XXV.

Aşadar, după cum a sfătui şi a fi sfătuit e caracteristic adevăratei prietenii – a sfătui cu sinceritate, nu cu asprime, a primi sfaturile cu răbdare, nu în silă – tot astfel trebuie să fim convinşi că nu există în prietenie pacoste mai mare decât linguşirea, măgulirea, încuviinţarea la orice; căci trebuie să înfierăm cu oricât de multe nume acest viciu al oamenilor uşuratici şi înşelători, care spun totul ca să placă altuia şi nimic de dragul adevărului.

Dar dacă prefăcătoria este un viciu în orice privinţă (căci te împiedică să discerni adevărul şi-l falsifică), apoi ea se împotriveşte cu desăvârşire prieteniei; ea distruge sinceritatea, fără de care numele de prietenie nu mai are nici un sens. De vreme ce prietenie înseamnă ca din mai multe suflete să se plămădească, aşa zicând, unul singur, cum se va putea ajunge la aceasta, dacă nici măcar sufletul unuia nu va fi unul şi mereu acelaşi, ci diferit, schimbător, cu multe feţe?

Într-adevăr, ce poate fi atât de nestatornic, atât de nesigur ca sufletul celui care se schimbă nu numai după sentimentul şi voinţa altuia, dar chiar după înfăţişarea şi la un semn al lui?

Spune cineva nu, spun şi eu nu. Spune da, spun şi eu. În sfârşit, mi-am impus mie însumi să fiu în toate de părerea altuia, după cum spune tot Terenţiu {47}, prin gura personajului Gnatho; a-ţi face astfel de prieteni înseamnă a fi cu totul uşuratic. Dar sunt mulţi oameni asemănători lui Gnatho; când ei sunt mai presus prin naştere, situaţie şi reputaţie, linguşirea lor e primejdioasă, fiindcă vorbelor lor mincinoase li se adaugă şi autoritatea.

Iar prietenul linguşitor, dacă eşti atent, se poate deosebi de cel sigur şi se poate recunoaşte tot aşa cum putem distinge tot ce e falsificat şi imitat de ce e natural şi adevărat. O adunare, care e formată din oameni foarte nepricepuţi, îşi dă seama totuşi de obicei care e deosebirea între un demagog, adică un cetăţean linguşitor şi uşuratic şi între altul statornic, serios şi grav. Prin ce linguşiri căuta de curând C. Papirius {48} să câştige aprobarea adunării, când propunea legea privitoare la realegerea tribunilor poporului! Eu m-am opus; dar nu voi spune nimic despre mine; voi vorbi mai bucuros despre Scipio. O, zei nemuritori, câtă gravitate şi câtă maiestate a pus în discursul său! L-ai fi putut numi uşor conducătorul poporului roman, nu un simplu tovarăş de luptă. Dar aţi fost acolo şi cuvântarea se află în mâinile tuturor. Aşadar o lege populară a fost respinsă prin votul poporului. Şi, ca să revin la mine, vă amintiţi cât de populară părea, în timpul consulilor Quintus Maximus, fratele lui Scipio şi Lucius Mancinus {49}, legea lui Caius Licinius Crassus privitoare la funcţiile sacerdotale. Căci cooptarea în colegiile sacerdotale era trecută pe seama poporului. Ba chiar acesta a început cel dintâi să vorbească poporului, cu faţa spre for {50}; totuşi, religia zeilor nemuritori, pe care o apăram eu, a învins uşor cuvântarea demagogică a aceluia. Aceasta s-a petrecut în timpul preturii mele, cu cinci ani înainte de a fi devenit consul; astfel, cauza aceea a fost apărată mai mult prin ea însăşi decât prin autoritatea deosebită a oratorului.