XV.

Nu trebuie, prin urmare, să-i ascultăm pe oamenii moleşiţi de plăceri, dacă vor discuta vreodată despre prietenie, pe care n-o cunosc nici din practică, nici din teorie; căci, o, credinţă a zeilor şi a oamenilor, cine ar vrea să înoate în toate bogăţiile şi să trăiască într-un belşug fără margini, dacă i s-ar cere să nu iubească pe nimeni şi nici să nu fie iubit de cineva? Asta e viaţa tiranilor, în care nu poate exista desigur nici credinţă, nici dragoste, nici încredere într-un devotament statornic, în care totul e necontenită bănuială şi îngrijorare, în care nu e loc pentru prietenie. Într-adevăr, cine l-ar putea iubi pe cel de care se teme sau pe cel de care crede că e temut? Totuşi, din prefăcătorie, cel puţin pentru un timp, tiranii sunt respectaţi. Dar dacă cumva cad, cum se întâmplă de obicei, atunci se vede cât de mult au fost lipsiţi de prieteni. Tarquinius spunea, se zice, că numai în exil înţelesese cine îi fuseseră prieteni credincioşi şi cine necredincioşi, atunci când nu mai putea să-i trateze după merit nici pe unii, nici pe alţii.

De altminteri, cu trufia şi neobrăzarea lui, m-aş mira să fi putut avea vreun prieten. După cum moravurile celui pe care l-am amintit n-au putut să-i creeze adevăraţi prieteni, tot astfel bogăţiile multor oameni preaputernici înlătură prieteniile sincere. Căci nu numai că Norocul însuşi este orb, ci foarte adesea îi orbeşte şi pe cei pe care i-a îmbrăţişat; astfel, de obicei, ei sunt mânaţi de dispreţ şi aroganţă şi nimic nu poate fi mai nesuferit decât un bogat fără minte. Poţi vedea într-adevăr că unii care înainte au avut purtări binevoitoare se schimbă datorită puterii militare sau civile, sau că, datorită prosperităţii, dispreţuiesc vechile prietenii şi se dedică altora noi.

Ce este însă mai stupid decât ca, având din belşug bogăţii, mijloace băneşti şi putere, să-şi procure tot ce se poate procura cu bani: cai, sclavi, îmbrăcăminte aleasă, vase de preţ şi să nu-şi câştige prieteni, adică podoaba cea mai de seamă şi cea mai frumoasă a vieţii? Într-adevăr, atunci când îşi procură celelalte lucruri, nu ştiu pentru cine le procură, nici pentru cine se trudesc (căci fiecare dintre ele aparţine celui care e mai puternic); dar fiecare om rămâne posesorul statornic şi sigur ai prieteniilor sale; astfel încât, chiar dacă ar rămâne neatinse celelalte bunuri, care sunt un fel de daruri ale Norocului, totuşi viaţa pustie şi lipsită de prieteni n-ar putea fi plăcută. Dar de-ajuns despre acestea.