XVI.

Trebuie însă să stabilim acum până unde poate merge prietenia şi unde trebuie să se oprească. Asupra acestei chestiuni văd că există trei păreri, dintre care eu nu aprob niciuna: prima cere să avem faţă de prieteni aceleaşi sentimente ca şi faţă de noi înşine; a doua, ca devotamentul nostru faţă de prieteni să fie absolut egal cu devotamentul lor faţă de noi; a treia, ca fiecare să fie preţuit de prieteni atât cât preţuieşte el însuşi.

Nu aprob absolut niciuna din aceste trei păreri. Cea dintâi, anume ca fiecare să fie animat de aceleaşi sentimente faţă de prieten ca şi faţă de sine, nu e întemeiată. Într-adevăr, cât de multe lucruri pe care nu le-am face niciodată pentru noi le facem pentru prieteni! Rugăm pe-un nevrednic, cerem îndurare, sau ne mâniem prea aspru pe cineva şi-l atacăm cu prea mare violenţă, toate lucruri care, făcute în interesul nostru, nu sunt îndeajuns de demne, dar în interesul prietenilor sunt întru totul onorabile; numeroase sunt împrejurările în care oameni buni sacrifică multe din avantajele lor şi îngăduie să le fie micşorate, pentru ca să se bucure de ele mai degrabă prietenii decât ei înşişi.

A doua părere e cea care mărgineşte prietenia la un schimb egal de servicii şi de bunăvoinţă. Asta înseamnă însă să calculezi prietenia strâmt şi meschin, aşa încât socoteala încasărilor să fie egală cu a cheltuielilor. Adevărata prietenie mi se pare că e mai bogată şi mai generoasă şi că nu ia seama strict să nu dea mai mult decât primeşte; căci nu trebuie să ne temem să nu pierdem ceva, să nu ni se scurgă printre degete sau să nu întrecem măsura în favoarea prietenului.

Cea de-a treia părere, aceea ca fiecare să fie preţuit de prieteni atât cât se preţuieşte singur, e delimitarea cea mai detestabilă, într-adevăr, adesea unii sunt prea descurajaţi sau speră prea puţin să-şi îmbunătăţească soarta. Nu e deci o dovadă de prietenie să fii faţă de unul ca acesta cum este el faţă de tine, ci mai degrabă să te străduieşti şi să faci aşa încât să ridici moralul prietenului descurajat, să-l faci să spere în mai bine şi să aibă o părere mai bună despre sine. Aşadar, trebuie să fixăm o altă definiţie adevăratei prietenii, după ce voi fi spus ceea ce critica Scipio de obicei mai mult decât orice. El spunea că nu s-ar fi putut găsi nici o vorbă mai potrivnică prieteniei decât a aceluia care afirmase că „trebuie să iubeşti aşa ca şi cum odată ar trebui să urăşti”; nu se putea lăsa convins să creadă, adăugă el, că această vorbă, aşa cum gândea lumea, fusese spusă de Bias {35}, care a fost socotit unul din cei şapte înţelepţi; aceasta, zicea, e părerea unui om corupt, a unui ambiţios sau a unuia care reduce totul la interesul său. Într-adevăr, cum va putea fi cineva prietenul cuiva căruia socoteşte că i-ar putea fi duşman? Ba chiar va trebui să dorească în tot chipul ca prietenul să greşească cât mai des, ca să-i dea cât mai multe prilejuri să-l critice; în schimb însă, va trebui să se neliniştească de succesele şi de profiturile prietenilor, să sufere din cauza lor şi să le invidieze.

De aceea, de fapt, acest îndemn, al oricui ar fi, duce la suprimarea prieteniei. Ar fi trebuit să se recomande mai degrabă să punem atâta grijă în alegerea prietenilor încât să nu începem niciodată să iubim pe cineva pe care cândva l-am putea urî. Mai mult chiar, Scipio socotea că, dacă n-am fost fericiţi în alegerea prietenilor, trebuie să-i suportăm mai degrabă decât să ne gândim că le-am putea fi cândva duşmani.