XIV.

Deoarece însă, aşa cum am spus mai înainte, prietenia se leagă la ivirea unui semn de virtute, de care un suflet asemănător se poate apropia şi cu care se poate uni, ori de câte ori se întâmplă aceasta, e firesc să ia naştere iubirea.

Ce e mai lipsit de sens decât să fii încântat de multe lucruri neînsufleţite ca, de exemplu, de onoare, de glorie, de o clădire, de îmbrăcăminte şi de îngrijirea corpului şi sa nu fii încântat în cel mai înalt grad de o fiinţă înzestrată cu virtute, de cineva care poate să iubească sau, ca să spun aşa, să răspundă la iubire, într-adevăr, nimic nu e mai plăcut decât răsplata afecţiunii, nimic mai plăcut decât atenţiile şi serviciile reciproce.

Ei bine, dacă adăugăm, ceea ce se poate adăuga pe bună dreptate, faptul că nu există nimic care să îmbie şi să atragă la sine vreun lucru atât de mult cât atrage asemănarea la prietenie, se va admite fără îndoială ca un adevăr că cei buni îi iubesc pe cei buni şi şi-i atrag ca şi cum aceia ar fi uniţi cu ei prin înrudire şi natură; căci natura, mai mult decât orice, caută şi pune stăpânire pe tot ce-i seamănă. De aceea, Fannius şi Scaevola, este evident, după părerea mea, că cei buni au unul faţă de altul o afecţiune oarecum necesară, izvor al prieteniei hotărât de natură. Dar această bunătate se întinde şi asupra mulţimii. Căci virtutea nu e inumană, nici egoistă şi nici trufaşă, ea care apără de obicei chiar popoare întregi şi se îngrijeşte foarte mult de ele, ceea ce fără îndoială n-ar face, dacă i-ar fi silă să iubească mulţimea.

Ba mai mult decât atât, mi se pare că aceia care-şi închipuie că prieteniile se bazează pe interes suprimă legătura cea mai plăcută a prieteniei; căci nu încântă atât folosul dobândit printr-un prieten cât însăşi iubirea prietenului, iar ceea ce provine de la un prieten e plăcut numai atunci când porneşte din inimă; nu numai că oamenii nu cultivă prieteniile din pricina nevoilor, dar, dimpotrivă, cei care, din cauza puterii, a bogăţiilor şi mai ales a virtuţii, în care se află cel mai mare sprijin, au mult mai puţină nevoie de alţii, tocmai aceia sunt cei mai generoşi şi cei mai binefăcători. Şi poate că nu e nevoie ca prietenilor să nu le lipsească niciodată absolut nimic; într-adevăr în ce împrejurare s-ar fi manifestat iubirea mea, dacă Scipio n-ar fi avut niciodată nevoie, nici în timp de pace, nici în timp de război, de sfatul şi de serviciile mele? Aşadar nu prietenia a urmat interesului, ci interesul a urmat Prieteniei.