Capitolul 6

Mulţumit de ceea ce obţinuse, Poirot se despărţi de amicul său.

Urma să primească informaţiile de care avea nevoie, nu avea nici un dubiu în privinţa asta. Îi stârnise interesul lui Spence. Şi Spence, odată ce se apuca de treabă, nu se dădea bătut. Reputaţia sa de ofiţer de rang superior, pensionat de la CID, i-ar fi atras prieteni din departamentele interesate ale poliţiei locale.

Şi acum – Poirot se uită la ceas – urma să se întâlnească cu doamna Oliver peste zece minute, în faţa unei case care se numea Apple Trees. Într-adevăr, numele părea ciudat de potrivit.

„Chiar aşa, reflectă Poirot, parcă nu poţi să scapi de merele astea. Nimic nu e mai plăcut decât un suc de mere englezesc…” Dar aici erau mere amestecate cu cozi de mătură, vrăjitoare, folclor şi un copil ucis.

Urmând drumul ce-i fusese indicat, Poirot ajunse imediat în faţa unei case din cărămidă roşie în stil georgian, împrejmuită de fagi, dincolo de care se zărea o grădină frumos îngrijită.

Ridică mâna, trase zăvorul şi intră pe o poartă din fier forjat, pe care scria „Apple Trees”. O potecă ducea la intrarea principală. Precum la un orologiu elveţian ale cărui figurine ies automat în faţa cadranului, uşa se deschise, iar doamna Oliver îşi făcu apariţia.

— Eşti extrem de punctual, zise gâfâind. Mă uitam după dumneata de la fereastră.

Poirot se întoarse şi închise cu grijă poarta. Practic, de fiecare dată când o întâlnise pe doamna Oliver, dinainte stabilit sau întâmplător, subiectul merelor se ivea mereu. Ori mânca un măr, ori mâncase unul – dovada fiind un sâmbure cuibărit pe pieptul ei – ori avea o sacoşă cu mere. Dar astăzi nu era nici urmă de mere. Poirot se gândea că e foarte corect aşa. Ar fi fost de prost-gust să muşte dintr-un măr aici, unde era nu doar scena unei crime, dar şi a unei tragedii. Căci ce altceva putea fi asta? Se gândi Poirot. Moartea neaşteptată a unui copil de treisprezece ani. Nu-i plăcea să se gândească la asta şi, tocmai pentru că nu-i plăcea, era cât se poate de hotărât ca exact numai la asta să se gândească până când, într-un fel sau altul, lumina va străluci din întuneric şi avea să vadă clar ceea ce venise să vadă.

— Nu înţeleg de ce n-ai vrut să stai la Judith Butler şi te-ai dus la o pensiune, spuse doamna Oliver.

— Pentru că e mai bine să analizez lucrurile de la distanţă. Nu trebuie să te laşi influenţat.

— Nu văd cum vei evita lucrul acesta. Trebuie să îi cunoşti pe toţi şi să vorbeşti cu ei, nu-i aşa?

— Bineînţeles, răspunse Poirot.

— Cu cine te-ai întâlnit până acum?

— Cu prietenul meu, comisarul Spence.

— Cum mai e?

— Mult mai bătrân.

— Normal, la ce te-ai fi aşteptat? E mai surd, mai orb, mai gras sau mai slab?

Poirot reflectă.

— A slăbit puţin. Poartă ochelari pentru cititul ziarului. Nu cred că este surd, oricum nu la prima vedere.

— Şi ce părere are despre toată treaba asta?

— Te grăbeşti prea tare, remarcă Poirot.

— Şi ce aveţi de gând să faceţi amândoi?

— Mi-am făcut un program. Mai întâi m-am întâlnit şi m-am consultat cu vechiul meu prieten. L-am rugat să-mi facă rost de nişte informaţii greu de obţinut.

— Adică, poliţiştii de aici sunt prietenii lui şi va face rost de o mulţime de informaţii din interior de la ei?

— N-aş spune chiar asta, dar da, la aşa ceva m-am gândit.

— Şi apoi?

— Am venit să mă întâlnesc cu dumneata, madame. Trebuie să văd neapărat unde s-a întâmplat.

Doamna Oliver îşi întoarse capul, se uită spre casă şi spuse:

— Nu pare genul de casă în care să se comită o crimă, nu ţi se pare?

Poirot se gândi: „Ce instinct infailibil are!”

