Capitolul 8

Era ora şase la Pine Crest. Hercule Poirot muşcă o bucată de cârnat şi sorbi din ceai. Ceaiul era tare, dar lui Poirot i se părea cât se poate de lipsit de aromă. În schimb, cârnatul era delicios. Foarte bine prăjit. Se uită cu admiraţie, peste masă, unde stătea doamna Mckay lângă un ceainic mare cafeniu.

Elspeth Mckay nu semăna în nici o privinţă cu fratele ei, comisarul Spence. Unde el era rotund, ea era colţuroasă. Faţa ei prelungă privea lumea cu perspicacitate. Era slabă ca un ţâr şi cu toate astea exista o anumită asemănare între ei, mai ales la ochi şi la linia puternic conturată a maxilarului. Te puteai bizui pe judecata amândurora şi pe bunul lor simţ, se gândi Poirot. Se exprimau diferit, dar asta era tot. Comisarul Spence vorbea rar, cu grijă, după ce se gândea foarte bine. Doamna Mckay se repezea, iute şi ageră ca o pisicuţă care aleargă după un şoarece.

— Multe depind de firea acestui copil, Joyce Reynolds, începu Poirot. Asta mă uimeşte cel mai mult.

Se uită întrebător la Spence.

— Nu poţi să pui mare bază pe mine, zise Spence. Nu locuiesc aici de mult. Mai bine întreab-o pe Elspeth.

Poirot privi peste masă, ridicându-şi sprâncenele. Doamna Mckay răspunse ca de obicei, imediat.

— Cred că e o mică mincinoasă.

— Nu e o fată în care să ai încredere şi să crezi ce spune? Elspeth îşi scutură capul hotărâtă.

— Deloc. Spunea numai minciuni şi le spunea foarte bine, ţineţi cont de asta. N-aş fi crezut-o niciodată.

— Voia să se dea mare?

— Bineînţeles. Aţi aflat povestea cu India, nu? Să ştiţi că mulţi au crezut-o. A fost plecată în vacanţă cu familia. Unul dintre membrii familiei a fost plecat în străinătate. Nu mai ştiu cine, tatăl, mama, unchiul sau mătuşa ei, în fine, a călătorit în India şi când ea s-a întors din vacanţă, a început să povestească că fusese şi ea acolo cu ei. A inventat o poveste nemaipomenită despre un maharajah şi o vânătoare de tigri şi elefanţi… Era frumos să stai s-o asculţi. Mulţi au crezut-o. Dar eu am zis de la început că povesteşte mai mult decât s-ar fi putut întâmpla vreodată. La început am crezut că exagera, dar, de fiecare dată, mai înflorea puţin. Apăreau mai mulţi tigri şi altele. Mult mai mulţi tigri decât se pot aduna. Şi mult mai mulţi elefanţi. Ştiam mai de mult că născocea tot felul de minciuni.

— Mereu ca să atragă atenţia?

— Aşa e. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei.

— Fiindcă un copil inventează o poveste despre o călătorie pe care nu a făcut-o niciodată, interveni comisarul Spence, asta nu înseamnă că tot ce spune este o minciună.

— Poate că nu, spuse Elspeth, dar, după toate probabilităţile, avea tendinţa să mintă.

— Deci, dacă Joyce Reynolds v-ar fi povestit că a fost martoră la o crimă, aţi fi spus că minte şi n-aţi fi crezut că e adevărat?

— Aşa aş fi crezut, admise doamna Mckay.

— S-ar putea să te înşeli, o contrazise fratele ei.

— Da, răspunse ea. Oricine se înşeală. Este ca în povestea aceea cu băiatul care strigă: „Lupul, lupul!” A strigat de prea multe ori, încât atunci când a dat peste unul adevărat, nimeni nu l-a mai crezut şi lupul i-a venit de hac.

— Morala este că…

— Susţin în continuare că este foarte probabil ca ea să nu fi spus adevărul. Dar sunt o femeie corectă. Se poate să fi spus. Poate că a văzut ceva. Nu chiar ceea ce a spus c-a văzut, dar ceva.

— Asta i-a semnat sentinţa la moarte, preciză comisarul Spence. Trebuie să ţii cont de asta, Elspeth. Şi-a pus viaţa în primejdie.

— Foarte adevărat, recunoscu doamna Mckay. Poate că am judecat-o greşit. Şi dacă e aşa, îmi pare rău. Dar întrebaţi pe oricine o cunoştea şi vă va spune că îi stătea în fire să mintă. Ţineţi cont că era la o petrecere şi era entuziasmată. Voia să producă efect.

