VII
Astfel s-au petrecut lucrurile şi cetatea lui Constantin [ vuia de faptele împăratului. Căci, într-adevăr, deşi era aşa de mult urmărit de loviturile grele ale soartei, îndreptate atît _ împotriva lui cît şi împotriva imperiului romeilor, şi deşi i încăpere din l’alatul imperial unde suveranul lua masa.
mereu încercările curgeau în jurul lui din plin tot • 1
sau, grija, strădania sa au ţinut piept şi au reZist^l% încercărilor şi nici unul dintre foştii împăraţi şi pîJuN nu se văzuse în asemenea împrejurări grele atît înj în afară, aşa cum am aflat în legătură cu acest f Fie că stăpînirea romeică trecea prin împrejurări 1 voia lui Dumnezeu (căci niciodată nu voi spune că s ’^ noastră depinde de mişcarea aştrilor), fie că puterea nnntiî 'ajunsese la o asemenea decădere din pricina slăbiciunii ^ raţilor dinainte, o mare tulburare'şi cea mai mare dezordi^ agitau imperiul atunci cînd tatăl meu luase puterea. 2. în acelaşi timp scitul se ridica în nord, cel tul la apus, isţjajj. tul la răsărit, ca să nu mai vorbim de pericolele dinspre,^ de ."barbarii care stăpîneau oceanele, de nenumăratele corăbii de piraţi pe care punea să le construiască furia sarazinilor şi IcTlăsa la apă lăcomia vetonilor şi duşmănia lor împotriva imperiului romeilor. Căci toţi aţinteau priviri pline de pofti asupra lui. Este firesc ca imperiul romeilor, stăpîn pe atîtq neamuri, să-i aibă pe supuşii săi ca duşmani şic a toţi, şi unii şi alţii, să alerge pe_uscat şj_ pe mare Ia primul prilej. AltT dată, înainte de noi, situaţia împăratului era foarte uşoara şi mai bună; dar în timpul tatălui meu, de cînd s-a urcat el pe scaunul împărătesc, primejdiile se arătau de pretutindeni; - celtul se ridicase şi arătă vîrful lăncii, ismailitul întindea arcul, toate neamurile nomade şi toţi sciţii năvăleau.asupra noastră cu nenumăratele lor care. 3. Dacă cineva, citind, ajunge la acest loc al istorisirii mele şi dă peste cele scrise aici, ar zice, poate, că cele pe care Ie spun îmi sînt' inspirate de legea firii. Dar, după primejdiile pe care le-a înfruntat împăratul pentru
*• le imperiului romeilor, după truda şi suferinţele pe care îndurat tatăi meu pentru creştini, nu spun şi nu scriu aceasta pentru a face plăcere tatălui meu.-
Spun limpede că de cîte ori văd că tatăl meu s-a înşelat, trec fără şovăială peste legea firii şi aduc la lumină adevărul: fireşte că tatăl meu îmi' este drag, dar mai scump îmi este adevărul. Şi atunci cînd ţii la două lucruri, aşa cum spune / undeva un filozof1, cel mâi bine este să alegi adevărul. Nu- ■ mai urmărind cele petrecute, fără să adaug sau să schimb intîmplările, istorisesc şi scriu eu. 5. De. altfel, dovada este f aici. Eu nu scriu o istorie de acum zece mii de ani, căci şi r astăzi trăiesc încă oameni care l-au cunoscut pe tatăl meu şi [ care mi-au istorisit faptele şi încercările sale; de la ei am adu- | nat nu puţine date pe care le-am folosit în scrierea mea, unii I povestind, un lucru, alţii amintind de un altul, şi toţi fiind f de acord. Cea mai mare parte din timp am trăit şi noi alături î de tatăl nostru şi am însoţit-o pe mama noastră. Căci viaţa I noastră nu era nicidecum închisă în casă, petreeîndu-se în umbra şi desfătări. Din leagăn, iau martor pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, am fost pradă suferinţelor, a grijilor şi Încercărilor necontenite, unele din afară, altele dinăuntru. . Care era firea mea, n-aş şti să spun: cei din gîneceu s-o spună şi s-o descrie. Pentru toate relele din afară care m-au copleşit de cînd nu aveam încă opt ani, pentru toţi duşmanii pe care i-a ridicat împotriva mea răutatea oamenilor, mi-ar trebui seducţia lui Isocrate, dorin ţa Iui Pindar, avîntul lui Pole- mon, Calliope a lui Hoiner, lira Iui Sappho sau Vreo altă forţă
de acest' fel.