— Nu, nu arată deloc ca o astfel de casă, spuse detectivul belgian. După ce văd unde s-a petrecut, mergem la mama fetiţei care a murit, să aud ce are de spus. În această după-amiază, amicul Spence îmi aranjează o întâlnire cu inspectorul de la poliţia locală la o oră adecvată. Aş vrea, de asemenea, să discut şi cu doctorul de aici. Şi, dacă se poate, cu directoarea şcolii. La ora şase o să beau un ceai şi o să mănânc cârnaţi împreună cu prietenul meu Spence şi cu sora lui, la ei acasă, şi vom discuta.

— Ce altceva crezi că o să-ţi mai spună?

— Vreau să o cunosc pe sora lui. Locuieşte aici de mai mult timp decât el. El a venit să îi ţină companie după ce ei i-a murit soţul. Sunt sigur că îi cunoaşte pe oamenii de aici destul de bine.

— Ştii cu ce semeni? Întrebă doamna Oliver. Cu un computer. Te programezi singur. Aşa se spune, nu? Adică, strângi în cap toate informaţiile astea şi apoi vezi ce iese.

— E şi asta o idee, răspunse Poirot, interesat. Da, da, mă comport asemenea unui computer. Strâng informaţii…

— Şi dacă obţii răspunsuri greşite?

— Asta ar fi imposibil. Computerele nu fac aşa ceva.

— N-ar trebui, spuse doamna Oliver, dar ai fi uimit ce se întâmplă câteodată. Bunăoară, ultima mea factură la electricitate. Este o vorbă: „A greşi e omeneşte”, dar o greşeală omenească nu se compară cu ceea ce poate face un computer. Intră s-o cunoşti pe doamna Drake.

Poirot îşi spuse că doamna Drake arăta grozav. Era o femeie înaltă, frumoasă, de vreo patruzeci de ani, cu câteva fire argintii în părul blond şi cu ochii foarte albaştri, care emana pricepere prin toţi porii. Orice petrecere pe care o organiza era un succes. În sufragerie, pe o tavă îi aşteptau cafeaua de dimineaţă şi biscuiţi cu zahăr.

Observă că Apple Trees era o casă bine întreţinută. Frumos mobilată, cu covoare de o calitate excelentă, totul era lustruit şi curăţat cu scrupulozitate şi nu remarcai faptul că nu avea obiecte de valoare. Culorile draperiilor şi ale huselor erau plăcute, dar obişnuite. Ar fi putut fi închiriată oricând pentru o sumă destul de mare vreunui amator, fără să fie nevoie de depozitarea lucrurilor de preţ sau de schimbarea mobilierului.

Doamna Drake îi întâmpină pe doamna Oliver şi pe Poirot şi-şi ascunse foarte bine ceea ce Poirot bănuia a fi tulburarea produsă de situaţia în care se afla, aceea de gazdă a unui eveniment social unde avusese loc ceva antisocial, cum ar fi o crimă. Fiind o membră importantă a comunităţii din Woodleigh Common, se simţea vinovată, deoarece într-un fel se dovedise a fi sub aşteptări. Ceea ce se întâmplase nu trebuia să se fi întâmplat. Altcuiva, în altă casă – da. Dar la o petrecere pentru copii, aranjată de ea, dată de ea, organizată de ea, nimic asemănător nu trebuia să se întâmple. Într-un fel sau altul, trebuia să fi avut grijă să nu se întâmple aşa ceva. Lui Poirot i se părea că ea încerca, iritată, să găsească pe undeva, prin memoria sa, motivul. Nu chiar motivul crimei, ci să descopere şi să dezvăluie vreo neglijenţă din partea cuiva care o ajutase şi care, din neatenţie, nu-şi dăduse seama că aşa ceva s-ar putea întâmpla.

— Monsieur Poirot, începu doamna Drake, cu vocea ei plăcută, care ar fi sunat excelent într-o mică sală de lectură, sau la o adunare a primăriei din sat, mă bucur nespus că aţi putut veni. Doamna Oliver mi-a spus cât de nepreţuit va fi ajutorul dumneavoastră într-un moment de restrişte ca acesta.

— Fiţi liniştită, madame, voi face tot ce-mi stă în putinţă, dar, cum vă puteţi da seama din experienţa dumneavoastră de viaţă, va fi un lucru dificil.

