III.

Dacă aş spune că nu sunt mişcat de pierderea lui Scipio, numai înţelepţii şi-ar putea da seama cu câtă dreptate fac asta; dar desigur aş minţi. Căci sunt mişcat, lipsit de-un astfel de prieten cum, după părerea mea, nu va mai fi nimeni vreodată şi, după cum pot afirma, n-a mai fost cu siguranţă nimeni. Dar n-am nevoie de leac: mă mângâi eu însumi şi mângâierea cea mai mare e că sunt departe de ideea greşită care-i chinuie de obicei pe cei mai mulţi la moartea prietenilor lor. Socotesc că nimic rău nu i s-a întâmplat lui Scipio; dacă s-a întâmplat vreun rău, mie mi s-a întâmplat; iar să fii greu chinuit de propriile-ţi nefericiri înseamnă să-ţi iubeşti nu prietenul, ci pe tine însuţi. Dar cine ar putea spune că soarta n-a fost bună cu el? Căci în afară de cazul că ar fi vrut să-şi dorească nemurirea, lucru la care nu se gândea defel, ce n-a dobândit el din ceea ce-i este îngăduit unui om să dorească? Ca tânăr a întrecut pe dată prin virtutea sa de necrezut cele mai mari speranţe pe care cetăţenii şi le puseseră în el încă de copil; n-a cerut niciodată consulatul şi a fost ales consul de două ori, prima oară înainte de timp {11}, a doua oară la timp, după lege, dar aproape prea târziu pentru republică; nimicind două oraşe, cele mai aprige duşmane ale stăpânirii noastre {12}, el a stins nu numai războaiele prezente, ci şi pe cele viitoare. Ce să mai vorbesc despre caracterul lui deosebit de prietenos, despre dragostea faţă de mama sa, despre dărnicia faţă de surori, despre bunătatea faţă de ai săi, despre dreptatea lui faţă de toţi? Toate acestea vă sunt cunoscute. Iar cât de drag a fost concetăţenilor săi a arătat-o jalea de la înmormântarea lui. Aşadar, ce bucurie i-ar fi putut aduce câţiva ani de viaţă mai mult? Căci chiar dacă bătrâneţea n-ar fi împovărătoare, cum îmi amintesc că discuta Cato cu mine şi cu Scipio cu un an înainte de a muri {13}, răpeşte totuşi acea vigoare de care Scipio se mai bucura încă.

De aceea, datorită fie norocului, fie strălucitelor sale merite, a avut o astfel de viaţă încât nu i se mai putea adăuga nimic; iar moartea lui fulgerătoare nu i-a dat răgaz să simtă că moare. Despre felul morţii e greu de vorbit; vedeţi ce bănuiesc oamenii. Se poate spune totuşi pe bună dreptate că pentru Publius Scipio, dintre multele zile de mare sărbătoare şi pline de bucurie pe care le-a trăit, cea mai strălucită a fost aceea în care, după şedinţa senatului, a fost condus acasă spre seară de către senatori, de poporul roman, de aliaţi şi de latini, cu o zi înainte de a muri; aşa încât, se pare că de pe o treaptă atât de înaltă a cinstirii a ajuns mai degrabă la zeii din cer decât la cei din infern.