Capitolul 7

Doamna Reynolds era total diferită de doamna Drake. Nu afişa nici un aer de autosuficienţă, nici pomeneală de aşa ceva.

Purta doliu, ţinea în mână o batistă umedă şi era gata să izbucnească în plâns în orice moment.

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, îi spuse doamnei Oliver, că aţi adus un prieten să ne ajute. Întinse mâna lui Poirot, o mână udă, şi îl privi cu îndoială. Şi dacă ne poate ajuta în vreun fel, îi voi fi foarte recunoscătoare, deşi nu văd ce ar putea face. Nimic nu mi-o poate aduce înapoi, sărmana copilă. E îngrozitor când mă gândesc. Cum poţi să omori un copil de vârsta asta intenţionat? Dacă ar fi ţipat… Dar cred că i-a băgat capul în apă prin surprindere şi i l-a ţinut acolo. O, nu suport să mă mai gândesc. Chiar nu pot!

— Madame, nu vreau să vă întristez şi mai mult. Vă rog, nu vă mai gândiţi. Vreau doar să vă pun câteva întrebări care ne-ar putea ajuta… la găsirea ucigaşului fiicei dumneavoastră. Nu aveţi idee cine ar fi putut fi?

— Cum să ştiu aşa ceva! N-aş fi crezut că ar fi cineva, cineva care locuieşte aici. E un loc liniştit. Şi oamenii care locuiesc aici sunt foarte amabili. Cred că a fost cineva… Un nenorocit care a intrat pe fereastră. Poate era drogat sau aşa ceva. A văzut lumină şi o petrecere, aşa că a dat buzna.

— Sunteţi sigură că atacatorul era bărbat?

— O, trebuie să fi fost. Doamna Reynolds păru şocată. Sunt sigură. Nu putea să fie o femeie, nu?

— O femeie mai puternică.

— Da, într-un fel înţeleg ce vreţi să spuneţi. Adică în ziua de azi femeile sunt mai sportive, la asta vă referiţi. Dar sunt sigură că nu ar face aşa ceva. Joyce era doar un copil… De treisprezece ani.

— Nu vreau să vă întristez rămânând aici prea mult, madame, sau să vă pun întrebări delicate. Sunt sigur că de asta se ocupă poliţia, şi nu vreau să vă fac să suferiţi reamintindu-vă lucruri dureroase. În legătură cu remarca făcută de fata dumneavoastră la petrecere. Nu aţi fost prezentă, nu?

— Nu, nu am fost. Nu m-am simţit prea bine în ultimul timp şi petrecerile copiilor pot fi foarte obositoare. I-am dus cu maşina până acolo şi m-am întors mai târziu să-i iau. Ştiţi, cei trei copii s-au dus împreună. Ann, cea mai mare, are şaisprezece ani şi Leopold are aproape unsprezece. Ce doreaţi să ştiţi despre ceea ce a spus Joyce?

— Doamna Oliver, care a fost prezentă, vă va spune exact cuvintele fiicei dumneavoastră. Cred că a spus că a văzut odată comiţându-se o crimă.

— Joyce? Nu putea să fi spus aşa ceva. Ce crimă să fi văzut ea?

— Ei bine, toată lumea pare să creadă că e imposibil, remarcă Poirot. Eu mă întreb dacă dumneavoastră consideraţi acest lucru posibil. V-a vorbit vreodată despre aşa ceva?

— Că a văzut o crimă? Joyce?

— Trebuie să vă reamintiţi dacă cineva de vârsta lui Joyce a folosit cuvântul crimă cu dezinvoltură. Se poate să fi fost vorba de un accident de maşină sau poate de nişte copii care s-au bătut şi unul l-a împins pe celălalt în râu sau peste pod. Ceva neintenţionat, dar cu urmări grave.

— Nu-mi amintesc să se fi întâmplat ceva asemănător aici, la care să fi asistat Joyce, şi să nu-mi fi spus niciodată nimic. Poate o fi glumit.

— Era foarte convinsă, interveni doamna Oliver. Tot repeta că era adevărat ceea ce văzuse.

— A crezut-o cineva? Întrebă doamna Reynolds.

— Nu ştiu, spuse Poirot.

— Nu cred, zise doamna Oliver, sau poate că nu au vrut să… Să o încurajeze, spunând că o cred.

— Păreau înclinaţi s-o necăjească, să râdă de ea că inventează totul, adăugă Poirot mai dur decât doamna Oliver.

— Nu a fost frumos din partea lor, remarcă doamna Reynolds. De parcă Joyce ar fi minţit în legătură cu aşa ceva. Se înroşise de supărare.

— Ştiu. Puţin probabil, spuse Poirot. Dar e posibil ca ea sa fi greşit, să fi văzut ceva şi să fi crezut că e vorba de o crimă, nu? Vreun accident.

— Dacă ar fi fost aşa, mi-ar fi povestit, nu? Spuse doamna Reynolds încă indignată.

— Cu siguranţă. Nu a amintit niciodată despre aşa ceva? Poate aţi uitat. Mai ales dacă nu a fost foarte important.

— Când anume?