— Dificil? Întrebă doamna Drake. Desigur că va fi dificil. Pare incredibil, absolut incredibil, că un lucru atât de înspăimântător s-a putut întâmpla. Oare poliţia a aflat ceva? Pe plan local, inspectorul Raglan se bucură de o foarte bună reputaţie. Nu ştiu dacă ar trebui sau nu să cheme Scotland Yardul. Ideea pare să fie că moartea acestui copil are o semnificaţie locală. Nu trebuie să vă mai spun, Monsieur Poirot – până la urmă citiţi ziarele la fel de mult ca şi mine – că au fost multe cazuri nefericite în care copiii au fost victime, peste tot în ţară. Sunt din ce în ce mai frecvente. Instabilitatea mintală e în creştere, deşi vă mărturisesc că în general mamele şi familiile nu mai au grijă de copii, aşa cum ar trebui. Copiii sunt trimişi acasă de la şcoală seara, pe întuneric, şi merg la şcoală dimineaţa tot pe întuneric. Iar copiii, oricât de mult i-ai avertiza, sunt, din păcate, foarte naivi când li se oferă o plimbare cu o maşină luxoasă. Cred tot ce li se spune. Pur şi simplu, nu ai cum să eviţi asta.

— Dar ceea ce s-a întâmplat aici, madame, a fost cu totul altceva.

— O, ştiu… Ştiu. De aceea am folosit cuvântul incredibil, încă nu îmi vine să cred, spuse doamna Drake. Totul era sub control. Toate aranjamentele făcute. Totul mergea ca pe roate, conform planului. Pare… Pare incredibil. Personal, consider că trebuie să fi fost, ceea ce eu numesc, un amestec din afară. Cineva a intrat în casă – uşor, în acele condiţii – cineva cu probleme mintale, cred că genul de oameni cărora li se dă drumul din ospicii pentru simplul fapt că nu mai e destul loc, după câte am aflat. În ziua de azi, tot timpul e nevoie de locuri pentru noii pacienţi. Oricine s-ar fi uitat pe fereastră ar fi văzut o petrecere de copii şi acest biet nenorocit – dacă cineva poate simţi milă faţă de asemenea oameni, ceea ce, sinceră să fiu, mi-e foarte greu să simt uneori – a amăgit într-un fel copilul şi l-a omorât. Nu crezi că aşa ceva s-ar putea întâmpla, dar s-a întâmplat.

— Poate îmi puteţi arăta unde…

— Bineînţeles. Nu mai doriţi cafea?

— Nu, mulţumesc. Doamna Drake se ridică.

— Poliţia crede că s-ar fi întâmplat în timpul Snapdragonului. Jocul a avut loc în sufragerie.

Traversă holul, deschise uşa şi, în maniera cuiva de la protocolul de stat care arată o clădire unor turişti veniţi cu autocarul, le indică masa mare şi draperiile grele de catifea.

— Aici era întuneric, desigur, cu excepţia platoului în flăcări. Şi acum…

Îi conduse prin hol şi deschise uşa unei camere mici cu fotolii, tablouri cu scene de vânătoare şi rafturi cu cărţi.

— Biblioteca, spuse doamna Drake, tremurând. Găleata era aici, pe o folie de plastic, normal…

Doamna Oliver nu-i însoţise în cameră. Rămăsese afară pe hol…

— Nu pot să intru, se scuză faţă de Poirot. Mă face să mă gândesc la prea multe.

— Nu-i nimic de văzut acum, spuse doamna Drake. Adică, v-am arătat unde… Aşa cum aţi dorit.

— Bănuiesc că a fost apă… Multă apă, zise Poirot.

— A fost apă în găleată.

Se uită prin Poirot de parcă nu ar fi fost acolo.

— Era apă şi pe plastic. Dacă fetiţa a fost împinsă cu capul în căldare, s-a revărsat multă apă.

— O, da. Chiar şi în timpul jocului, găleata a trebuit umplută o dată sau de două ori.

— Şi persoana care a comis crima? Acea persoană trebuie să se fi udat.

— Da, da, cred că da.

— N-a remarcat nimeni asta?

— Nu, nu. Şi inspectorul m-a întrebat acelaşi lucru. Ştiţi, până la sfârşitul serii, aproape toţi erau puţin ciufuliţi sau uzi, sau murdari de făină. Nu pare a fi nici un indiciu folositor. Cel puţin, aşa cred cei de la poliţie.

— Nu, spuse Poirot. Cred că singurul indiciu a fost însuşi copilul. Sper că îmi veţi spune tot ce ştiţi despre fetiţă.

— Despre Joyce?

Doamna Drake păru puţin mirată. Era ca şi cum, în mintea ei, Joyce se îndepărtase atât de mult, încât acum rămase surprinsă că i se amintise de ea.

— Victima este întotdeauna importantă, explică Poirot. Victima este deseori cauza crimei.

— Da, aveţi dreptate, înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar, de fapt, nu părea să priceapă. Să ne întoarcem în sufragerie?

— Şi apoi îmi veţi povesti totul despre Joyce, insistă Poirot. Luară loc din nou în sufragerie.

Doamna Drake părea stânjenită.