Aristotel, Etica nicomachică, I, 4.sau de departe, să nu fi căzut asupra noastriTv \ înecat cu adevărat şi, de atunci şi pînă acum clipa cînd scriu acestea, oceanul încercărilor *s a131PÎI1H asupra mea, venind val după val. Dar, fără să-inU^^ mă las tîrîtă de propriile mele suferinţe; acum insă
sale şi care, prin mijlocirea luntraşilor care treceau la noi ^ istoriseau cele ce se petreceau în războaie, dar despre c^! mai multe am auzit eu cu urechile mele pe împărat şj ^ Gheorghe Paleologul povestind. Astfel, am adunat cele multe fapte, mai ales sub domnia celui de-al treilea urmaş ^ tatălui meu1, cînd linguşeala şi minciuna dispăruseră cu totul odată cu strămoşul însuşi, căci cu toţii îl laudă pe cel ce se află pe tron, dar, faţă de cel ce nu mai este, nimeni nu dă nici cel mai mic semn de închinare, ci se istorisesc numai faptele şi se spune cum s-au petrecut. 6. Acum, eu, jeluindu-mă pen- tru nenorocirile mele şi plîngînd trei împăraţi, pe tatăl meu, împăratul, pe stăpîna şi mama mea, împărăteasa şi, vai mie, pe soţul meu, cezarul2, trăiesc mai mult izolată, cu gîndulla cărţi şi ia Dumnezeu. Nu este îngăduit nici celor mai* umili oameni să se apropie de noi, nici măcar celor de la care am putea afla ce au auzit de la alţii, nici chiar celor apropiaţi
1 Rste vorba de Manuel I Comnenul (1143-1180), al treilea reprezentant al dinastiei întemeiate' de Alexios.
» AUaioa Camceiiul a muHt Ia 15 august Ijjairina, soţia sa, prm 1133, iar cezarul Bryennios, soţul Ane?; In 1136.
ţină linişte la vînătoare şi in odihnă. Şi în aceasta ca şi în j^entrul Traciei. Kurusul scalda cetatea în partea unde suflă
vîiitul de nordic aci el vine de pe culmea Rodopilor şi, după un curs foarte sinuos, cu multe meandre, trece prin cetatea jlui Adrian; după ce multe ape s-au vărsat în acest fluviu, in apropierea cetăţii Aenos, se varsă în mare. 2. Cînd spun Filip, nu vorbesc de macedonean, de fiul lui Amyntas, căci •această cetate este mai tîrzie decît Filip, ci de romeul Filip. [care avea o statură uriaşă şi o forţă fizică de neînfrînt. Acesta
T T , » ;
era mai îxitti7 înainte ,de a fi al lui Filip, un mic loc întărit, fcumit Krenidcs, sau, de unii, Trimus. Dar cînd acest Filip, jde statură foarte înaltă, a mărit cetatea şi a_înconjurat-o leu ziduri,-a făcut din. ea una din cele ‘mai vestite cetăţi ale
stăpînească bucuria. După ce l-au însoţit acasă la el pe Kan tzes cu bucurie, cîteva zile mai tîrziu l-au în(împinai împărat, învingător în triumf, strateg neînvins, domn iu>i frînt, împărat venerat. Astfel l-au primit iar el, intrîij(j palat şi aducînd mulţumiri lui Dumnezeu şi Maicii DomnulJ s-a întors la treburile lui obişnuite. 9. După ce a pus ordj -* în războaiele din afară şi a respins mişcările răzvrătiţilor, ^ întors privirile spre dreptate şi spre legi. Căci, după împrcju, rări, era la fel de bun în pace ca şi în război. Judeca pricii^ unui orfan, făcea dreptate unei văduve, pedepsea cu cea m mare asprime orice nedreptate, dînd trupului său doar py.
