el.

— E dificil, dar este o mare consolare când un om, oricât de neatrăgător ar fi, descoperă că îi poate părea atrăgător unei femei. Să sperăm că s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

— Nu cred că ar fi trăit fericiţi dacă ar fi trebuit să locuiască cu mama.

— Desigur, sau tatăl vitreg, adăugă Poirot.

— Iată-ne vorbind tot despre zilele de mult apuse, constată Spence. S-au dus. Întotdeauna am crezut că acel om, nu-mi amintesc numele lui, ar fi trebuit să conducă o firmă de pompe funebre. Asta i se potrivea de minune… Poate că a şi făcut-o. Fata avea ceva bani, nu? Da, ar fi ajuns un foarte bun antreprenor de pompe funebre. Parcă-l şi văd, îmbrăcat în negru, luând comanda pentru înmormântare. Ar fi putut fi interesat de calitatea lemnului de ulm sau tec sau ce folosesc pentru a face sicrie. Dar nu s-ar fi descurcat ca agent de asigurări sau ca agent imobiliar. Hai să nu mai dezgropăm trecutul. Apoi spuse deodată: Ariadne Oliver. Mere! Aşa a ajuns să se implice în treaba asta? Biata copilă a fost ţinută cu capul în apă într-o găleată cu mere, la o petrecere, nu-i aşa? Asta a intrigat-o pe doamna Oliver?

— Nu cred că au atras-o merele, spuse Poirot, dar a fost prezentă la petrecere.

— Vrei să spui că locuieşte aici?

— Nu, nu locuieşte aici. Îşi vizitează o prietenă, pe doamna Buder.

— Butler? Da, o cunosc. Stă pe lângă biserică. E văduvă. Soţul ei a fost pilot. Are o fată, destul de frumuşică. Manierată. Doamna Butler este o femeie atractivă, nu ţi se pare?

— Abia am cunoscut-o, dar, da, este o femeie atractivă.

— Şi cum de te interesează asta, Poirot? Nu erai aici când s-a întâmplat.

— Nu. Doamna Oliver a venit să mă vadă, la Londra. Era tulburată, foarte tulburată. M-a rugat să fac ceva.

Un zâmbet slab apăru pe faţa comisarului Spence.

— Înţeleg. Aceeaşi veche poveste. Şi eu am apelat la tine pentru că voiam să mă ajuţi.

— Eu am făcut un pas înainte, zise Poirot. Am venit la dumneata.

— Pentru că vrei să fac ceva? Îţi spun, nu pot să fac nimic.

— Ba da. Poţi să-mi povesteşti totul despre oameni. Despre cei care locuiesc aici. Cei care s-au dus la petrecere. Taţii şi mamele copiilor care au fost la petrecere. Şcoala, profesorii, avocaţii, doctorii. În timpul unei petreceri, cineva a convins un copil să îngenuncheze şi, poate, râzând, i-a spus: „Am să-ţi arăt cea mai bună metodă de a prinde un măr cu dinţii. Ştiu care e şmecheria”. Apoi, el sau ea – cine o fi fost – a împins cu mâna capul fetei. Nu a fost prea multă luptă, nu s-a auzit nici un zgomot sau altceva.

— Urâtă treabă, zise Spence. La asta m-am gândit şi eu când am aflat. Ce-ai vrea să ştii? Sunt aici de un an. Sora mea locuieşte aici de vreo doi, trei ani. Nu e o comunitate mare. Nu e nici prea stabilă. Oamenii vin şi pleacă. Soţul lucrează la Medchester sau Great Canning, sau în celelalte localităţi din împrejurimi. Copiii merg la şcoala de aici. Dacă soţul îşi schimbă serviciul, familia se mută în altă parte. Nu e o comunitate aşezată. Unii sunt aici de mult timp: domnişoara Emlyn, directoarea şcolii, doctorul Ferguson. Dar în general populaţia fluctuează.

— Amândoi suntem de acord că e o treabă urâtă, spuse Poirot, aşa că mă aştept să-i cunoşti pe cei răi.

