XIII.

Aşadar să hotărâm că prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea. Prietenii care ne sfătuiesc bine trebuie să aibă foarte mare autoritate în prietenie, să folosească această autoritate îndemnând nu numai pe faţă, dar chiar energic, dacă împrejurarea o va cere şi totodată să găsească ascultarea cuvenită.

Socotesc că unora, despre care aud că au fost consideraţi înţelepţi în Grecia, le-au plăcut unele idei curioase (dar nu e subiect asupra căruia ei să nu-şi exercite subtilitatea); unii spun că prieteniile excesive trebuie evitate, pentru ca un singur om să nu fie obligat să se neliniştească pentru mai mulţi; îi e de-ajuns şi prea de-ajuns fiecăruia grija de propriile sale treburi şi e neplăcut să fii prea amestecat în treburile altora; e cât se poate de avantajos să ai frâiele prieteniei cât mai slobode, ca să le strângi când vrei sau să le laşi în voie; căci esenţialul pentru a trăi fericit e liniştea sufletească, de care sufletul nu s-ar putea bucura, dacă unul singur s-ar chinui pentru mai mulţi.

Se spune însă că alţii afirmă cu şi mai multă brutalitate (punct pe care i-am atins în treacăt puţin mai înainte) că trebuie să căutăm prieteniile pentru a fi apăraţi şi ajutaţi, nu pentru devotament şi iubire; aşadar cu cât cineva are mai puţină tărie şi mai puţine forţe cu atât caută mai mult prieteniile; aşa se face că femeile caută sprijinul prieteniilor mai mult decât bărbaţii, săracii mai mult decât bogaţii şi cei nenorociţi mai mult decât cei ce sunt socotiţi fericiţi.

Ce minunată înţelepciune! De fapt, cei care îndepărtează din viaţă prietenia, care este tot ce ne-au dat mai bun şi mai plăcut zeii nemuritori, par că fac să dispară soarele din lume. Căci ce este această lipsă de griji, ademenitoare, e drept, în aparenţă, dar care în realitate trebuie respinsă în multe privinţe? Într-adevăr, e absurd să nu iei asupra ta o faptă sau o iniţiativă cinstită, sau, dacă ţi-ai luat-o, să renunţi la ea, ca să fii scutit de griji. Dacă fugim de griji, trebuie să fugim de virtute, care în chip firesc dispreţuieşte şi urăşte, făcându-şi griji, tot ce-i este potrivnic, aşa cum bunătatea urăşte răutatea, cumpătarea desfrâul, curajul laşitatea; de aceea se poate vedea că mai ales cei drepţi suferă din cauza nedreptăţii, cei curajoşi din cauza laşităţii, cei moderaţi din cauza neruşinării. Aş xiasjjşirea^am^ţejjsţi că unui suflet cu temelie morală este aceea de a se bucura de tot ce e bine şi de-a suferi din cauza răului.

De aceea, dacă înţeleptul nu e scutit de dureri sufleteşti şi fără îndoială nu este, doar dacă nu socotim că orice sentiment omenesc e stârpit din sufletul lui, ce motiv avem să îndepărtăm cu totul prietenia de viaţă, ca să nu suferim din cauza ei unele neplăceri? Într-adevăr, ce deosebire este, dacă facem să dispară simţirea, nu zic între animal şi om, ci între un om şi un trunchi sau un bolovan sau altceva de acelaşi fel? Căci nu trebuie să-i ascultăm pe cei care susţin că virtutea este aspră şi dură ca fierul; ea este, în multe alte împrejurări cât şi în prietenie, delicată şi sensibilă, astfel încât se revarsă de bucurie, ca să zic aşa, când prietenul e fericit şi se chinuie la nefericirea lui. De aceea această nelinişte pe care trebuie s-o încercăm adesea pentru un prieten nu este atât de puternică încât să îndepărteze prietenia din viaţă, după cum unele griji şi supărări pe care le aduc virtuţile nu reuşesc să alunge virtuţile.