— Într-adevăr, nu au crezut-o, remarcă Poirot. Elspeth Mckay clătină din cap, plină de îndoială.

— Pe cine să fi văzut că a fost ucis? Întrebă Poirot, uitându-se când la unul, când la celălalt.

— Pe nimeni, răspunse hotărâtă doamna Mckay.

— Trebuie să fi murit cineva pe aici, să zicem, în ultimii trei ani.

— O, da, desigur, răspunse Spence. Bătrâni, invalizi sau la ce să te aştepţi… Sau poate vreun accident de maşină la care şoferul a fugit de la locul faptei…

— Nici o moarte neaşteptată sau neobişnuită?

— Păi… Ezită Elspeth… Poate… Spence interveni:

— Am notat câteva nume. Îi întinse o hârtie lui Poirot. Te-am scutit de ceva muncă, să mai întrebi pe alţii.

— Sugerezi că ar fi fost victime?

— Nici chiar aşa. Să spunem… pe scala posibilităţilor. Poirot citi cu glas tare:

— Doamna Llewellyn-Smythe. Charlotte Benfield. Janet White. Lesley Ferrier… Se întrerupse, se uită peste masă şi repetă primul nume. Doamna Llewellyn-Smythe.

— S-ar putea, spuse doamna Mckay. Da, aţi putea găsi ceva aici. Adăugă un cuvânt care suna ca „operă”.

— Operă? Poirot o privea uimit. Nu auzise nimic de vreo operă.

— A plecat într-o seară şi nimeni n-a mai auzit de ea de atunci, continuă Elspeth.

— Doamna Llewellyn-Smythe?

— Nu, nu. Fata de la operă. I-ar fi putut pune foarte uşor ceva în medicamente. Şi a moştenit toţi banii, nu-i aşa? Sau aşa credea la momentul respectiv?

Poirot se uita la Spence să-l lămurească.

— Şi nu s-a mai auzit de ea niciodată. Fetele astea străine sunt toate la fel, spuse doamna Mckay.

Poirot pricepu în sfârşit ce era cu „opera”.

— O fată au pair, zise el.

— Exact. Locuia cu bătrâna doamnă şi la o săptămână sau două de la moartea bătrânei, fata pur şi simplu a dispărut.

— Cred că a fugit cu vreun bărbat, zise Spence.

— Păi nimeni nu auzise să aibă vreun iubit, remarcă Elspeth. Şi de obicei se bârfeşte destul de mult pe aici. În general, se ştie cine cu cine umblă.

— S-a gândit cineva că a fost ceva în neregulă cu moartea doamnei Llewellyn-Smythe? Întrebă Poirot.

— Nu. Avea probleme cu inima. Doctorul o vizita cu regularitate.

— Dar ai început lista posibilelor victime cu ea, prietene!

— Păi, era o femeie bogată, foarte bogată. Moartea ei n-a fost surprinzătoare, dar a venit pe neaşteptate. Am auzit că doctorul Ferguson a fost surprins, chiar dacă doar uşor surprins. Cred că se aştepta să trăiască mai mult. Dar doctorii mai au parte şi de astfel de surprize. Nu era genul de persoană care să respecte sfatul medicului. I se recomandase să nu se obosească prea mult, dar făcea numai ce dorea. De exemplu, era pasionată de grădinărit, iar asta nu le prieşte celor cu probleme la inimă.

Elspeth Mckay interveni în discuţie:

— S-a stabilit aici de când s-a îmbolnăvit. Înainte locuise în străinătate. A venit aici ca să fie aproape de nepoţii ei, domnul şi doamna Drake, şi a cumpărat Quarry House – o casă mare în stil victorian care avea pe domeniu o carieră de piatră abandonată, care a atras-o ca având perspective. A cheltuit mii de lire pentru a transforma acea carieră de piatră într-o grădină scufundată, sau cum s-o numi. A adus un arhitect de la Wisley, sau de pe acolo, ca să i-o amenajeze. O, nu pot să vă povestesc, trebuie s-o vedeţi.

— O să mă duc s-o văd, îi promise Poirot. Cine ştie… Poate îmi dă idei.

— Da, dacă aş fi în locul dumneavoastră m-aş duce. Merită!

— Spuneaţi că era bogată?

— Văduva unui mare constructor de nave. Avea bani cu duiumul.