altele era cumpătat, îşi stăpînea corpul şi îl supunea. închina muncii cea mai mare parte a timpului său şi apoi se odihnea din nou după trudă; pentru a se destinde se apuca de o altă muncă, de o carte, de studiu, respectînd cu grijă acest precept : „Cercetaţi cărţile sfinte". Vînătoarea şi jocul cu mingea veneau pentru tatăl meu în al doilea şi al treilea rînd chiar atunci cînd era tînăr şi cînd acest monstru crud, durerea de picioare, nu îl înlănţuise încă asemenea unui şarpe încolăcit şi nu îl muşcase de călcîi, aşa cum se spune în blesteme. Dar, de îndată ce a izbucnit această suferinţă şi s-a înrăutăţit mereu, a început să facă exerciţii, călărie şi alte jocuri, aşa cum fusese îndemnat de ştiinţa medicilor, pentru ca, prin aceste exerciţii continue călare, umorile lichide să se poată scurge şi să se uşureze de greutatea copleşitoare. Căci, aşa cum am spus mai sus, tatăl meu datora aceastăboalănu
1 Cf. Ioan, V, 39. 2Cf. Facerea, III,
Priprît suferinţelor şi trudei îndurate pentru gloria
IvJll- încâ ni/treciise un an cînd Imp&ratul, auzind ves^ rrunanii trecuseră iarăşi Istrul, părăsea Cetatea cetăţilor f^nceputul celei de-a opta indicţii, la sflrşitul toamnei, ■luna noiembrie1 şi, adunîndu-şi toate trupele, le împărţea r-jre philippopolis, locul numit Petritzos, Triaditza şi tema Hisos ŞÎ pînă Buranitzova2 în Paristrion, dîndu-le ordinul K se îngrijească bine de caii lor pentru ca'aceştia sa fie destul L puternici ca să-şi poarte călăreţii la vremea luptei, iar el |-a oprit la Philippopolis. Aceasta este o cetate aflată inAceastă cetate era odinioară, după cum se pare, ma
frumoasă. Dar de cînd, în timpurile de demult, acei tau ^!lpr0^eina ce^or principii, deşi doctrina unităţii divine şi sciţii1 au supus cetatea, ea a fost adusă în starea în ° " u* " -1-A—
19*
cînd am fost cu împăratul acolo cu treburi. 3. Cetatea trei coline, înconjurate fiecare de un meterez pu înalt; în partea unde coboară spre cîmpie şi spre te un şanţ făcut aproape de Eurus se întinde de-a Iun
carf
seama că această cetate fusese, o mare cetate şi a suferi» printre altele, pentru că o mulţime de nelegiuiţi au trăi» acolo. Căci au stăpînit această cetate armenii2 şi aşa-numi. ţii bogomili, despre care voi vorbi mai tîrziu, ca şi despre erezia lor, cînd va fi momentul3, precum şi pavlichieniiatît de fără Dumnezeu, o ramură separată a sectei manichceni. lor, discipoli ai lui Pavel şi Ioan aşa cum spune şi numele, care erau pătrunşi de erezia lui Maries şi care au răspîndit-o întocmai printre discipolii lor4. 4. Aş vrea să trec prin-toată doctrina manicheenilor, expunînd-o pe scurt şi apoi să mă grăbesc să îndepărtez de la mine aceste dogme atît de lipsite de credinţă. Dar nu sînt neştiutoare a faptului că în ochii tutu-
1. 1 Ana Comnena, consideră M. Levcenko, se referă aici la ruşii
(numiţi în izvoarele bizantine tauroscifi) aflaţi în război cu Bizanţul în vremea cneazului Sviatoslav al Kievului, în 970, d. Lin- barski, n. 1463. "
1. 2 Armenii erau monofiziţi, deci eretici.