— Da, recunoscu Spence. Asta e primul lucru pe care încerci să-l afli, nu? Iar următorul lucru pe care-l cauţi e un adolescent nesuferit implicat într-o afacere de genul acesta. Cine ar vrea să stranguleze sau să înece, sau să scape de o fată zdravănă de treisprezece ani? Nu e nici o dovadă de violenţă sexuală sau ceva de genul ăsta, care ar fi primul indiciu căutat. În prezent există multe astfel de cazuri în fiecare orăşel sau sat. Mă gândesc că sunt mai multe decât pe vremea mea. Îi aveam şi noi pe cei afectaţi mintal, sau cum le-o zice, dar nu aşa de mulţi ca acum. Cred că sunt mai mulţi cei lăsaţi în libertate decât cei ţinuţi sub observaţie. Toate ospiciile noastre sunt pline, arhiaglomerate, 2LS3. C3, doctorii spun: „Lasă-l sau las-o să ducă o viaţă normală. Să se întoarcă la rude şi să locuiască cu ele” etc. Apoi pe amărâtul sau bietul bolnav, sau oricum îţi place să-i spui, iar îl apucă nevoia de a ucide şi o altă femeie iese la plimbare şi e găsită într-un şanţ, sau e destul de proastă încât să se suie într-o maşină. Copiii nu mai ajung acasă de la şcoală pentru că au acceptat să fie duşi acasă de vreun străin, deşi au fost avertizaţi să refuze. Da, se întâmplă multe în ziua de azi.

— Se potriveşte cu cazul nostru?

— E primul lucru care-ţi vine în minte, răspunse Spence.

— Să presupunem că cineva de la petrecere a simţit nevoia să ucidă. Poate că a mai făcut-o şi înainte, poate că doar a vrut s-o facă. Să fiu sincer, poate că a mai atacat vreun copil cândva. Din câte ştiu, nimeni nu e suspectat de o asemenea faptă. Cel puţin, nu oficial. Erau doi de vârsta potrivită la petrecere. Nicholas Ransom, un flăcău chipeş, de şaptesprezece sau optsprezece ani. Ar fi de vârsta potrivită. Vine de pe Coasta de Est, sau cam aşa ceva. Pare a fi în regulă. Pare destul de normal, dar cine ştie? Şi mai e şi Desmond, reţinut o dată pentru un examen psihiatric, dar n-aş da prea mare importanţă. Trebuie să fi fost cineva de la petrecere, deşi oricine de afară ar fi putut intra. De obicei, casa nu se încuie în timpul unei petreceri. Mai este o uşă de serviciu şi o fereastră din spate. Să presupunem că unul dintre ţicniţi a vrut să vadă ce se petrece şi s-a furişat înăuntru. Şi-a asumat un risc cam mare. Ar fi acceptat un copil invitat la petrecere să joace jocul cu merele cu un străin? Oricum, încă nu mi-ai explicat, Poirot, de ce te-ai implicat în acest caz. Mi-ai spus că din cauza doamnei Oliver. Vreo idee nebunească de-a ei?

— Nu e chiar o idee nebunească, explică Poirot. E adevărat că scriitorii au o inclinaţie pentru ideile ieşite din comun. Idei care sunt departe de limitele probabilităţii. Dar asta a fost ceva ce a auzit-o pe fată spunând.

— Cum, de la Joyce?

— Da.

Spence se aplecă în faţă şi-l privi întrebător pe Poirot.

— Am să-ţi povestesc.

Calm şi concis, îi relată povestea pe care i-o spusese doamna Oliver.

— Înţeleg, zise Spence, frecându-şi mustaţa. Fata a spus asta, nu? A pretins că a fost martoră la o crimă. A spus când sau cum?

— Nu.

— Cum de-a ajuns la asta?

— Cred că după o remarcă despre crimele din cărţile doamnei Oliver. Unul dintre copii susţinea că nu e destul sânge sau destule cadavre în cărţile ei. Atunci Joyce s-a ridicat şi a spus că văzuse odată o crimă.

— S-a lăudat? Asta e impresia pe care mi-o laşi.

— Asta a fost şi impresia doamnei Oliver. Da, s-a lăudat cu asta.

— S-ar fi putut să nu fie adevărat.

— S-ar fi putut să nu fie deloc adevărat, confirmă Poirot.

— Copiii fac astfel de afirmaţii extravagante când vor să atragă atenţia sau să lase o impresie deosebită. Pe de altă parte, ar fi putut fi adevărat. Asta crezi?

— Nu ştiu, mărturisi Poirot. Un copil se laudă că a văzut o crimă. Peste câteva ore, e găsit mort. Trebuie să admiţi că există temeiuri să credem că s-ar fi putut – este o idee cam fantezistă – dar ar fi putut fi cauza şi efectul. Dacă e aşa, cineva s-a grăbit.

— Absolut, admise Spence. Câţi oameni erau prezenţi când fata a povestit despre crimă. Ştii exact?