— Moartea ei n-a fost o surpriză, pentru că avea probleme cu inima, dar a survenit brusc, zise Spence. Nu au existat dubii că nu s-ar fi datorat unor cauze naturale. Insuficienţa cardiacă sau o denumire mai lungă pe care o folosesc doctorii. Ceva coronarian.

— Nu s-a pus niciodată problema unei anchete? Spence scutură din cap.

— S-a mai întâmplat, spuse Poirot. Unei doamne mai în vârstă i s-a recomandat să aibă grijă, să nu alerge în sus şi-n jos pe scări, să nu muncească prea mult în grădină etc., etc. Dar când ai de-a face cu o femeie energică, pasionată de grădinărit şi care a făcut toată viaţa doar ce-a vrut, ea nu tratează întotdeauna aceste recomandări cu respectul cuvenit.

— Cât se poate de adevărat. Doamna Llewellyn-Smythe a transformat cariera în ceva minunat… Sau mai bine zis arhitectul. Au muncit trei sau patru ani, el împreună cu patroana. Ea văzuse o grădină, cred că în Irlanda, când fusese într-un tur de vizitare a grădinilor organizat de National Trust. Cu imaginea aceea în minte au schimbat complet tot locul. O, da, trebuie să vedeţi, ca să credeţi.

— Atunci a fost o moarte naturală, interveni Poirot, constatată de către doctorul local. Acelaşi doctor pe care urmează să-l văd în curând?

— Da, doctorul Ferguson. E un bărbat de vreo şaizeci de ani, priceput în profesie şi foarte respectat aici.

— Dar suspectaţi că ar fi putut fi ucisă? Pentru vreun alt motiv decât cele pe care mi le-aţi prezentat?

— Pe de-o parte, fata de la operă, zise Elspeth.

— De ce?

— Ei, trebuie să fi falsificat testamentul. Cine altcineva ar fi făcut-o dacă nu ea?

— Trebuie să-mi povestiţi mai multe. Ce-i cu testamentul ăsta falsificat?

— S-au cam stârnit discuţii când s-a citit testamentul bătrânei doamne.

— Era un testament nou?

— Avea ceva despre care au zis că… E cam dubios… Un codi… Un codicil.

Elspeth se uită la Poirot, care aprobă.

— Îşi mai făcuse alte testamente, interveni Spence. Asemănătoare: donaţii în scopuri caritabile, pentru bătrânii servitori, dar mare parte a averii revenea nepotului şi soţiei acestuia, care îi erau rudele apropiate.

— Şi ce-i cu acest codicil?

— I-a lăsat totul fetei de la operă, zise Elspeth „pentru devotamentul şi bunătatea ei”. Cam aşa ceva.

— Povestiţi-mi mai mult despre această fată.

— Provenea dintr-o ţară din Europa Centrală. Una cu un nume lung.

— Cât timp a lucrat pentru bătrâna doamnă?

— Mai bine de un an.

— Întotdeauna când vorbiţi despre ea îi spuneţi bătrâna doamnă. Câţi ani avea?

— Şaizeci şi ceva de ani.

— Dar asta nu înseamnă foarte în vârstă, remarcă Poirot afectat.

— Oricum, a întocmit mai multe testamente, reluă Elspeth. Aşa cum zicea Bert, toate asemănătoare: lăsa o donaţie, două sau le schimba destinatarii, şi diferite cadouri pentru servitorii vechi. Dar grosul averii revenea întotdeauna nepotului şi soţiei acestuia şi, mi se pare, unei verişoare mai în vârstă care a murit înaintea ei. A lăsat bungalow-ul arhitectului peisagist – În care să locuiască oricât ar fi dorit -şi un fel de rentă din care să întreţină grădina şi să fie deschisă marelui public. Ceva asemănător.

— Presupun că familia a susţinut că echilibrul ei mintal fusese afectat şi că se aflase sub influente nefaste.

— Probabil că s-a ajuns la asta, spuse Spence. Dar, cum am mai spus, avocaţii au depistat imediat falsul. Se pare că nu era un fals întocmit prea convingător. L-au depistat numaidecât.

— S-a demonstrat că fata de la operă l-ar fi putut întocmi foarte uşor, spuse Elspeth. Ştiţi, scria mare parte din corespondenţa doamnei Llewellyn-Smythe căreia îi displăcea să le trimită prietenilor scrisori dactilografiate. Dacă nu era vorba de afaceri, obişnuia să spună: „Fă-o de mână şi imită-mi cât mai bine scrisul, şi semneaz-o cu numele meu”. Doamna Minden, femeia de serviciu, a auzit-o spunându-i asta într-o zi, şi cred că fata s-a obişnuit să-i imite scrisul doamnei până când i-a venit în minte că ar putea falsifica testamentul şi ar putea scăpa basma curată. Şi aşa s-au întâmplat toate. Dar, cum v-am zis, avocaţii au fost foarte abili şi au descoperit-o.