2. 3 Cf. Alexiăda, XV, "VIII—X.
3. 4 Ana Comnena dă aici crezare tradiţiei după care pavlichia- nismul a fost întemeiat de Pavel şi Ioan, cei doi fii ai „mar.ibcW i Calinikia. După alţi cercetători, numele sectei ar deriva din acela al apostolului Pavel, care se buc- ^%un cult deosebit din partea adepţilor ei.
290
anicheenilor trece drept ceva ridicol şi, cum sînt
'■ cr ăbităT1 să-mi reiau istorisirea, trec peste cnticile aduse. Laltfel, ştiu că nu numai cei ce cred în religia noastră, ci chiar Porphyrios însuşi, marele nostru potrivnic, în numeroase cjlrţi a arătat lipsa desăvîrşită de noimă a doctrinei absurde a manicheenilor, atunci cînd a cercetat în felul cel mai serios
îi sileşte pe cititom ei să admită „unitatea“ platoniciană,
Căci noi cinstim unitatea divină, însă nu pe
tceea care nu admite decît -o singură persoană. Nu mai acceptam nici acel „unu“ al lui Platon, care este „inexprimabilul“ ja greci şi „misterul“ la chaldeeni, căci de aceasta depind multe bite principii, cosmice şi supracosmice.1 5. Discipolii lui fflanes, ai lui Pavel şi Ioan, fiii Callinikei, care aveau obice-. puri încă sălbatice şi crude, ajungînd pînă la a vărsa sînge, ■au fost învinşi în război de minunatul împărat Ioan Tzi- [miskes,2 care i-a luat din Asia ca sclavi şi i-a dus din ţările
7 f
[locuite de chalybiţi3 şi de armeni pînă în Tracia. I-a silit jsă se aşeze în apropiere de Philippopolis, atît pentru a-i scoale din cetăţile foarte puternice şi din locurile întărite pe care le ocupau, stăpînţndu-le, cît şi pentru a-i pune paznici siguri împotriva incursiunilor sciţilor de tare suferiseră foarte des ţinuturile Traciei din partea barbarilor: căci aceia treceau
1 Ana Comnena se referă la Porphyrios (sec. III e.n.), filosof neoplatonician, adversar al maniheismului, dar şi al creştinismului. In continuare scriitoarea îşi ia distanţele faţă de doctrina filosofului păgîn, arătînd că ea crede în Sfînta Treime, adică într-un Dumnezeu unic în trei ipostaze.
I 2 Ioan I Tzimiskes (969 —976).
1. 3 Ana Comnena se referă la o regiune din nord-vestul Armeniei, pe malul Mării Negre.
Aîntinde pe o linie paralelă cu Rodope. Muntele w* ^ Pontul Euxin, lasă puţin într-o parte cataractele^ nuă pînă în Illyricum; cred că, după ce a fost tăiau ^ de marea Adriatică, se înalţă din nou pe continentul CeiN| terminîndu-se abia la pădurile Herciniene. Pe fiecare de-a lungul pantelor, locuiesc o mulţime de neamuri “bogate: la nord dacii şi tracii, la sud alţi traci şimacedonJî Acest Hemus îl treceau altădată nomazii sciţi, înainte lancea lui Alexios şi numeroasele sale lupte să-i fi dus la ^ ire; cu întreaga armată ei pustiau pămîntul romeilorşi ales cetăţile cele mai apropiate, între care cea mai însemnat era cetatea atît de vestită odinioară, Philippopolis. 7. Iar Io^ Tzimiskes, după ce i-a făcut pe duşmanii săi, manichecn eretici, aliaţii noştri în luptă, a folosit aceste forţe puternicul împotriva nomazilor sciţi; scăpînd de desele lor incursiuni, cetăţile au respirat în voie. între timp manicheenii, care era* din fire independenţi şi care nu iubeau ordinea, se purtai după natura lor şi . se întorceau la felul lor de a fi. Şi. toţi locuitorii din Philippopolis fiind manicheeni, in afara i un mic număr, îi tli€Tîiagu^po creşfonl, Rjprădai şi nu se îngrijorau de'fel de trimişii împăratului; numărul lor creştea necontenit şi în jurul cetăţii Philippop0^ ^
