DON DIEGO

Turbare! Deznădejde! Duşmane bătrâneţi:
Acesta-i dar sfârşitul frumoasei mele vieţi?
Albit-am oare-n lupte slăvit pân-adineauri
Să văd o zi cum poate păli atâţia lauri?
Şi braţul meu de-o lume temut şi preţuit, El care-acest imperiu ades l-a mântuit, Şi-a fost aproape-un secol a tronului tărie, Azi îmi refuză dreptul de apărare mie?
0, crudă amintire a vechei vitejii!

Ispravă-atâtor zile pierdută într-o zi!

Rang nou plin de mărire şi de urmări fatale, -
Pripor înalt de unde onoarea-mi se prăvale!

E cu putinţă oare să mor nerăzbunat?
Ori să trăiesc pe lume cu numele-ntinat?

O, ia-mi de-acuma, conte, această slujbă care

Nu poate s-o-mplinească un om fără onoare.

Geloasa ta trufie nevrednic mă făcu

De-nalta îndurare a regelui. Iar tu, Unealtă glorioasă ce m-ai slujit o viaţă, Netrebnică podoabă a unui trup de gheaţă
O, fier temut pe vremuri, ce nu spre-a m-apăra, Ci numai de paradă atârni la coapsa mea, Te du, mă părăseşte şi treci în mâni mai bune
Care vor şti pe mine, cel slab, să mă răzbune!