3.

Atunci sebastocratorul, eliberat de bănuieli, şi-a găsit siguranţa şi, mîniat împotriva acelora care îl învinuiseră primii pe fiul său, a intrat încă tulburat la împărat. Deşi acesta, văzîndu-l, şi-a dat seama imediat de ce venea, l-a întrebat totuşi cum se simte. „Rău, i-a răspuns el, din pricina ta.“ Căci, de fapt, nu ştia nicicum să-şi stăpînească mînia care creştea în el şi uneori, dintr-un singur cuvînt, se lăsa furat de aceasta. Apoi a mai adăugat: „Nu sînt mîniat atît împotriva măriei tale, cît împotriva acestuia de aici, şi a arătat cu degetul spre Adrian ³⁰ , „care răspîndeşte vorbe mincinoase”. La acestea, împăratul, atît de blînd şi de binevoitor, nu a răspuns nimic. Căci el ştia cum să potolească mînia care clocotea în fratele său. Aşezîndu-se atunci amîndoi, precum şi cezarul Nikephoros Mclissenos şi alţii dintre cei apropiaţi, rude de sînge şi prieteni, au stat de vorbă ei între ei despre învinuirile aduse lui Ioan. Dar, cînd l-a văzut pe Melissenos şipe fratele lui Adrian acuzîndu-l cu prefăcătorie pe fiul său nu şi-a mai putut stăpîni furia care fierbea în el şi l-a ameninţat că-i smulge barba, ca să-l înveţe să nu mai încerca să-l lipsească pe împărat de rudele sale, cu minciuni sfruntate.