p* \degeau cel. puţin cu manicheenii prin firea lor raz e ÎUcepe^ w s^ţ-tă. 8. Dar tatăl meu, împăratul,.li s-a împotrivit cu toati
unii ^atr acest titlu lui Constantin cel Mare , eu socot câ Ale- xios poate fi pus'în acelaşi rînd cu împăratul Constantin sau, dacă alţii vor să-l conteste, după Constantin este şi el : în aceeaşi măsură ^aCpOstoI şi împănrp. 9. Aşa cum am spus mai sus, el a venit uTcelaWU. lui Filip pentru motivele pe care
1 Ana Comnena se referă la iacobiţi, monofiziţi din Siria, adepţi ■ai doctrinei ereziarliului lacob, tilli secolul ai V i-lea. Iacobiţii»au [reprezentat, se pare, nu numai o sectă religioasă, ci şi un „partid politic“ care respingea autoritatea Constantitiopolului, motiv pentru. car£*au, fost caracterizaţi drept un partid al independenţei naţionale, cf. Buckler, p. 330.
* Constantin I cel Mare (324—337), canonizat de biserica ortodoxa ca propagator şi apărător al creştinismului. Aici Ana Comnena arc în vedere in primul rînd lupta lui Constantin împotriva ana- jiisjnului..
I
le-am expus şi, pentru că cumanii încă nuşosig,,- lingă expediţie un lucru mai însemnat:Tâîmor’s cheeni de la credinţa lor amară insuflîndu-le donm salvări. Din zori pînă după masa, sau chiar nîT? H
•AVI J ( * SCjf'ţ
uneori pma la a doua sau a treia veghe a nopţii, dtipâ ’ chemase la el, îi învăţa credinţa ortodoxă şi îndepărta^ Iile ereziei lor. împreună cu el se afla şi Eustratios, epi$Z Niceei1, un om învăţat în ştiinţele sacre şi profane, mai tai în dialectică decît cei ce frecventau Porticul sau Academi şi chiar decît pontiful care se afla pe scaunul episcopal djj Philippopolis. Mai mult decît aceştia şi superior tuturor paratul era ajutat de cezarul meu, Nikephoros, pe care-] avea ca părtaş în studiul cărţilor sfinte. Astfel, mulţi mani chceni, fără să mai şovăie, au venit atunci la preot pentm a-şi mărturisi greşelile şi pentru a primi sfintui botez; puteai fi văzuţi în această împrejurare şi mulţi a căror în cultul lor o întrecea pe cea a macchabeilor şi care exemple şi mărturii din scrierile sfinte, crezînd că prin aceasta întăresc dogma lor demnă de dispreţ. Dar, prin discuţi continue cu împăratul şi prin îndemnurile lui dese, cei mai mulţi dintre ei au fost convertiţi şi au primit sfîntul botez. Căci discuţia dura deseori de la primele raze ale soarelui piui
1 'Eustratios, mitropolitul Niceei, una dintre cele mai interesante personalităţi din viaţa intelectuală a Bizanţului în vremea lai Alexios Comnenul. Elev ai lui Italos, fără să tije implicat în procesul acestuia, a devenit „teologul oficial“ al lui Alexios. A luptat împotriva lui Leon, mitropolitul Calcedonului, în chestiunea secii lanzării bunurilor şi icoanelor, a combătut pe armeni şi pavlichien Căzînd el însuşi în erezie, prin susţinerea unor idei nestonene despi natura umană a lui Hristos, a fost suspendat din scaunul metro- politan do un sinod întrunit în aprilie 1117, cf. Beck, Khl», p. 618—619,. Ap. Glavinas, op. cit., p. 33—34,
* Este vorba de stoici şi platomcieni.