— Avocaţii doamnei Llewellyn-Smythe?

— Da. Fullerton, Harrison şi Leadbetter. O firmă foarte respectată în Medchester. Întotdeauna i-au întocmit actele. Oricum, au adus experţi, care au făcut cercetări, au anchetat-o pe fată, care între timp şi-a luat zborul. A plecat pur şi simplu într-o zi, abandonându-şi o mare parte din lucruri. Se pregăteau să înceapă o procedură penală împotriva ei, dar ea nu a stat să aştepte. S-a făcut nevăzută. Nu e prea greu să pleci din ţară, dacă o faci la timp. Te poţi duce în excursii de câteva zile pe continent fără paşaport şi, dacă ai vreun aranjament cu cineva de acolo, poţi să dispari înainte de a se isca tămbălăul. Probabil s-a întors în ţara ei sau şi-a schimbat numele sau stă la prieteni.

— Dar toată lumea a fost de acord că doamna Llewellyn -Smythe a murit din cauze naturale? Întrebă Poirot.

— Da, nu cred că s-a pus vreodată problema astfel. Eu zic că e posibil pentru că s-au mai întâmplat astfel de cazuri, iar doctorul nu a suspectat nimic. Să presupunem că Joyce a auzit ceva, a auzit-o pe fata au pair dându-i medicamentele doamnei Llewellyn-Smythe şi pe bătrâna doamna zicând: „acest medicament are alt gust decât de obicei” sau „are un gust amar”, sau „e ciudat”.

— Cineva ar putea crede că le-ai auzit chiar tu, Elspeth, o mustră comisarul Spence. Totul e în imaginaţia ta.

— Când a murit? Întrebă Poirot. De dimineaţă, seara, în casă, afară sau departe de casă?

— O, acasă. Intrase după ce lucrase în grădină şi răsufla din greu. A spus că e foarte obosită şi s-a dus să se întindă în pat. Pe scurt, nu s-a mai trezit niciodată. Ceea ce se pare că e cât se poate de natural din punct de vedere medical.

Poirot îşi scoase un carneţel. Pe pagină deja scrisese „Victime”. Dedesubt notă: „Nr. 1. Sugerată, doamna Llewellyn – Smythe”. Pe următoarele pagini trecu celelalte nume pe care i le furnizase Spence. Întrebă:

— Charlotte Benfield? Spence răspunse prompt:

— Şaisprezece ani, vânzătoare. Multiple răni la cap, descoperită pe o potecă lângă Quarry Wood. Au fost suspectaţi doi tineri. Amândoi se plimbaseră cu ea din când în când. Nici o dovadă.

— Au fost interogaţi? Întrebă Poirot.

— Da. Asta-i procedura de rutină. Dar n-au ajutat prea mult. Erau speriaţi. Au zis nişte minciuni, s-au contrazis. Nu au lăsat impresia de criminali. Însă oricare din ei ar fi putut fi.

— Ce poţi spune despre ei?

— Peter Gordon, douăzeci şi unu de ani, şomer. Avusese câteva slujbe, dar le abandonase. Puturos. Destul de chipeş. Fusese reţinut de poliţie pentru nişte furtişaguri, chestii de-astea. Nu se consemnează acte de violenţe. Era în cârdăşie cu un grup păcătos de tineri infractori, dar de regulă reuşea să nu se amestece în nimic serios.

— Şi celălalt?

— Thomas Hudd, douăzeci de ani, bâlbâit, timid, nevrotic. Voia să devină profesor, dar nu-şi putea lua examenele. Mama văduvă; tipul posesiv de mamă care nu-l încuraja să aibă prietene. Îl ţinea cât putea de aproape de fustele ei.

Lucra la o papetărie. Nici o infracţiune consemnată, dar, se pare, posibilităţi psihologice. Fata îl juca pe degete. Un motiv probabil ar fi gelozia, dar nici o probă pentru care să fie trimis în judecată. Amândoi aveau alibiuri. Hudd – pe al mamei sale. Ar fi jurat şi în faţa reginei că a fost acasă cu ea toată seara, nimeni n-a spus că nu e adevărat, că-l văzuse în altă parte sau în apropierea locului crimei. Alibiul tânărului Gordon a fost asigurat de către unul dintre prietenii săi mai puţin respectabili. Nu valora mult, dar nu s-a dovedit contrariul.

