XIX.

Însă aici se ridică o întrebare puţin cam grea, aceea dacă uneori trebuie să preferăm prietenii noi, demni de prietenie, celor vechi, după cum de obicei preferăm caii tineri celor bătrâni, îndoială nevrednică de-un om! Căci nu trebuie să ne saturăm de prietenie ca de alte lucruri; cele mai vechi prietenii, întocmai ca vinurile care îşi duc bine anii, trebuie să fie cele mai plăcute şi este adevărată vorba că trebuie să mănânci multe baniţe de sare împreună cu cineva pentru a-ţi îndeplini datoria de prieten. Prieteniilor noi însă, dacă ne fac să sperăm, întocmai ca plantele neînşelătoare, că vor da rod, nu trebuie să fie respinse nici ele, totuşi cele vechi trebuie să-şi păstreze valoarea; căci timpul şi obişnuinţa au o foarte mare importanţă în prietenie. Ba chiar, ca să revin la caii despre care am amintit, nu există om care, dacă nu se opune nimic, să nu se folosească mai bucuros de cel cu care este obişnuit decât de unul nedresat şi necunoscut. Iar obişnuinţa are importanţă nu numai când e vorba de fiinţe, ci şi de lucruri neînsufleţite, de vreme ce ne plac şi locurile, chiar cele muntoase şi păduroase, în care am stat mai multă vreme.

Dar lucrul cel mai însemnat în prietenie e să fii egal cu inferiorul tău. Căci există adesea o anumită superioritate, cum era aceea a lui Scipio în grupul nostru, ca să zic aşa. El nu s-a socotit niciodată mai presus decât Philus, decât Rupilius, decât Mummius {36} şi nici decât prietenii de-un rang inferior; iar pe fratele său Quintus Maximus {37}, om cu totul deosebit, dar nicidecum egal cu dânsul, fiindcă era mai în vârstă, îl stima ca şi cum i-ar fi fost superior şi dorea ca, ajutaţi de el, toţi ai săi să ajungă mai bine.

Iată ce trebuie să facă şi să imite toţi, astfel încât, dacă au dobândit vreo superioritate în privinţa virtuţii, a talentului sau a situaţiei, să împartă foloasele cu ai lor şi să le pună în comun cu rudele lor; iar dacă s-au născut din părinţi modeşti, dacă au rude mai umile, fie ca inteligenţă, fie ca situaţie, să le sporească bunăstarea şi să contribuie la cinstirea şi la ridicarea lor; aşa cum, în piesele de teatru, cei care câtva timp, fiindcă nu li se cunoşteau familia şi neamul, au fost în sclavie, după ce au fost recunoscuţi şi găsiţi fii de zei sau de regi, îşi păstrează totuşi iubirea faţă de păstorii pe care mulţi ani i-au socotit părinţi; aceasta trebuie s-o facem desigur cu mult mai mult faţă de nişte părinţi reali, de adevăraţii noştri părinţi. Căci răsplata talentului, a virtuţii şi a oricărei superiorităţi o dobândeşti în toată plinătatea ei atunci când o împărţi cu toţi cei care-ţi sunt mai apropiaţi.