294
căderea nopţii şi fără să se ferească de asemenea întîlniri, Apăratul stătea cel mai des fără hrană şi îndura aceasta jn miezul verii, într-un cort deschis.1 i ix. în vreme ce se petreceau toate acestea şi se dădea [lupta de argumente cu manicheenii, a venit un sol de la Istru, I anunţînd traversarea cumanii©! împăratul, fără să mai piardă o clipă, a alergat la Istru cu soldaţii pe care îi avea lingă fel; a ajuns la Vidin şi, negăsindu-i pe barbari (căci aceştia [aflaseră de apropiereajmpăratului şi se grăbiseră să treacă de cealaltă parte), a luat imediat o unitate de soldaţi viteji, i pe care a trimis-o în urmărirea barbarilor. îndată soldaţii [ au traversat Istrul şi au pornit pe urmele duşmanului. După | un drum de trei zile şi trei nopţi, văzînd că cumanii trecuseră I un afluent al fluviului din acel ţinut cu plutele pe care le f aveau cu ei, s-au întors la împărat, fără să fi făcut nimic, i 2. împăratul a fost nemulţumit că barbarii nu fuseseră ajunşi I de trupele sale; totuşi a socotit ca un fel de victorie faptul de (a’* “ alungat la auzul numelui său şi de a fi adus la credinţa [noastră atîţTă oameni din secta ereziei manicheenilor; astfel că a înălţat un dublu trofeu, unul asupra barbarilor cu aju- [ torul armelor, altul asupra ereticilor prin vorbe pline de cre- e dinţă. Astfel s-a întors din. nou la Philoppopolis şi după o f scurtă odihnă şi-a. reluat treburile. 3. Kuleon şi Kusinos, împreună cu Pholos) cei ce se aflau în fruntea ereziei mani- | cheene, asemănători în rest celorlalţi manicheeni, dar foarte pricepuţi în doctrina lor primejdioasă şi duri ca fierul în faţa oricărei încercări, de convingere prin argumente, erau foarte abili să .răstălmăcească cuvîntul divin şi să-l interpreteze în chip fals; de aceea împăratul îi chema în fiecare zi şi fă-
Vara anului 1115.
295cea un război de argumente. Se putea astfel vedea o dubii întrecere: pe de o parte împăratul, străduindu-se cu toate forţele să-i salveze, pe de alta aceşti oameni dornici să clştige o victorie cadmeeană, cum se spune. Căci erau acolo toţi trei ascuţindu-şi colţii ca nişte mistreţi şi gîndindu-se numai cu* să doboare argumentele împăratului: dacă o obiecţie li scăpa lui Kusinos, Kuleon o relua* şi cînd Kuleon nu mai avea argu. mente, Pholos, la rlndul său, se ridica din*nou; sau, împotriva argumentelor şi replicilor împăratului ei se ridicau pe rmd, asemenea valurilor-care vin năvalnice unele după altele, din ce în ce mai mari. împăratul le distrugea, toate argumentele ca pe o pînză de păianjen şi închidea îndată gura acestor oameni necuraţi. Dar cum nu-i putea convinge de fel, descurajat în faţa prostiei acestor oameni, i-a trimis în cetatea împărătească, din du-le adăpost în porticele de formă circulară din jurul marelui palat. Totuşi, vânătoarea sa nu fusese cu totul zadarnică, chiar daca pînă acum nu le prinsese in laţ pe aceste căpetenii prin argumentele sale, căci în fiecare zi aducea în credinţa lui Dumnezeu cînd o sută, cînd mai mult de o sută, astfel că numărul tuturor celor pe care-i vînase mai înainte şi al celor pe care i-a atras atunei, convingîndu-i prin vorbele .sale, ajunge la mulţimi de zeci de mii de oameni
