3.

Aceasta nu a trecut neobservat de către împărat care, dîndu-şi seama de situaţie, a hotărît să pună lucrurile în ordine, şi chemîndu-l pe acesta, l-a mustrat cu asprime pentru îndrăzneala şi pentru neştiinţa lui şi, după ce l-a convins de greşeala sa, în mai multe privinţe, i-a explicat limpede ce este „unitatea ispostatică“ între omenescul şi divinul cuvînt, i-a expus felul comunicării între proprietăţile lor şi l-a învăţat, cu pricepere, felul în care natura omenească a fost îndumnezeită prin harul venit de sus. Celălalt însă, ţinîndcu îndârjire la învățătura lui falsă, era gata să îndure orice cazne, torturi, temniță sau schingiuiri mai degrabă decât să nu propovăduiască celorlalți că natura omenească luată de Cuvânt a fost îndumnezeită în esența ei ⁷³ .