— Nu ştiu ce vă aşteptaţi să vă spun, Monsieur Poirot. Toate aceste informaţii le puteţi obţine cu uşurinţă de la poliţie sau de la mama lui Joyce. Sărmana femeie, va fi dureros pentru ea, dar…

— Ceea ce vreau eu, îi explică Poirot, nu este părerea mamei despre răposata ei fiică. Eu vreau o părere clară, obiectivă, a cuiva care cunoaşte foarte bine natura umană. Sunt convins, madame, că dumneavoastră aţi participat activ la numeroase acţiuni sociale. Sunt sigur că nimeni nu ar putea să prezinte mai limpede caracterul şi înclinaţiile cuiva pe care-l cunoaşteţi.

— Dar… Este cam dificil. Vreau să spun, copiii de această vârstă… Avea treisprezece ani, doisprezece sau treisprezece… Se aseamănă între ei.

— O, nu, asta nu, zise Poirot. Există mari diferenţe în caractere şi înclinaţii. Vă plăcea?

Doamnei Drake întrebarea i se păru stânjenitoare.

— Da, cum să nu, îmi… Îmi plăcea. Îmi plac toţi copiii. Cum le plac tuturor.

— Aici nu sunt de acord cu dumneavoastră, zise Poirot. După părerea mea, unii copii sunt foarte nesuferiţi.

— Sunt de acord. În ziua de azi nu mai sunt aşa de bine educaţi. Totul e lăsat pe seama şcolii şi li se permit prea multe, îşi aleg singuri prietenii şi… Ce mai…

— Era un copil bun sau nu? Întrebă Poirot insistent. Doamna Drake se uită la el cu un aer dezaprobator.

— Monsieur Poirot, trebuie să ţineţi cont că bietul copil este mort.

— Mort sau viu, nu contează. Dacă ar fi fost un copil bun, nimeni nu ar fi avut vreun motiv să o omoare, dar, dacă ea nu a fost un copil bun, cineva ar fi avut s-o omoare, şi asta a şi făcut.

— Cred că… Nu se pune problema dacă era drăguţă, nu-i aşa?

— S-ar putea. Am înţeles că a pretins că ar fi fost martora unei crime.

— O, asta era! Exclamă doamna Drake cu dispreţ.

— Nu aţi luat în serios afirmaţia ei?

— Sigur că nu. A fost o mare prostie!

— Dar cum de s-a întâmplat să spună una ca asta?

— Cred că toată lumea era încântată de prezenţa doamnei Oliver. Eşti o persoană faimoasă, trebuie să fii conştientă de asta, dragă, i se adresă doamna Drake.

Rostise cuvântul „dragă” fără vreo urmă de afecţiune sau entuziasm.

— Nu cred că s-ar fi deschis acest subiect, dar copiii erau încântaţi să întâlnească o autoare faimoasă.

— Şi astfel Joyce a spus că a văzut cum a fost comisă o crimă, şopti Poirot gânditor.

— Da, a zis ceva de genul ăsta. Nu am fost foarte atentă.

— Dar vă amintiţi că a spus asta?

— O, da. Dar nu am crezut-o, răspunse doamna Drake. Sora ei a făcut-o să tacă imediat, aşa cum se şi cuvenea.

— Şi ea s-a enervat din cauza asta, nu?

— Da, Joyce continua să repete că este adevărat.

— De fapt, se lăuda.

— Dacă o luaţi aşa, da.

— Se poate să fi fost adevărat, spuse Poirot.

— Prostii! Nu cred aşa ceva, izbucni doamna Drake. E genul de prostie pe care Joyce ar fi spus-o.

— Era o fată prostuţă?

— Păi, era genul care îşi dădea aere. Ştiţi, întotdeauna voia să ştie şi să facă mai multe decât celelalte fete.

— Nu era o fire prea iubită, remarcă Poirot.

— Nu, nu prea. Era genul de copil căruia trebuie să-i faci tot timpul observaţie să tacă din gură.

— Ce au avut de spus ceilalţi copii? Au fost impresionaţi?

— Au râs de ea, ceea ce a înfuriat-o şi mai tare.

— Mă bucur că am aflat părerea dumneavoastră, îi mulţumi Poirot, ridicându-se şi aplecându-se politicos deasupra mâinii ei. La revedere, madame, vă mulţumesc că mi-aţi îngăduit să văd locul acestui eveniment nefericit. Sper că nu v-a reamintit prea mult de lucruri neplăcute.

