XXIV.

Dar deşi aceeaşi natură arată prin atâtea semne ce vrea, ce caută, ce doreşte, totuşi, nu ştiu cum, devenim surzi şi nu auzim ce ne sfătuieşte. Căci legăturile de prietenie sunt felurite şi complexe şi de aceea se ivesc multe motive de bănuială şi de nemulţumire, pe care înţeleptul trebuie când să le evite, când să le atenueze, când să le suporte; într-o singură împrejurare trebuie să ne încumetăm a fi aspri cu prietenii, anume când trebuie să avem în vedere ca în prietenie să fim şi de folos şi sinceri; într-adevăr, de multe ori suntem obligaţi să ne sfătuim şi să ne mustrăm prietenii, pe de altă parte ei trebuie să primească prieteneşte aceste sfaturi şi mustrări când se fac din iubire.

Dar, nu ştiu cum, ceea ce spune prietenul meu {46} în Andriana este adevărat: îngăduinţa n-aduce prieteni, adevărul iscă ura. Adevărul e dăunător, dacă iscă cumva ura, care este otrava prieteniei; dar îngăduinţa e cu mult mai dăunătoare, pentru că, binevoitoare faţă de greşeli, lasă prietenul să se prăbuşească în prăpastie; cea mai mare vină însă o are cel care dispreţuieşte adevărul şi este împins la rău de îngăduinţă. Aşadar, în toate acestea trebuie să ţinem seama şi să avem grijă mai întâi ca sfatul să fie lipsit de asprime, apoi ca mustrarea să nu fie jignitoare; în îngăduinţă – fiindcă ne folosim cu plăcere de vorba lui Terenţiu – să arătăm amabilitate, iar linguşirea, sprijinitoarea viciilor, nedemnă nu numai de-un prieten, dar nici măcar de-un om liber, s-o îndepărtăm cât mai mult; căci altfel te porţi cu un tiran şi altfel cu un prieten.

Trebuie însă să ne pierdem speranţa de a-l salva pe cel ale cărui urechi sunt atât de închise adevărului încât nu-l poate auzi de la un prieten. Căci este pătrunzătoare, ca multe altele, această observaţie a lui Cato: „Duşmanii înverşunaţi aduc mai multe servicii unora decât prietenii care par plăcuţi; aceia spun de multe ori adevărul, aceştia niciodată”. Şi absurditatea e că cei cărora li se dau sfaturi nu se supără de ce-ar trebui să se supere, ci de ce n-ar trebui, întrucât nu se frământă că au greşit, dar suportă greu să fie mustraţi; ar trebui, dimpotrivă, ca greşeala să-i îndurereze, iar mustrarea să-i bucure.