4. 4. Dar,' de ce să vorbesc şi să laud ceea ce ştie universul tot şi ceea ce a avut ca martori întregul Orient şi Occident? Căci el a adus în diferite chipuri la credinţa noastră ortodoxă cetăţi întregi şi ţări pline de tot felul de erezii. Cei ce deţineau ranguri înalte au fost răsplătiţi cu mari daruri şi numiţi comandanţi în armata sa, iar cei de neam umil au fost chemaţi împreună: i-a luat pe agricultori care lucrau cu care şi boi, împreună cu copiii şi femeile lor într-o cetate pe care a ridi-
226
R entru eiîn apropiere de Philippopolis, numind-o Ale- C^*°olis sau Neokaştron, nume care s-a răspîndit peste i ^t cîînd şi unora şi. altora pămînt, vie, case şi bunuri. Nu f k-a făcut aceste daruri în afara^ legii, precum grădinile lui ■Adonis care înfloresc astăzi şi mîine dispar, ci le-a întărit [cele date prin hrisoave şi, în loc să le dea aceste binefaceri [ sumai lor, a lăsat să fie transmise celor ce se vor naşte şi fiilor acestora; dacă bărbaţii mureau, femeile lor aveau să I se bucure de cele dăruite. Astfel îşi înmulţea el binefacerile.- 15. Toate acestea trebuiau spuse, dar am trecut peste şi mai I multe încă. Şi să nu^ aducă nimeni critici acestei istorii, ca I şi cum această povestire ar trebui garantată de alţii. Căci ■ mai trăiesc acuin încă .mulţi dintre cei ce au fost martori j ai celor istorisite şi nu pot fi dovedite de neadevăr. împăra- tul, luînd toate hotărîrile de trebuinţă, a plecat din Philippopolis, îutorcîndu-se' în cetatea împărătească. Din nou au I început pentru el aceleaşi discuţii şi aceleaşi polemici nesfîr- ifite cu discipolii lui Kuleon şi Kusinos. In cele din urmă rka convertit pe Kuleon, mai inteligent, cred, şi capabil să Ise lase convins de adevărul argumentelor, devenind cea mai Iblîndă oaie a turmei noastre. Iar Kusinos şi Pholos, hăr- fţuiţi şi bătuţi, dar rămînînd ca de fier în discuţiile dese cu Împăratul, s-au ferit şi hu s-au lăsat convinşi. De aceea, ei ■fiind cei mai necredincioşi din toţi manicheenii şi cufundîn- Idu-se într-o tristeţe fără leac, i-a aruncat în închisoarea Elephantina şi, dîndii-le din belşug cele de trebuinţă, i-a [lăsat.să moară singuri, cu viciile lor., - uinbie. Zăcea în pat, întristat nu atît din pricina durerile puternice de picioare cît de amînarea expediţiei sale împo- Kva barbarilor. Acest lucru nu a trecut neluat în seamă L barbarul Klitziasthlas, care a început atunci să prade | jo voie toată Asia şi să facă o mulţime de incursiuni împotriva creştinilor. 2. Căci niciodată boala nu îl lovise atît de puternic pe împărat; dacă înainte răul îl cuprindea doar din timp în timp, de acum înainte el nu mai revenea periodic, ci era continuu, dîndu-i suferinţe cumplite, neîntrerupte.
