XVII.

Aşadar eu socotesc că în prietenie trebuie să ţinem seama de aceste condiţii: pe de o parte, moravurile prietenilor să fie alese; pe de alta, să existe între ei o înţelegere în toate privinţele, în idei şi în dorinţe, fără nici o excepţie, astfel încât, dacă s-ar ivi cazul să fim obligaţi a sprijini interese mai puţin drepte ale prietenilor în care ar fi angajate viaţa sau reputaţia lor, să ne abatem puţin din drumul drept, numai să nu ieşim din aceasta cu totul dezonoraţi; căci în prietenie putem merge cu iertarea numai până la un anumit punct. Nu trebuie însă să nesocotim reputaţia noastră şi nu trebuie să privim ca o armă neînsemnată pentru viaţa politică stima concetăţenilor noştri, pe care e ruşinos s-o dobândim prin linguşiri şi aprobări; nu trebuie să respingem nicidecum virtutea, care aduce după ea iubirea.

Dar – revin adesea la Scipio, care vorbea mereu despre prietenie – el se plângea că oamenii sunt mai grijulii în toate decât în prietenie: fiecare, zicea el, poate spune câte capre şi câte oi are, dar nu poate spune câţi prieteni are; îşi dau silinţa când e vorba să le cumpere, dar nu chibzuiesc când îşi aleg prietenii şi n-au anumite semne şi peceţi după care să-i judece pe cei apţi pentru prietenie. Aşadar, trebuie să alegem prieteni fermi, neclintiţi, statornici, de care se simte mare lipsă. Şi e foarte greu să-i judeci, dacă nu i-ai încercat; iar încercarea n-o poţi face decât în prietenie. Astfel, prietenia precede judecăţii şi anulează putinţa noastră de-a o încerca.

Aşadar, datoria celui cuminte e să-şi înfrâneze, cum înfrânezi un car de curse, elanul afecţiunii, pentru ca astfel să ne folosim de prietenie ca de nişte cai struniţi, după ce-am pus la încercare într-o oarecare măsură caracterul prietenilor. Unii şi-arată adesea limpede lipsa de caracter, când e vorba de-o mică sumă de bani; alţii însă, pe care o sumă mică nu i-a putut influenţa, se dau pe faţă când e vorba de una mare. Dar dacă se găsesc unii care socotesc josnic să prefere prieteniei banii, unde-i vom găsi pe aceia care să nu pună mai presus de prietenie onorurile, magistraturile, comandamentele, rangurile şi influenţa, aşa încât, când de o parte li s-ar propune aceste avantaje, iar de alta drepturile prieteniei, n-ar prefera cu mult pe cele dintâi? Căci omul prin firea lui nu e în stare să dispreţuiască puterea; şi chiar când a obţinut-o prin nesocotirea prieteniei, crede că i se va trece cu vederea, întrucât n-a nesocotit prietenia fără un motiv puternic. Aşadar, adevăratele prietenii le găseşti foarte greu la cei care trăiesc în mijlocul onorurilor şi treburilor publice; căci unde ai putea găsi pe acela care să prefere înălţării sale în rang pe aceea a prietenului său? Şi, ca să las la o parte acestea, cât de împovărătoare şi cât de penibilă pare celor mai mulţi împărtăşirea nenorocirilor prietenilor! N-ai găsi uşor omul gata să se încarce cu ele. Deşi Ennius a spus pe bună dreptate: Prietenul bun la vreme de cumpănă ţi se vădeşte, totuşi, cei mai mulţi oameni se dovedesc vinovaţi de aceste două păcate, uşurătatea şi slăbiciunea; sau, atunci când le merge bine, îşi dispreţuiesc prietenii, sau, când prietenii sunt în nenorocire, îi părăsesc. Aşadar, pe acela care în amândouă împrejurările se va arăta serios, statornic, neclintit în prietenie trebuie să-l socotim dintr-un neam de oameni cu totul rar şi aproape divin.