XXVI.

Iar dacă pe scenă, adică în adunarea poporului, unde e foarte mult loc pentru lucruri născocite şi închipuite, adevărul totuşi învinge, numai să fie dat la iveală şi pus în lumină, ce trebuie să se întâmple în prietenie, al cărei preţ stă în întregime în adevăr? În aceasta dacă nu vezi, cum se spune, o inimă deschisă şi nu ţi-o deschizi pe a ta, nu e nimic sincer, nimic sigur, nici măcar că iubeşti sau eşti iubit, fiindcă nu ştii cât adevăr este aici.

De altminteri, această linguşire, oricât de primejdioasă ar fi, nu poate dăuna totuşi nimănui decât celui care o primeşte şi se încântă de ea. Aşa se face că la vorbele linguşitorilor îşi pleacă urechea mai ales cel care el însuşi se aprobă şi e foarte încântat de sine. Într-adevăr, virtutea se iubeşte pe sine; căci ea se cunoaşte foarte bine şi înţelege cât e de vrednică de iubire; eu însă vorbesc acum nu de virtute, ci de părerea falsă despre virtute. De fapt, cei mai mulţi doresc doar să pară înzestraţi cu virtute decât să fie într-adevăr virtuoşi. Acestora le place linguşirea, aceştia, când li se spun vorbe pe placul lor, socotesc că acele vorbe goale sunt o dovadă a meritelor lor. Aşadar, o astfel de prietenie, în care unul nu vrea să audă adevărul, iar celălalt e gata să mintă, n-are nici o valoare. Şi linguşirea paraziţilor în comedii nu ne-ar părea hazlie, dacă n-ar exista soldaţi fanfaroni {51}.

Thais îmi mulţumeşte mult?

Era de-ajuns să răspundă: „Mult”. „Grozav de mult”, spune el. Linguşitorul umflă totdeauna ceea ce insul pe placul căruia vorbeşte doreşte să fie mare.

De aceea, deşi aceste minciuni linguşitoare au trecere la cei care ei înşişi le caută şi le provoacă, totuşi chiar oamenii mai serioşi şi mai statornici trebuie îndemnaţi să ia seama să nu se lase cumva înşelaţi prin linguşiri abile. Pe cel care linguşeşte pe faţă îl vede oricine, dacă nu e cu totul lipsit de minte; trebuie să ne ferim însă cu grijă să nu se strecoare între noi linguşitorul viclean şi ascuns. Căci nu e prea uşor de recunoscut, deoarece adesea, chiar când se opune, aprobă şi, prefăcându-se că mustră, linguşeşte, iar în cele din urmă se dă bătut şi admite să fie învins, pentru ca cel care a fost înşelat să pară că a avut dreptate. Ce e însă mai ruşinos decât să fii înşelat? Trebuie să ne ferim mai ales să nu se întâmple ca în acea comedie:

Cât de straşnic m-ai învârtit şi m-ai înşelat azi.

Mai mult decât pe toţi aceşti bătrâni stupizi de comedie {52}.

Căci şi în piesele de teatru acest personaj al bătrânului nechibzuit şi credul e cel mai stupid. Dar nu ştiu în ce chip, de la prieteniile oamenilor desăvârşiţi, adică ale înţelepţilor (vorbesc de acea înţelepciune care pare accesibilă omului), discuţia a alunecat la prieteniile uşuratice. De aceea să revenim la primul nostru subiect şi cu aceasta să încheiem, în sfârşit.