VII.

Dar trebuie să-mi reiau povestirea de acolo de unde am lăsat-o şi să continui cu urmarea istorisirii. Aşadar, împăratul, descoperind complotul lui Diogenes împotriva sa, şi-a amintit felul în care se purtase la începutul domniei sale cu cei doi fraţi şi cîtă bunăvoinţă şi grijă le arăta de atîţia ani, şi cum nimic din toate acestea nu l-a făcut pe Nikephoros să aibă gînduri mai bune, astfel că nu ştia ce să facă. Împăratul se gîndea la toate acestea; cum, după o primă nereuşită, Nikephoros încercase din nou să ajungă la el, cum fusese împiedicat de Tatikios; ştiind că acela îşi ascuţea în continuare sabia ucigaşă împotriva sa şi că era nerăbdător să-şi mînjească mîinile cu sînge nevinovat, că, mereu la pîndă plănuind noaptea felul în care să-şi ducă la îndeplinire crima, îşi urmărea ţinta fără ca măcar să se mai ascundă el era tulburat de tot felul de gînduri. Nu vroia defel să se răzbune pe Diogenes pentru care avea o dragoste adîncă şi la care ţinea în mod deosebit; totuşi, cînd se gîndea la cele întîmplate şi cerceta întinderea răului, îşi dădea seama că un pericol apropiat îi ameninţa viaţa şi era rănit în adîncul inimii.