— Când s-a întâmplat asta?

— Acum optsprezece luni.

— Unde?

— Pe o potecă, pe un câmp nu departe de Woodleigh Common.

— Cam la un kilometru, spuse Elspeth.

— Lângă casa lui Joyce… Casa familiei Reynolds?

— Nu, în cealaltă parte a satului.

— Nu pare să fie vorba de crima despre care vorbea Joyce, rosti Poirot gânditor. Dacă vezi o fată lovită în cap de un tânăr, te gândeşti imediat la crimă. Nu aştepţi un an până începi să te gândeşti că a fost crimă.

Poirot mai citi un nume:

— Lesley Ferrier. Spence începu din nou:

— Funcţionar la o firmă de avocatură, douăzeci şi opt de ani, angajat de domnii Fullerton, Harrison şi Leadbetter din Market Street, Medchester.

— Aceştia au fost şi avocaţii doamnei Llewellyn-Smythe, parcă aşa aţi spus.

— Da, aceiaşi.

— Şi ce s-a întâmplat cu Lesley Ferrier?

— A fost înjunghiat pe la spate. Nu departe de Green Swan Pub. Se zicea că avea o aventură cu soţia proprietarului, Harry Griffin. Frumoasă femeie, şi încă mai este. Puţin cam bătrâioară. Era mai în vârstă decât el cu vreo cinci-şase ani, dar îi plac tinerii.

— Arma?

— Cuţitul nu s-a găsit. Se zicea că Les se despărţise de ea şi începuse o relaţie cu altă fată, dar cu ce fată, nu se ştie.

— Aha. Şi cine a fost suspect în acest caz? Proprietarul sau soţia?

— Aşa e, spuse Spence. Ar fi putut fi oricare din ei. Mai degrabă soţia părea în stare de aşa ceva. Era pe jumătate ţigancă şi foarte temperamentală. Dar existau şi alte variante. Lesley al nostru nu a dus o viaţă exemplară. A intrat în bucluc chiar de la douăzeci de ani, falsificându-şi conturile pe undeva. Mai ales imitând scrisul. Se spunea că provenea dintr-o familie destrămată. Patronii au pus o vorbă bună pentru el. A primit o sentinţă scurtă şi a fost angajat de către Fullerton, Harrison şi Leadbetter când a scăpat.

— Şi după aia s-a cuminţit?

— Ei, nu s-a dovedit nimic. Se pare că da, în ceea ce îi priveşte pe patronii lui, dar a fost implicat în câteva tranzacţii suspecte cu prietenii lui. S-ar putea spune că era necinstit, dar prudent.

— Care a fost explicaţia?

— Se pare că ar fi fost înjunghiat de unul dintre tovarăşii lui cu o reputaţie mai proastă. Când te înhăitezi cu golani, unul bagă cuţitul în tine, dacă-l trădezi.

— Altceva?

— Păi, avea o sumă mare de bani în contul lui de la bancă. Depuşi în numerar. Nimic care să indice de unde proveneau. Destul de dubios.

— Probabil că au fost şterpeliţi de la Fullerton, Harrison şi Leadbetter, sugeră Poirot.

— Ei n-au depus nici o plângere. Au angajat un contabil care se ocupă de toate.

— Poliţia nu are nici un indiciu de unde ar fi putut să-i fi luat?

— Nu.

— Din nou, nu cred că e criminalul pe care l-a văzut Joyce, rosti Poirot.

Citi ultimul nume:

— Janet White.

— A fost găsită strangulată pe o potecă – o scurtătură de la şcoală spre casă. Locuia într-un apartament împreună cu altă profesoară, Nora Ambrose. Potrivit Norei Ambrose, Janet White pomenea uneori că o supăra un bărbat cu care rupsese relaţiile în urmă cu un an, dar care îi tot trimitea scrisori de ameninţare. Nu s-a aflat niciodată nimic despre acest bărbat. Nora Ambrose nu-i ştia numele, nici adresa.

— Aha, spuse Poirot, asta îmi place mai mult.

Bifa cu un semn mare şi gros numele lui Janet White.

— De ce? Întrebă Spence.

— Este mai probabil ca o fetiţă de vârsta lui Joyce să fi fost martoră la o asemenea crimă. Ar fi putut recunoaşte victima

— O profesoară pe care o cunoştea sau chiar îi preda. Probabil nu-l cunoştea pe atacator. Poate a văzut o luptă, a auzit o ceartă între tânăra pe care o ştia şi un necunoscut. Dar atunci nu s-a gândit la altceva. Când a fost omorâtă Janet White?

