XXI.

Uneori durerea de a renunţa la prietenii e inevitabilă (căci discuţia noastră coboară acum de la prieteniile intime ale înţelepţilor la prieteniile obişnuite). Adesea viciile ascunse ale prietenilor izbucnesc, dăunând fie prietenilor înşişi, fie altora, dar şi atunci ruşinea acestor vicii se revarsă asupra prietenilor. De aceea trebuie să facem să înceteze astfel de prietenii, slăbindu-le pe încetul, şi, după cum l-am auzit pe Cato {40} spunând, e preferabil să le destrămăm decât să le rupem, numai dacă nu e vorba de o insultă cu totul intolerabilă, aşa încât să nu fie nici drept, nici onorabil şi nici posibil să nu urmeze pe dată ruptura şi despărţirea.

Dar dacă se va produce o schimbare de caracter sau de gusturi, cum se întâmplă de obicei, sau dacă va interveni o neînţelegere în legătură cu partidele politice (căci vorbesc acum, după cum am spus cu puţin înainte, nu despre prieteniile înţelepţilor, ci despre cele obişnuite), va trebui să evităm ca, renunţând la prietenie, să părem că prin aceasta am pornit pe duşmănie; într-adevăr, nu e nimic mai ruşinos decât să porţi război cu cel cu care ai trăit în strânsă prietenie. Scipio, după cum ştiţi, rupsese din cauza mea prietenia cu Quintus Pompeius {41}; iar din cauza vrajbei care dezbina pe-atunci statul, s-a îndepărtat de colegul nostru Metellus {42}, în amândouă împrejurările s-a purtat cu o demnă autoritate şi fără o supărare prea aprigă.

De aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne străduim să nu se ivească dezbinări între prieteni; iar dacă se întâmplă aşa ceva, să avem grijă să dăm mai degrabă impresia că prieteniile s-au stins decât că au fost înăbuşite. Trebuie să luăm seama chiar ca prieteniile să nu se transforme în duşmănii crâncene, din care se nasc certuri, insulte şi jigniri. Dacă totuşi acestea sunt suportabile, trebuie să le răbdăm şi să-i acordăm vechii prietenii această cinste, ca vinovat să fie cel care face nedreptatea, nu cel care o suferă. În general există un singur mijloc de-a te feri de aceste greşeli şi neplăceri şi de-a lua măsuri împotriva lor, acela de-a nu-ţi dărui inima prea repede şi nici cui nu merită.

Sunt demni de prietenie cei care au de ce fi iubiţi numai pentru ei înşişi. Speţă rară; de fapt, tot ce este excelent este rar şi nu e nimic mai greu decât să găseşti ceva care să fie cu totul desăvârşit în genul său. Dar cei mai mulţi oameni nu cunosc nimic bun printre lucrurile omeneşti decât ceea ce aduce câştig şi, ca şi în privinţa animalelor, îi iubesc îndeosebi pe prietenii de pe urma cărora speră că vor trage cel mai mare profit.

Astfel, ei sunt lipsiţi de acea preafrumoasă şi cu totul firească prietenie, cea căutată de dragul ei însăşi şi pentru ea însăşi şi nu înţeleg, luându-se (pe ei, de exemplu, care este esenţa şi forţa acestei prietenii. Fiecare se iubeşte pe sine nu pentru a obţine de la sine vreo răsplată a iubirii sale, ci fiindcă fiecare îşi este drag din fire. Şi dacă nu se va întâmpla la fel şi în prietenie, nu vom găsi niciodată un adevărat prieten; căci acesta este un fel de alter ego. Iar dacă la animale, la cele care trăiesc în văzduh, în apă şi pe pământ, la cele domestice şi la cele sălbatice, este evident mai întâi că se iubesc pe ele însele (căci acest instinct se naşte odată cu fiecare fiinţă), apoi că doresc şi caută animalele de acelaşi fel, de care se apropie (şi fac aceasta cu patimă şi cu ceva care aduce a dragoste omenească), cu cât e mai firesc acest sentiment la om, care se iubeşte pe sine însuşi şi care caută un alt om al cărui suflet să-l unească cu al său atât de strâns încât să facă, aş zice, din două suflete unul singur!