XXIII.

Cu atât mai mult trebuie să blamăm o atât de mare nepăsare într-un lucru mai necesar decât orice. Căci, dintre toate lucrurile omeneşti, prietenia e singurul al cărui folos îl recunosc toţi într-un glas, deşi mulţi nesocotesc însăşi virtutea şi spun că e un fel de reclamă şi de paradă; mulţi cărora, mulţumindu-se cu puţin, le place o hrană şi un fel de viaţă modest, dispreţuiesc bogăţiile; onorurile, de dorinţa cărora se înflăcărează unii, cât de mulţi le dispreţuiesc în aşa măsură încât socotesc că nimic nu e mai zadarnic, nimic mai uşuratic! De asemenea sunt foarte mulţi care socotesc fără valoare toate celelalte lucruri care unora li se par minunate; în ce priveşte prietenia, toţi până la unul sunt de aceeaşi părere: şi cei care s-au dedicat vieţii politice şi cei cărora le place cercetarea lucrurilor şi ştiinţa şi cei care, liberi de sarcini publice, se ocupă de treburile lor, în sfârşit şi cei care s-au dedat cu totul plăcerilor, toţi socotesc că fără prietenie viaţa nu înseamnă nimic, dacă vor să trăiască o viaţă cât de cât frumoasă.

Căci prietenia se strecoară, nu ştiu cum, în viaţa tuturor şi nu îngăduie nici unui fel de existenţă să se lipsească de ea. Ba chiar, dacă cineva este atât de aspru şi de sălbatic din fire încât să fugă de întâlnirile cu oamenii şi să le urască, precum am aflat că a fost la Atena un oarecare Timon {44}, nici acesta n-ar putea suporta să nu caute pe cineva în faţa căruia să-şi verse otrava firii sale amare. Despre aceasta ne-am da seama foarte bine dacă, să presupunem, s-ar întâmpla ca vreun zeu să ne ia din mijlocul oamenilor, să ne ducă undeva în pustietate şi acolo, oferindu-ne, într-o revărsare de belşug, tot ce fiinţa omenească îşi doreşte, să ne răpească cu totul putinţa de a vedea un om; ce inimă de fier ar avea acela care ar putea suporta o astfel de viaţă şi căruia singurătatea nu i-ar răpi bucuria tuturor plăcerilor?

Aşadar este adevărat ceea ce spunea de obicei, după cum cred, Archytas din Tarent {45} şi ceea ce i-am auzit pe bătrânii noştri amintind ca un lucru auzit de ei de la alţi bătrâni: „Dacă cineva s-ar sui la cer şi ar vedea universul şi frumuseţea astrelor, admiraţia lui nu-i va face nici o plăcere; dar ea l-ar încânta, dacă ar avea pe cineva căruia să-i povestească ce-a văzut”. Astfel firea omenească nu iubeşte întru nimic singurătatea, ci caută totdeauna, ca să zic aşa, un sprijin, care ţi-e cum nu se poate mai plăcut când vine de la cine ţi-e drag.