— Este foarte dureros să-ţi aminteşti aşa ceva. Sperasem atât de mult ca mica noastră petrecere să se termine cu bine. Totul a decurs excelent, şi toată lumea s-a simţit bine până când s-a întâmplat nenorocirea asta. Tot ce putem face e să încercăm să uităm totul. A fost un act necugetat din partea lui Joyce să spună că a văzut o crimă.

— S-a mai întâmplat aşa ceva în Woodleigh Common?

— Din câte ştiu eu, nu, rosti ferm doamna Drake.

— În zilele noastre, când criminalitatea a crescut, asta pare neobişnuit, nu-i aşa? Întrebă Poirot.

— Cred că a fost un şofer de camion care şi-a ucis un camarad – ceva de genul ăsta – şi o fetiţă pe care au găsit-o îngropată într-o balastieră, la vreo douăzeci şi cinci de kilometri de aici, dar asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Au fost nişte crime sordide care au avut drept cauză consumul de alcool, după părerea mea.

— De fapt, genul de crime la care nu e posibil să fi asistat o fată de doisprezece-treisprezece ani.

— Foarte improbabil. Vă asigur, Monsieur Poirot, că afirmaţia fetei a fost făcută pentru a-şi impresiona prietenii şi, probabil, o persoană celebră.

O privi cu răceală pe doamna Oliver.

— De fapt, interveni doamna Oliver, este numai vina mea că am fost prezentă la petrecere.

— O, sigur că nu, draga mea, n-am vrut să insinuez aşa ceva.

Poirot oftă în timp ce se îndepărta de casă însoţit de doamna Oliver.

— Un loc foarte nepotrivit pentru o crimă, remarcă Poirot, pe cărarea spre poartă. Nici un fel de atmosferă sau sentiment apăsător al tragediei, nici o persoană pe care să merite s-o ucizi, deşi mi-a trecut prin minte că uneori cineva poate simţi dorinţa să o omoare pe doamna Drake.

— Ştiu ce vrei să spui. Uneori poate fi foarte nesuferită. Atât de mulţumită de sine şi de vanitoasă.

— Cum e soţul ei?

— O, este văduvă. Soţul ei a murit acum un an sau doi. S-a îmbolnăvit de poliomielită şi a rămas neputincios ani de zile. Cred că a fost bancher. Îi plăceau foarte mult jocurile şi sporturile; a suferit foarte mult când a trebuit să renunţe la toate astea fiind invalid.

— Într-adevăr. Reveni la discuţia despre fetiţa Joyce. Spune-mi un lucra. Dintre cei care ascultau, a luat cineva în serios afirmaţia lui Joyce despre crimă?

— Nu ştiu. N-am avut impresia că cineva ar fi crezut-o.

— Ceilalţi copii, de exemplu?

— Mă gândeam la ei. Nu, nu au crezut-o pe Joyce. Ziceau că inventează.

— Şi dumneata ai crezut asta?

— Păi, da, admise doamna Oliver. Desigur, doamna Drake ar vrea să creadă că omorul nu a avut loc niciodată, dar nu se poate asta, nu?

— Înţeleg că e dureros pentru ea.

— Presupun că într-un fel este, dar mi se pare că a început să-i facă plăcere să vorbească despre asta. Să tot dea explicaţii.

— O simpatizezi? Crezi că este o femeie de treabă? Întrebă Poirot.

— Pui cele mai grele întrebări. Stânjenitoare, de fapt, spuse doamna Oliver. Se pare că singurul lucru care te interesează este dacă oamenii sunt amabili sau nu. Rowena Drake e tipul şefului… Îi place să organizeze lucrurile şi să conducă oamenii. Mi se pare că ea dirijează totul pe aici. Dar este foarte eficientă. Depinde dacă îţi plac femeile autoritare. Mie nu prea…

— Dar mama lui Joyce, pe care mergem acum s-o vedem?

— Este o femeie drăguţă. Cam prostuţă. Mi-e milă de ea. Este îngrozitor să-ţi fie ucisă fiica, nu crezi? Şi toţi sunt de părere că întâi a fost siluită şi apoi ucisă, ceea ce înrăutăţeşte lucrurile.

— Dar nu e nici o dovadă care să demonstreze asta, după câte am înţeles.

— Nu, dar oamenilor le place să îşi imagineze că astfel de lucruri se întâmplă. E mai incitant, doar ştii cum sunt oamenii.

— Aşa ai impresia… Dar câteodată… În fine… Nu ştim nimic.

— N-ar fi mai bine ca prietena mea, Judith Buder, să te ducă la doamna Reynolds? O cunoaşte foarte bine, pe când eu, nu.

— Rămâne cum am stabilit.

— Computerul îşi continuă programul, murmură doamna Oliver contrariată.