— Acum doi ani şi jumătate.

— Vedeţi, e aproape de perioada la care ne-am gândit. Nu şi-ar fi dat seama că bărbatul pe care l-a văzut cu mâinile în jurul gâtului lui Janet nu o ţinea de după gât, ci o omora. Când a crescut, a găsit o explicaţie mai plauzibilă. O privi pe Elspeth. Sunteţi de acord cu raţionamentul meu?

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Elspeth. Dar nu o luaţi prea pe ocolite? Căutaţi victima unei crime din trecut, în loc să-l căutaţi pe bărbatul care a omorât un copil aici în Woodleigh Common, doar în urmă cu trei zile?

— Pornim din trecut spre viitor, spuse Poirot. Ajungem, să zicem, de la ce s-a întâmplat acum doi ani şi jumătate la ce s-a întâmplat acum trei zile. Şi, de aceea, trebuie să analizăm

— Ceea ce, cu siguranţă, aţi făcut deja – care dintre locuitorii din Woodleigh Common prezenţi la petrecere ar fi putut avea vreo legătură cu o crimă mai veche?

— Acum putem reduce lista, spuse Spence. Asta dacă acceptăm supoziţia ta că Joyce a fost ucisă din cauza celor spuse în ziua aceea, că a fost martoră la o crimă. A spus lucrurile acelea în timpul pregătirilor pentru petrecere. Ţineţi cont că am putea să ne înşelăm în privinţa motivului pentru care Joyce a fost ucisă, dar nu cred. Să presupunem că ea a văzut crima, iar cineva care se afla acolo în timpul pregătirilor pentru petrecere a auzit-o şi a acţionat cât mai repede cu putinţă.

— Cine a fost prezent? Întrebă Poirot. Presupun că ştiţi.

— Da, am lista chiar aici.

— Ai verificat-o cu atenţie?

— Da, am verificat-o şi răsverificat-o, dar a fost foarte greu. Iată cele optsprezece nume:

Lista persoanelor prezente la pregătirile pentru petrecerea de Halloween:

Doamna Drake (gazda)

Doamna Butler.

Doamna Oliver.

Domnişoara Whittaker (profesoară)

Reverendul Charles Cotterell (vicar)

Simon Lampton (ajutorul vicarului)

Domnişoara Lee (farmacista doctorului Ferguson)

Ann Reynolds.

Joyce Reynolds.

Leopold Reynolds.

Nicholas Ransom.

Desmond Holland.

Beatrice Ardley.

Cathie Grant.

Diana Brent.

Doamna Carlton (servitoare) Doamna Minden (femeie de serviciu)

Doamna Goodbody (ajutoare)

— Sunteţi siguri că aceştia au fost toţi?

— Nu, zise Spence. Nu sunt sigur. Nu pot fi sigur, nimeni nu poate fi. Lumea a adus lucruri. Cineva a adus nişte becuri colorate. Altcineva a adus câteva oglinzi. Erau mai multe platouri. Cineva a împrumutat o găleată de plastic. Oamenii au adus lucruri, au schimbat câteva cuvinte şi apoi au plecat. N-au rămas să dea o mână de ajutor. De aceea, unei astfel de persoane nu i s-a dat atenţie şi a putut trece neobservată. Dar acea persoană, chiar dacă ar fi lăsat o găleată în hol, ar fi putut auzi ceea ce spunea Joyce în sufragerie, căci fetiţa striga. Nu ne putem limita la lista aceasta, dar e cea mai bună până acum. Poftim, uită-te la ea. Am scris câte o mică observaţie în dreptul numelor.

— Îţi mulţumesc! Încă o întrebare. Trebuie să fi vorbit cu unii dintre ei, de exemplu, cu cei care au rămas la petrecere. A menţionat cineva că Joyce afirmase că fusese martoră la o crimă?

— Nu cred. Oficial, nu e nici o dovadă. Prima dată când am aflat despre asta a fost când mi-ai povestit.

— Interesant, şopti Poirot. S-ar putea spune chiar neobişnuit.

— Desigur, nimeni n-a luat-o în serios, spuse Spence. Poirot aprobă meditativ.

— Acum trebuie să mă întâlnesc cu doctorul Ferguson, după ce termină operaţia.

Împături foaia cu lista întocmită de Spence şi o puse în buzunar.