— Nu ştim. Acesta este unul dintre lucrurile dificil de stabilit. Acum trei săptămâni… Sau acum trei ani. A zis că era „cam mică pe atunci”. Oare ce reprezintă „cam mică” pentru o fetiţă de treisprezece ani? Nu vă aduceţi aminte de nimic senzaţional care să se fi întâmplat prin jur?

— Nu cred. Ştiţi, auzi tot felul de ştiri. Sau citeşti despre ele în ziare. Despre femei atacate sau despre o fată şi prietenul ei, astfel de lucruri. Dar nimic important de care să-mi aduc aminte, nimic care s-o fi interesat pe Joyce sau mai ştiu eu ce.

— Dar dacă Joyce susţinea că a văzut o crimă, credeţi că era convinsă de asta?

— N-ar fi spus, dacă n-ar fi crezut asta, nu? Replică doamna Reynolds. Cred că a amestecat nişte lucruri.

— Da, e posibil. Aş dori să vorbesc şi cu ceilalţi doi copii ai dumneavoastră care au fost la petrecere.

— Desigur, deşi nu ştiu ce ar putea să vă spună. Ann e sus şi învaţă pentru examene, iar Leopold e în grădină, asamblează un model de aeroplan.

Leopold era un băiat solid, rotund la faţă, absorbit de construirea mecanismului. Trecură câteva momente până să acorde atenţie întrebărilor care i se puneau.

— Ai fost de faţă, nu-i aşa, Leopold? Ai auzit ce a spus sora ta? Ce a zis?

— O, vă referiţi la crimă? Părea plictisit.

— Da, la asta mă refer, încuviinţă Poirot. A zis că a văzut odată o crimă. Chiar a văzut aşa ceva?

— Nu, bineînţeles că n-a văzut. Pe cine naiba să vadă mort? Aşa era Joyce de felul ei.

— Cum adică „de felul ei”?

— Se dădea mare, răspunse Leopold, răsucind o bucată de sârmă şi respirând zgomotos pe nas de concentrare. Era o fată foarte prostuţă. Ştiţi, ar fi spus orice numai să-i facă pe oameni să fie atenţi şi s-o bage în seamă.

— Deci, tu crezi că ea a inventat totul?

Leopold îşi îndreptă privirea către doamna Oliver.

— Cred că a vrut să impresioneze puţin. Scrieţi povestiri poliţiste, nu-i aşa? Mă gândesc că a spus-o numai ca să-i acordaţi ei mai multă atenţie decât celorlalţi.

— Aşa era felul ei, nu? Întrebă Poirot.

— Ar fi spus orice. Pariez că nimeni n-a crezut-o

— Ai ascultat-o? Crezi că a crezut-o cineva?

— Păi, am auzit-o, dar n-am prea ascultat. Beatrice şi Cathie au râs de ea. Au spus că: „e o minciună gogonată” sau o invenţie.

Nu mai era altceva de scos de la Leopold. Urcară la etaj, unde Ann, arătând mai mare faţă de cei şaisprezece ani ai ei, stătea aplecată deasupra unei mese pe care se aflau câteva manuale.

— Da, am fost la petrecere.

— Ai auzit-o pe sora ta spunând că a văzut o crimă?

— O, da, am auzit-o. Dar nu i-am dat prea mare importanţă.

— Nu ai crezut că era adevărat?

— Bineînţeles că nu era adevărat. Sunt secole de când n-au mai fost crime pe aici. Cred că n-a mai fost o crimă de ani de zile.

— Atunci de ce crezi că a spus-o?

— O, îi place să se dea mare. Adică, îi plăcea să se dea mare. Mai demult obişnuia să spună o poveste foarte frumoasă despre cum a călătorit ea în India. Unchiul meu fusese acolo şi ea a pretins că a mers cu el. O mulţime de fete din şcoală chiar au crezut-o.

— Deci nu-ţi aminteşti ca în ultimii trei-patru ani să se fi întâmplat vreo crimă pe-aici?

— Nu, numai lucruri obişnuite, spuse Ann. Adică, acelea despre care citeşti în ziare. Şi nici n-au avut loc aici, în Woodleigh Common. Majoritatea bănuiesc că s-au petrecut în Medchester.

— Ann, cine crezi că a ucis-o pe sora ta? Trebuie să-i fi cunoscut prietenii, pe oamenii care n-o plăceau.

— Nu-mi pot imagina că ar fi vrut s-o omoare cineva. Cred că vreun ţicnit. Nimeni altcineva!

— S-a certat cumva cu cineva… Nu se înţelegea cu vreo persoană?

— Adică dacă avea vreun duşman? E o prostie! Oamenii nu au duşmani, chiar nu au. Există doar oameni care nu-ţi plac.

Când dădeau să iasă din cameră, Ann adăugă:

— Nu vreau să fiu rea, pentru că e moartă, şi n-ar fi frumos din partea mea, dar, ştiţi, Joyce era cea mai mare mincinoasă, îmi pare rău să spun aşa ceva despre sora mea, însă ăsta e adevărul.

— Facem vreun progres? Îl întrebă doamna Oliver după ce părăsiră casa.

— Niciunul. Asta e interesant, spuse Poirot gânditor. Doamna Oliver părea să nu fie de acord cu el.