— Din ce mi-a spus doamna Oliver, erau vreo paisprezece, cincisprezece oameni, poate mai mulţi. Vreo cinci, şase copii, cinci, şase adulţi ocupaţi cu pregătirile. Dar, pentru date mai precise, mă bazez pe dumneata.

— Va fi destul de uşor, spuse Spence. Nu zic că ştiu acum pe moment, dar pot afla mai multe de la localnici. În ceea ce priveşte petrecerea, ştiu destul de multe lucruri. În general au predominat femeile. Taţii nu prea participă la petrecerile copiilor. Dar trec pe-acolo uneori sau merg să-şi ia copiii acasă. Doctorul Ferguson a fost la petrecere, la fel şi vicarul. De asemenea, mame, mătuşi, asistente sociale, două profesoare de la şcoală. Pot să-ţi dau o listă şi… Vreo paisprezece copii. Cei mai mici, nu mai mult de zece… Şi câţiva adolescenţi.

— Presupun că ai şi o listă a celor suspecţi, remarcă Poirot.

— Hm, nu va fi aşa uşor dacă ceea ce crezi e adevărat.

— Adică nu mai cauţi pe cineva cu tulburări sexuale. În schimb, cauţi pe cineva care a comis o crimă şi a reuşit să scape nepedepsit, cineva care nu se aştepta să fie descoperit şi care a avut, deodată, o surpriză neplăcută.

— Totuşi, nu-mi dau seama cine ar fi putut fi, spuse Spence. N-aş fi crezut că avem potenţiali criminali pe aici. Şi, cu siguranţă, nici o crimă spectaculoasă.

— Există potenţiali criminali oriunde, zise Poirot, sau aş zice ucigaşi improbabili, dar, oricum, criminali. Pentru că ucigaşii improbabili nu ies în evidenţă pentru a fi suspectaţi. Nu sunt prea multe dovezi împotriva lor, şi ar fi un şoc puternic pentru un astfel de criminal să afle că a existat un martor ocular la crima comisă.

— De ce n-a spus Joyce nimic în momentul acela? Asta aş vrea să ştiu. Crezi că a fost mituită să tacă din gură? Prea riscant!

— Nu, spuse Poirot, am înţeles de la doamna Oliver că nu şi-a dat seama că evenimentul la care asistase era o crimă.

— O, dar asta nu e plauzibil! Exclamă Spence.

— Nu neapărat, replică Poirot. Vorbea un copil de treisprezece ani. Îşi amintea ceva ce văzuse în trecut. Nu ştiu exact când. Se poate să fi fost cu trei-patru ani în urmă. Văzuse ceva, dar nu-şi dăduse seama de adevărata sa semnificaţie. Asta s-ar putea aplica multor lucruri, mon cher. Un accident ciudat de maşină. O maşină pe care şoferul a îndreptat-o intenţionat spre o persoană, care a fost rănită sau chiar ucisă. Un copil nu ar fi înţeles că era un gest premeditat. Dar spusele cuiva, sau ceva ce a văzut sau a auzit un an sau doi mai târziu, i-ar fi putut aminti de întâmplare şi poate că s-a gândit: „A sau B, sau X a făcut-o intenţionat'. Şi mai sunt o mulţime de posibilităţi. Unele, recunosc, sugerate de prietena mea, doamna Oliver, care găseşte cu uşurinţă o duzină de soluţii diferite la orice, majoritatea improbabile, dar toate oarecum plauzibile. Tablete puse în ceaiul cuiva, genul acesta de lucruri. Un brânci într-un loc periculos. Pe aici nu simt stânci, ceea ce este păcat, pentru că răstoarnă atâtea teorii. Da, cred că există foarte multe posibilităţi. Poate că fata o fi citit vreo poveste despre o crimă şi asta i-a adus aminte de incident. Poate că o fi fost un incident care a tulburat-o odată şi când a citit povestea s-a gândit: „Asta ar fi putut fi aşa şi aşa… Şi aşa şi aşa. Oare el sau ea a făcut-o intenţionat?” Da, sunt o mulţime de variante posibile.

— Şi ai venit aici să le cercetezi?

— Mă gândesc că ar fi de interes public, nu crezi? Întrebă Poirot.

— Aha, adică noi să apărăm binele public, eu şi dumneata?

— Ai putea să-mi furnizezi informaţii, spuse Poirot. Doar îi cunoşti pe oamenii de-aici.

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă, îi promise Spence. Am s-o descos pe Elspeth. Ea ştie aproape tot despre cei de aici.