| Suferinţa aceasta părea oamenilor lui Klitziasthlas nu o boală adevărată, ci un pretext care însemna de fapt teamă ■şi laşitate, ascunse sub aparenţele unor crize de gută. De aceea ■îşi bateau joc adeseori de aceasta la beţii şi petreceri; ca nişte [ adevăraţi oratori, barbarii parodiau boala de picioare a îm- < pârâtului şi durerea ajunsese subiect de comedie. Căci ei nucau rolurile doctorilor şi' ale celor din jurul împăratului f A reprezentau pe împărat în mijlocul lor, întins pe un pat, jptîndu-şi astfel joc de el. Asemenea batjocuri stîmeau rîsul Barbarilor. 3. împăratul nu era necunoscător al acestor lu- pruri şi era cu atît mai mult dornic să lupte împotriva lor, leu cît era mai mîniat. Nu după mult timp durerile irau mai trecut şi a pornit în expediţia pe care o pusese la cale. După [ce a străbătut Damalis, a trecut strîmtoarea dintre Kibo- tos şi Aighialoi; ajungînd la Kibotos, s-a îndreptat apoi spre Lopadion, unde a aşteptat sosirea trupelor sale şi a merce- Inarilor pe care îi chemase. După ce s-au adunat toţi, a pornit la drum împreună cu trupele şi a ocupat fortăreaţa Sf. Gheor- ghe, aflată lingă lacul din apropierea Niceei, iar de acolo S-a îndreptat spre Niceea. Apoi, peste trei zile s-a întors îna- |poi şi şi-a aşezat tabăra dincoace de podul de la Lopadion
299lingă Brysis zisă a lui Karykeus; împăratul a socotit că ^ mai bine să treacă întîi toate trupele peste pod, ca să-şi aş^ tabăra într-un loc potrivit şi tot astfel să treacă apoi şi tj podul, pentru a înălţa cortul împărătesc în centrul întregii armate. 4. Turcii, care erau foarte prîr.ppnţj trţ vicleşug tocmai prădau cîmpia aflată la poalele munţilor Lentianoj în locul numit Kotoiraikia; aflînd că împăratul pornise ofen. siva împotriva lor, au fost îngroziţi şi au aprins Îndată o mulţime de focuri, încercînd să dea celor ce-i vedeau apa. renţa unei armate numeroase. Aceste focuri au cuprins tot văzduhul înspăimîntînd pe mulţi dintre cei nepricepuţi, dau nu au trezit nici un fel de teamă din partea împăratu-1 lui. 5. Atunci ei au plecat cu toată prada şi cu prizonierii i luaţi, în vreme ce împăratul se grăbea din zori să ajungă în J cîmpia de care am amintit mai sus, cii dorinţa de a-i lua prin surprindere pe duşmani, dar prada i-a scăpat; acolo a găsit o mulţime .de oameni care mai respirau încă, mai ales romei, şi a dat peste multe cadavre, lucru care l-a tulburat adine, cum era şi firesc. Vroia să plece în urmărirea duşmanului pentru a nu pierde întreaga pradă, dar, fiind cu neputinţă ca întreaga armată să-i ajungă din urmă pe fugari, şi-a aşezat tabăra undeva în împrejurimile Poimanenonului şi a luat îndată un corp de soldaţi viteji, uşor înarmaţi, ordoni ndu-le să pornească pe urmele barbarilor şi arătîndu-le pe ce drum să apuce în urmărirea nelegiuiţilor. Aceştia, ajun- gîndu-i pe turci cu toată prada şi cu prizonierii într-un loc numit de băştinaşi Kellia, au căzut asupra lor ca focul şi au omorît pe loc foarte mulţi:, i-au luat pe cei care mai rămăseseră în viaţă şi, strîngînd toată prada, după această[ jje strălucită, s-au întors la împărat. El i-a întîmpinat cu ' bucuHîFşir’aflînd de nimicirea cu desăvîrşire a duşmanilor, s.a in tors la Lopadion. Ajungînd acolo, a rămas trei luni
• ■ întregi, atît din pricina lipsei de apă în ţinuturile prin care.
• ■ avea să treacă (căci era vreme de vară şi căldura era de neîn-
• ■ durat), cît şi din pricină că aştepta o unitate de mercenari
• ■ care nu venise încă. Cînd s-au adunat acolo trupele, a ridicat
• ■ toată armata pedestră şi, aşezînd-o pe crestele Olimpului, a
• ■ ajuns la Aer, chiar în locul numit Malagria. 6. între timp ■Împărăteasa se găsea în palatul de la Prinkipos, ca să aibă ■de acolo mai uşor veşti despre^ împărat, care se întorsese ■la Lopadion; cînd împăratul s-a dus la Aer, a trimis monera
• ■ împărătesei să o aducă, pe de-o parte văzînd că durerea de ■picioare nu înceta, şi pe de *alta pentru că se temea de sluji- ■toni din jurul său, care-i erau duşmani, dorind de aceea ca
• ■ ea să fie lîngă- el pentru grija necontenită pe care i-o purta ■mereu şi ochiul ei foarte atent.
